Poveşti de la voi (VIII) – 3 în iad – partea II

Partea a doua din povestea lui Iulian Iamandi „Trei în Iad” ne adânceşte în inima unui timp şi a unor locuri cu un parfum de vechi foarte familiar lui, univers în care pare să se simtă ca acasă, în timp ce tragismul evenimentelor creşte în intensitate ca un foc scăpat de sub control, deznodământul nefiind, încă, la vedere.

*

 „Cînd ajungi să crezi că viaţa-i o povară
Şi dureri de neînţeles te apasă greu
Cînd afară-i ciripit de primăvară
Iar în sufletul tău toamnă e mereu
Înfrăţeşte-te cu fumul din ţigare
Şi te avîntă pe aripa-i de mister
În regatul fără nume şi hotare
Şi colinde prin oceanul de…”

La marginea Bucureştiului deja nu mai ploua. Eram ud leoarcă, dar nu simţeam mare lucru. Aş fi topit zăpada de pe mine de-ar fi nins. Goana pe motocicletă nu avusese darul să mă liniştească şi nici curenţii de aer rece ori perdeaua continuă a ploii nu stinseseră focul în care sufletul mi se perpelea. Şi conştiinţa…

Atunci i-am văzut pentru prima dată. M-am speriat rău. Au dispărut repede, din fericire. Năluci…

*

 – Blegul, are să moara mîine şi nu bănuieşte nimic! Maria, va fi crima perfectă! Cu toţii vor crede că a avut un accident de motocicletă! E pilot, îi place viteza… riscul! Şi-a frînt gîtul pe mîna lui!

Am îngheţat.

Ani de zile, trăieşti cu oamenii şi nu apuci să-i cunoşti în adîncul sufletului lor…

Un fior rece mi-a electrocutat corpul şi m-am scuturat într-un tremur necontrolat. Realitatea a învins visul. A stricat tot ceea ce clădise sufletul, construit pe falsul ce-i fusese înfăţişat vreme de cine ştie cît timp.

Geometria triunghiului morţii. Eu, Maria şi Gion. Unul este în plus, perechea fiind formaţia iubirii. Dar, în cazul de faţă, nu mai credeam că Gion este cel în plus. Drumul se dovedea fără întoarcere pentru mine. Soţia mea nu mai putea reveni în perechea noastră. Deja, eu eram cel care trebuia eliminat. Iar ei planificaseră asta, urmînd ca mîine să scape de factorul deranjant în iubirea lor. Dar iubirea noastră? A fost…? Am pierdut-o eu, ea, sau ne-a smuls-o Gion? Eram toţi trei vinovaţi? Triunghiul aducător de tragedie…. Mie mi se pregătea eliminarea, dar acum ştiam. Ştiind asta…

– Haide să ne potolim, să nu apară Dan. Deja mi-e rău numai cînd mă gîndesc că noaptea asta am s-o petrec cu el şi nu cu tine, Gion. Dar parcă nu l-aş refuza, măcar aşa, de adio… mîine oricum va muri. Apoi voi fi numai a ta, iubire, pentru totdeauna.

– Dă-l dracu’ de prost… ce, nu-i poţi spune că te doare capul? Sau că ţi s-a aplecat de la mititei…? Mîine o să rămînă fără frîne pe dealurile alea unde se dă de obicei cu motocicleta şi, dacă stau bine să mă gîndesc, să mă suni de cum pleacă. Am să vin direct cu geamantanul de haine!

*

 „Aprinde o ţigare!
Şi-n fumul care zboară-n nori albaştri ca un vis
Cufundă-te-n uitare
Şi lasă gîndului cărare de abis”

Trecuse cam un an de atunci. Da, un an. Îi visasem noaptea şi dimineaţa mă simţeam ca într-o pustiitoare mahmureală. Noroc că de ceva timp îmi apăreau numai în vise…

Pe la unsprezece, cînd ne mîncam ciocolatele nemţeşti, se dăduse alarma. Sirena ţiuise peste aerodrom şi o rachetă roşie cu trei stele împroşcase frumos cerul. De fiecare dată ne comportam ca nişte puştani. Cum veneau americanii, cum alergam către avioane cu gîturile întoarse spre a vedea steluţele roşii ca la ziua regelui. Copii mai mari, cu jucării mai mari, care se alergau pe cer şi se omorau, împuţinîndu-se cu fiecare zi cu care se prelungea războiul.

Am decolat în grabă, în G-urile cu care ni se înlocuiseră IAR-urile încă de prin primăvară. Bune avioane. Motoare puternice, în linie. Mergeau ceas. Lucru nemţesc, ce să mai… Ţara avea nevoie de scut peste Valea Prahovei, acolo unde americanii veneau aproape în fiecare zi, iar britanicii completau bombardînd noapte după noapte. Începuse să ne bucure cînd era timp urît. De-ar fi fost iarnă, poate ne-am fi împuţinat mai domol… dar aşa, în plină vară, nu era zi să nu pierdem doi-trei, schilodiţi sau morţi. Da, şi ţara noastră avea nevoie de scut – pavăză făcută din trupurile noastre încuiate în păsări de aluminiu şi oţel din care, după fiecare misiune, pe unii îi adunau într-un sac, bucată cu bucată… Tînjeam după misiunile la ruşi. Acolo, pe frontul de Est, front ce se mutase dincoace de frontieră în urma retragerilor continue, noi, piloţii, muream mai rar…

– Ţin’-te de formaţie, Dane! Pe unde-ţi umblă mintea…?

