Poveşti de la voi (IX) – Trei în Iad – ultima parte

Ultima parte din povestea lui Iulian Iamandi „Trei în Iad” ne revelează un final tragic şi surprinzător, punând punct unei poveşti palpitante ce începe la sol, dar se temină în cer – şi la propriu, şi, oarecum, la figurat!

Îi mulţumesc pentru prezenţa în cadrul rubricii „Poveşti de la voi” şi-l aştept şi cu alte creaţii!

*

– Doamne, ce frumoasă eşti!, i-am zis, temîndu-mă că nu am să apuc să i-o mai spun vreodată.

Abia atunci şi-a dat drumul lacrimilor, de-adevăratelea…

– Dumnezeule… a zis Maria, şi eu nu am înţeles de ce.

Am lăsat-o să plîngă un pic, să se zbuciume şi să sughită înecat. I-am pus mîna pe umărul drept şi nu s-a retras. Doar a tresărit, temîndu-se că poate atunci venise clipa…

– Eu trebuie să plec…, i-am zis încet, şi atunci a ridicat capul speriată.

– Dane, eşti nebun?

– Nu. De ce aş fi?, am întrebat-o, neînţelegînd ce a priceput din vorbele mele.

– Doar nu vrei să…

Ba voiam.

– Să nu faci vreo prostie! Tu nu ai nici o vină… Numai eu! Sînt o proastă… Omoară-mă pe mine! Uite, atunci cînd m-ai surprins vorbind la telefon… te-am minţit. Nu făcusem nici un avort. Vorbeam cu Luciana, încercand s-o conving să nu îţi spună că a descoperit relaţia mea cu Gion… Mă iubeai prea mult ca să afli adevărul…

Înţelesesem, acum.

– Dane, nu! Te rog… Să nu mă laşi singură. Mi-ar fi prea ruşine să mai trăiesc. Şi nu pleca pe motocicletă…

– Ştiu! Acum ai remuşcări?

A plecat capul şi n-a mai plîns. A tăcut aşa, vreo jumătate de minut, apoi a început să-şi desfacă nasturii de la pieptul rochiei, cu stîngăcie, deşi nu-i tremurau mîinile. La ultimul a aşteptat un pic, nehotărîtă, apoi a tras tare şi l-a rupt, sfîşiindu-şi rochia pînă la mijloc. A îndepărtat de pe pielea ei materialul înflorat şi s-a descoperit, precum bobocul atunci cînd i se deschid petalele…

– Freziile!, am zis fără să vreau.

Ea a ridicat privirea către mine, surprinsă. Poate credea ca am înnebunit din durerea care mă măcina, răsucindu-mi măruntaiele.

– Florile mele preferate…, a zis zîmbind cu obrajii uzi, şi şi-a îndepărtat părul, dîndu-l pe după umărul stîng.

Îşi descoperise sînii şi mi-am simţit picioarele moi, pe la genunchi. Iubeam sînii aceia albi cu sfîrcurile roz, rotunzi, pe care ea niciodată nu şi-i ascunsese în spatele sutienului. Cît era de frumoasă, chiar şi acum, plînsă…

Şi i-a cuprins în palme, i-a ridicat un pic ca şi cum mi i-ar fi oferit, apoi a zîmbit şi, închizînd ochii, mi-a spus şoptit:

– Fă ce vrei cu mine, bărbatul meu…!

S-a zbuciumat surprinsă, într-o tresărire, şi a deschis ochii.

– O să-mi lipseşti…, a mai apucat să zică înainte ca eu să răsucesc lama, aşa cum ne învăţase finlandezul ăla…

Am sărutat-o uşor pe frunte, apoi am scos cuţitul şi am rezemat-o bine de spătarul scaunului, spunîndu-i:

– Atunci… pe curînd…!

Şi am ieşit din bucătăria de vară, grăbit către garaj. Trebuia să dreg frînele motocicletei şi să stropesc casa cu benzină. Chibrituri găseam peste tot, doar era casă de fumători…

*

 În dimineaţa aceasta fusese prins cuţitarul ce-i deschisese cu un brici de bărbier gîtul Zarazei, acea Zaraza din cîntecul lui Cristian Vasile. Citisem în „Universul”, în fugă, pentru că ni-l smulgeam din mînă unul altuia. Îl prinseseră după atîta timp! Mărturisise tot, ba şi altele, căci în beciurile poliţiei nu aveai altă şansă decît să vorbeşti… Ne solidarizaserăm cu Cristian Vasile, omul care îşi pierduse vocea într-o nereuşită încercare de a se sinucide, nemaisuportînd drama dragostei lui, şi cîntasem toată dimineaţa pe aerodrom pe lîngă patefonul unde cineva adusese din colecţia proprie cîteva discuri de ebonită cu piesele de succes ale cîntăreţului.

