Poveşti de la voi (VII) – 3 în iad – partea I

În seara aceasta, rubrica „Poveşti de la voi se îmbogăţeşte cu încă un contributor, ce impresionează prin cursivitatea discursului scris, bogăţia imaginilor ce vin dintr-un timp demult pierdut şi tragismul povestirii, povestire trăită şi la sol, şi în zbor. Iulian Iamandi ne poartă imaginar în inima celui de-Al Doilea Război Mondial, imersându-ne în miezul unei poveşti captivante cu accente supranaturale, din care vom servi o primă parte în această seară.

Rugându-l să continue să-şi cultive stilul ieşit din tipare şi impregnat cu un parfum aparte, îi mulţumesc pentru că a permis ca rubrica „Poveşti de la voi” să-i fie gazdă şi-l aştept şi cu alte materiale!

***

TREI ÎN IAD

 – Dan este loial în totalitate. El nu flirtează. Nici măcar nu se uită vreodată la alte femei. Nu a făcut nici cel mai mic gest care să-mi păteze căsnicia. Cînd doarme, tot pe mine mă visează! Îl aud noaptea, spunîndu-mi cele mai frumoase vorbe, şi nu ştie că vorbeşte în somn. Nu trebuie să îmi fac griji în privinţa lui. Nu mă va înşela nici într-un milion de ani. Nu trebuie să afle! Mă iubeşte la fel de mult cum îl iubeşti şi tu pe…

Aici se oprise, realizînd că nu mai este singură în cameră. A pus receptorul în furcă, apoi s-a pus pe plîns. S-a întors, cu lacrimi mari alunecînd pe obrajii albi şi s-a aruncat la pieptul meu.

– Te iubesc…, mi-a zis, şi a plîns, aşa, udîndu-mi uniforma de pilot, pînă ce ochii i-au secat de lacrimi.

Nu i-am zis nimic. Am lăsat-o să se liniştească. Mă iubea şi îmi spunea printre sughiţuri cît de mult însemnam pentru ea. Ne-am dăruit unul altuia, zile şi nopţi, din tot sufletul, pînă ce permisia mi s-a încheiat şi a trebuit să mă întorc pe front. Abia la scara trenului mi-a zis că a făcut un avort şi atunci, la telefon, îi povestea unei prietene…

– Dane, nu voiam ca tu să ştii. Mi-a fost frică să nu mori în război şi copilul nostru să trăiască fără tată. Am fost o proastă, poate, dar nu voiam să chinuiesc un copil nevinovat, aşa că am decis să-l omor înainte de a-i da viaţă…

 *

Soţia mea, Maria, frumuseţe rară aşa cum o apreciau toţi cunoscuţii noştri, mă aşteptase îmbrăcată într-o rochie înflorată, sub umbreluţa de soare, în faţa spitalului. Vizitele ei, timp de trei luni, îmi întăriseră moralul şi, după cum zisese şi doctorul Vasiliu, îmi scurtaseră perioada de refacere. Mă însănătoşisem mai repede, pentru ea. Noapte de noapte o vedeam în minte, blondă, suplă dar voluptuoasă, simţisem în nări parfumul corpului ei de femeie, îi simţisem pe degete fierbinţeala cărnii albe şi roz, mă încălzise dogoarea focului cu care ne iubeam atît în realitate cît şi în fantezii. Mă mîndream în sinea mea că încă îmi visez soţia, după cinci ani de căsnicie.

Săracul Gion. El rămăsese civil, contabil de bancă, unicul din vechea gaşcă rămas acasă, în Ploieşti, mulţumită platfusului ce-l scăpase de militărie. Mă bucurasem pentru el că nu avusese parte de ororile pe care le trăisem şi de care avuseseră parte şi ceilalţi din grupul nostru, acum cu toţii ofiţeri activi, pe front. Maria se întîlnise de dimineaţă cu el, întîmplător, pe cînd se întorcea de la piaţă. El îi povestise despre necazul său. Urma să divorţeze de Luciana, cea mai bună prietenă a Mariei pînă acum un an, în anul în care ea îmi spusese că a renunţat la sarcină, în primul an de front. Se certaseră din cine ştie ce motive femeieşti, despre care nu cerusem amănunte. Era treaba lor dacă, după atîta timp, de cînd erau eleve la gimnaziu şi colege de bancă, deciseseră că este mai bine să nu îşi vorbească. Era însă păcat, consideram că şi un ghinion, pentru că avusesem nunta în aceeaşi zi cu Gion şi Luciana şi ne-am fost reciproc martori la cununii. Bietul de el, nu îşi dorea divorţul, însă ea insista şi urma să înainteze hîrtiile oficiale în scurt timp. Maria spunea că este foarte afectat. Îl invitase la cină, din proprie iniţiativă, gîndindu-se că am să mă bucur de revederea lui, aşa cum şi el avea să se simtă bine în prezenţa noastră. Ca prieteni buni, trebuia să-i fim alături la greu, să-l încurajăm.