Deja eram în aer, la verticala munţilor. Pe undeva pe-aici, pe cer, erau şi ceilalţi…

*

 Ştiind asta…

I-am privit şi-am înghiţit cu greu nodul pe care îl simţeam în gît.

Ce era să fac? De întors, de ce m-aş fi întors? De ce să plec? Unde? La urma urmei, era şi casa mea, nu? Iar ţigările lor erau la mine, şi nu ar fi fost frumos…

Am ciocănit uşor în geamul uşii şi-am intrat zîmbind, încercînd să nu-i sperii.

– V-a fost dor de mine, nu?, i-am intrebat gesticulînd prin aer cu pachetele de ţigări.

– Haide, măi Dane! Muream de pofta pe-aici… mi-a răspuns Gion, făcîndu-i Mariei cu ochiul.

– Da… mureaţi de poftă…!, am replicat eu sec, aruncînd pachetele pe masă.

– Haideţi să fumăm, ne invită Maria, evitînd să se arate afectată de cuvintele mele.

Mi-am aprins una şi am tras un fum, adînc, pînă în fundul plămînilor. Am făcut cîţiva paşi printre ei privindu-l în ochi pe Gion, după care am scos fumul trimiţîndu-l razant cu marginea frezei sale îngrijite, de amant, prieten bun cu încornoratul.

– Să te învăţ ceva, prietene… Nu paşi de dans, că te pricepi, dar vine un moment în viaţă cînd trebuie să ştii şi din astea. Pe noi ne-a învăţat un finlandez. Vînător de munte, de-al lor, instructor plătit de nemţi să ne arate cîte ceva legat de supravieţuire. Nu se ştie niciodată… spuneau ei, şi astea au fost primele vorbe pe care le-a învăţat şi el în româneşte.

– Vrei să-l înveţi pe Gion să se bată? întrebă Maria zîmbind. Nu se ştie niciodată, poate într-o zi n-ai să te mai întorci din zbor şi cineva va trebui să mă protejeze… mai ales că Gion va fi liber, fără de nevastă.

Am apucat de mîner cuţitul de pîine de pe masă şi l-am împins înainte, înfigîndu-l în pieptul lui, prin cămaşa subţire, în dreptul inimii.

Gion a căscat ochii mari, la fel şi gura, surprins. L-am susţinut cu mîna stîngă cît să răsucesc la nouăzeci de grade lama, după care am retras-o, lăsînd sîngele să curgă în voie ca dintr-o mică arteziană.

Maria a dat să ducă mîna la ochi, să nu mai vadă scena, dar a oprit-o în dreptul bărbiei. I-au tremurat uşor şi des pleoapele, iar colţurile gurii i s-au schimonosit într-o scurtă grimasă. Nici măcar nu a clipit, deşi după expresia feţei i se citea durerea pe care încerca să o strivească acolo, în adîncul sufletului. Poate că îşi simţea propriul sfîrşit aproape şi dorea ca în ultimele clipe să-l vadă, indiferent cum…

Într-un tîrziu, cînd Gion cu siguranţă îşi dăduse sufletul, a întrebat surprinzător de calmă:

– A fost un accident?

În timp ce-l aşezam pe prietenul meu drag pe podea, am mai tras un fum din ţigara rămasă între buze. Ridicîndu-mă, am dat afară fumul, pe nas, privind-o.

M-a surprins prin calmul ei. Mă aşteptasem să facă o criză, să se manifeste în vreun fel, să plîngă şi să zbiere, să sară pe mine şi să încerce să îmi scoată ochii cu unghiile, dar nu… Maria mea şi-a împreunat mîinile în poala rochiei de vară, l-a privit pe Gion, mort, pe podea, apoi m-a fixat ochi în ochi, cu o lacrimă desprinzîndu-i-se de pe pleoapa stîngă la vale pe pomet.

– Ştiai de mult…?

*

 „În fumul de ţigare
Durerilor găseşte tainicul liman
Găseste o nouă stare şi dorului alean
În fumul de ţigare
Ce se pierde în van”

La vînătoare nu era ca la vînătoare. Pe cer, rolurile se schimbau cu iuţeală între vînător şi vînat. În fiecare dimineaţă ştiam că pot aduce ceva, ori nimic, acasă, sau vreunul dintre yankei mă poate avea în tolbă pentru ca la întoarcerea pe bazele lor din Italia să îşi picteze pe avion o cruce neagră, semn că a mai doborît un Friţ. Ai dracu’, ăştia nici măcar nu ştiau pe cine omoară…

– Patru Roşu! Măi băiete, visezi? E ziua ta azi?!

Iar rămăsesem în urma formaţiei. Poate că da, azi era într-adevăr ziua mea…

În faţă, un pic mai jos, se vedeau dîrele de condens lăsate în urmă de formaţia de avioane americane. În scurt timp, comandantul de escadrilă avea să încline botul avionului şi vom pica pe ei.

La fix se dăduse alarma asta… Văzusem maşina cum se apropia exact în momentul în care avionul meu a început să ruleze pe iarba pistei. Îl zărisem şi pe comandantul aerodromului, în dreapta, lîngă şofer.

*

– Ce mai contează acum…?

M-am apropiat de ea, cu cuţitul în mînă, cu sîngele picurînd de pe lamă, privind-o cu mai multă dragoste decît am privit-o vreodată.

 VA URMA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Poveşti de la voi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s