Decolasem fredonînd în radio pe canalul inter-avioane „Aprinde o ţigare”, un alt şlagăr al aceluiaşi cîntăreţ, piesa care ni se păruse mai reuşită decît Zaraza:

„Cînd de ochii tăi adînci mi-e dor
Şi în noapte chem o rază din lumina lor de vis
Stele mici, spre tine, cînd mă îndeamnă în şoaptă,
Şi-s flămînd de al iubirii paradis
Iau atunci şi sorb cu sete o ţigare,
Şi în fumul ei ucid cumplitul dor
Şi a mea e atuncea lumea asta mare
Şi de viaţă mă îmbăt ca de alcool”

– Îţi dai seama ce-l aşteaptă pe-ăla în puşcărie, dacă nu-l vor executa…?

Am tresărit în chingile ce mă ţineau lipit de scaun, înfiorat, aşa cum tresăream de fiecare dată cînd cineva pronunţa cuvîntul „puşcărie”. Automobilul acela venea fix înspre linia de unde avioanele începusera să decoleze…

– Dane, imi lipseşti…

Vocea Mariei îmi răsuna clar în creier, nu în urechile acoperite de căşti, de parcă ar fi fost acolo, în carlingă, sau în mine, în sufletul meu. Mi-am scuturat capul să alung coşmarul, dar atunci l-am zărit pe el: stătea călare pe capota motorului, cu freza lui perfectă răsfirată de curentul produs de elicea care i se învîrtea în spate ca un ventilator. A tăcut şi mă întrebam, oare de-ar vorbi, s-ar auzi pînă la mine în carlingă? Nu m-a lăsat să fiu prea mult timp curios şi l-am auzit, la fel ca pe Maria, zicîndu-mi în creier:

– Hai, spune dracu’ ceva! Ce te uiţi aşa la mine?! Parcă nu m-ai şti… Apropos, vezi că ai rămas de căruţă…!

– Patru Roşu, după mine! Pe ei, băieţi!, strigă în căşti căpitanul, comandantul de escadrilă.

Începusem picajul şi eu, numărul doi al celulei comandant, pierdusem ceva distanţă pînă la G-ul lui. Cu vedeniile mele… Căpitanul, simţind că ceva nu-i în regulă cu mine, a deschis un canal de comunicare directă şi mi-a zis, încercînd să clarifice situaţia:

– Dane, pe tine te căutau ăia de la poliţie, din maşină… Comandantul bazei a zis să te opresc de la zbor, că au treabă cu tine, dar n-am vrut. E legat de nevastă-ta şi de celalalt cadavru găsit în casa ta arsă?

Am tăcut cîteva clipe, privind la bombardierele mari cît casa de care ne apropiam. Ceilalţi din escadrilă săreau rafalele lor de trasoare care legau cerul printre noi, dar eu nu am tras de manşă sperînd ca, în felul ăsta, pe drum drept, să reduc distanţa pînă la G-ul lui.

– Răspunde-i!, mi-a cerut în minte vocea ei, şi atunci am apăsat butonul de comunicare şi i-am mărturisit, sufocat de suprasarcina picajului abrupt:

– Da, domnule căpitan! Dar sînt ofiţer şi am onoare… nu mă duc eu la puşcărie!

– Bine, băiete… alege-ţi un bombardier, atunci! Unul numai al tău…, m-a îndemnat comandantul escadrilei.

Săracul de el, avea să rămînă cu spatele neprotejat în lupta asta…

– Ia uite ce mare şi frumos e ăla de acolo, Dane!, mi-a zis în minte vocea lui Gion, şi de undeva din dreapta motorului, el, îmbrăcat aşa cum îl văzusem ultima oară, ba chiar şi cu cămaşa tăiată şi înroşită de sînge în dreptul inimii, îmi arătă cu degetul un bombardier american cu un motor în flăcări ce rămăsese în spatele box-ului de care aparţinea. Era bun, că era izolat şi ceilalţi amici ai săi nu-l puteau acoperi cu foc de mitraliere. Nici Mustang-urile, vînătorii din escortă, nu erau prin preajmă să mă doboare. Alesese bine momentul căpitanul nostru. Picasem pe bombardiere exact printre ferestrele de protecţie ale mustangilor.

– Haide, Dane! Ţi-am zis că o să-mi lipseşti… Vino!, am auzit-o şi pe Maria, dar de data asta am şi văzut-o apărînd, zburînd alături de Gion şi de G-ul meu, făcînd formaţia noastră, triunghiul ăla nenorocit, aducător de moarte.

Şi ea era la fel ca atunci, în ultima seară. Ba, cu o mînă, îşi ţinea adunată rochia ruptă, să nu i se vadă sînii. Pudică. Şi aici, pe cer, erau o grămadă de bărbaţi.

Am împins gazul la maximum, rupînd sigiliul manetei şi trecînd în regim de „Overboost”. Eşapamentul a tunat şi a mugit, scuipînd scîntei, iar avionul a ţîşnit înainte cu motorul forţat de metanolul amestecat cu benzină în camera de ardere.

Săgeată pe cer.

Nu am mai dezasigurat tunul şi mitralierele. Ce rost avea? Mi-am reglat traiectoria în aşa fel încît să pic în nasul bombardierului, peste piloţi, să fiu sigur că nu mai au scapare nici ei…

– Hahaha…! La fix l-ai ales pe ăsta, Dane!, mi-a rîs Gion în bătaie de joc, apărînd pe obrazul bombardierului, lîngă emblema personală pe care o pictaseră membrii echipajului. Chiar că îl alesesem bine: cu litere mari şi negre era scris „John & Mary” peste o inimă roşie din care picura sînge înspre continuarea fuselajului…

Dintr-o dată, am simţit pe mîna mea o alta, care îmi mişcă din manşă, schimbînd direcţia cîteva grade.

– Acolo… acolo să nimereşti, între John şi Mary, Dane! Să fim toţi, din nou!

G-ul meu s-a înfipt, tocînd cu palele elicei foile de aluminiu şi barele pe care fuseseră întinse ca o piele de bombardier.

Şi am murit.

A urmat liniştea şi o ameţeală uşoară, în timp ce îmi reveneam în simţiri. M-a deranjat un miros neplăcut care a accelerat reintrarea în normal a minţii mele.

– Haide, măi Dane…! De cînd te aşteptam! Ţi-am zis că ai să-mi lipseşti… Haide, deschide ochii. E şi Gion aici, deschide ochii să-l vezi! Şi el te aşteptă… zi-i şi tu două vorbe, un salut, ceva…

Am deschis ochii şi am văzut întuneric. Ceaţă. Eram încă ameţit, dar mirosul ăla mă aducea cu iuţeală ca din morţi între cei vii. Mi-am frecat ochii, după care am distins ceva mai bine şi într-adevăr, lîngă mine şi ea, stătea Gion, rîzînd. Nu mai avea gaura în inimă şi parcă îmi părea rău. Nu mă puteam ridica la el. Încă…

– Haide mă, zi ceva, că doar sîntem între noi! Ştii tu, triunghiul ăla… Hai, vorbeşte, zi ceva!

Scuturînd din cap de cîteva ori, am reuşit să-mi limpezesc mai bine vederea şi să disting prin ceaţa care, se vede treaba… făcea parte din decor şi nu avea să dispară. Maria îmi zîmbea încurajator, să conversez cu el, iar Gion, la rîndul lui, îmi arăta dinţii într-un surîs şmecheresc.

Mi-am mişcat mîinile şi am dat să mă ridic, uşor, fără să stîrnesc bănuieli. M-am uitat în jur, căutînd ceva să apuc în mînă, dar n-am găsit nimic. Atunci mi-am amintit de un instructor finlandez şi de învăţăturile lui în lupta corp-la-corp, chiar şi cu mîinile goale, şi am ţîşnit în sus înfigîndu-i o mînă în beregată. Am deschis un subiect de conversaţie, tocmai bun pentru ceea ce simţeam în acelele momente în sufletul meu:

– ‘gura mă-tii Gion, şi aici sînteţi tot împreună…? Vă omor…

 Iulian Iamandi – www.resboiu.ro

 – Sfârşit! –

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Poveşti de la voi și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s