 *

„Aprinde o ţigare!
Şi-n fumul care zboară-n nori albaştri ca un vis
Cufundă-te-n uitare
Şi lasă gîndului cărare de abis”

Împinsesem de motocicleta grea pînă la primul colţ. Picăturile pe care le auzisem lovind rar în geamul bucătăriei de vară acum se înteţiseră şi explodau pe cască, trimiţînd în întunericul nopţii schije de apă rece. Se răcise şi afară, destul de repede, iar vîntul începuse să sufle puternic, aşa cum se întîmplă în furtunile de vară. Luminile din intersecţie erau stinse, conform regulilor de camuflaj, iar pe stradă sau pe trotuare nu era nimeni care să mă poată vedea. Ca o precauţie în plus, încă nu pornisem motorul spre a nu fi auzit de vecini. Acum, eram la vreo optzeci de paşi de poarta casei mele şi puteam pleca liniştit.
Mi-am aprins o ţigară, aşteptînd. Încă nu se vedea nimic, nici o lumină pe la ferestre, şi nici nu se simţea miros de fum de la distanţa asta. Am mai tras cîteva fumuri, adînci, cu sete, strîngînd între degete filtrul, cu un tremurat uşor în braţ.

– Ce căcat!, am zis plin de dezgust şi am aruncat chiştocul departe cu un bobîrnac.

Motorul a păcănit de cîteva ori, apoi a început să îşi înşiruie „pac-pac”-urile într-un mîrîit continuu, sau o rafală, aşa cum sunau mitralierele grele ale bateriei germane de la aerodrom.

O ultimă privire aruncată în urmă, înainte să trec de colţ, nu mi-a dezvăluit mare lucru. Am plecat, prin ploaia deasă, către Bucureşti, chiar atunci cînd au început să vuiască sirenele de alarmă ale antiaerianei.

 *

Gion nu păruse trist deloc, şi am pus starea lui de normalitate pe seama companiei noastre. Poate că prietenul nostru uitase de necazuri în prezenţa mea şi a Mariei. Mîncaserăm în curte, lîngă bucătăria de vară, pe înserat, ascultînd la patefon discuri franţuzeşti de dinainte de război şi Lili Marlene, la mare modă printre piloţii germani de pe aeroport. Dansaserăm pe rînd cu Maria şi glumiserăm la cît de bine îşi potriveau ei doi paşii pe muzică. Mult mai bine decît noi, dar o ştiam pe ea o mai bună dansatoare comparativ cu mine, care aveam două picioare stîngi cînd era vorba de ritmurile cîntecelor actuale.

– Optzeciul tău cu siguranţă este un mascul, Dane! De-ar fi fost femelă, de mult te dădeau bolşevicii ori yankeii jos de pe cer… Femeia este mult mai delicată chiar şi decît avioanele tale de vînătoare. Dacă nu ştii cum să o stăpîneşti din comenzi, tu, ca soţ, intri – cum ziceţi voi, piloţii – în vrie şi te zdrobeşti de pămînt, în timp ce ea zburdă printre nori ascultînd de manşa altuia…

Nu mă supărase jocul de cuvinte al prietenului meu. I-am spus, nepotrivit, doar:

– Gion, zbor pe IAR Optzecişiunu, care diferă de Optzeci prin furca lansatorului de bombe de sub motor. Vin în picaj, lansez bomba şi dau cu gloanţe în infanterişti. Eu nu mă lupt cu bombardierele americanilor, iar cu piloţii ruşi numai în caz de urgenţă încrucişez rafale de tunuri şi mitraliere…

El însă mă întrerupse din explicaţii cu un semn de lehamite, ori dezamagire, nu am înţeles prea bine semnificaţia gestului mîinii sale, dar i-am prins esenţa vorbelor:

– Militarii ăştia…! Numai detalii tehnice şi lupte, nicidecum romantism şi sentimente faţă de femeie! Tu nu poţi fi poet, măi Dane, tu nu ştii decît să te lupţi, să omori oameni pe front. De cînd nu i-ai mai cumpărat Mariei flori? Ia spune, ai uitat?

Mi-am întors privirea către Maria care, la rîndul ei, se uita la mine cu o expresie tristă pe chip. A oftat, adînc, apoi a apucat pachetul de ţigări de pe masă şi l-a deschis. A zis către mine, dezamăgită:

– S-au terminat şi astea…

Cînd Gion îi dăduse florile, înflorise de bucurie. De la mine, într-adevăr, nu mai primise asemenea atenţii de dinainte de începerea războiului. Dar tot ne iubeam.

Gion a clătinat pachetul său, dar şi acela era gol. S-a oferit să plece după ţigări, dar l-am oprit:

– Ei, cum să te duci tu, musafirule? Merg eu, abia mai fac ceva paşi, asa cum mi-a prescris doctorul.

Înainte de a-i părăsi, l-am întrebat, poate spre a-i da replica la obraznicia de a mă discredita în faţa Mariei:

– Dar tu cu Luciana, de ce divorţaţi?

Soţia mea a răspuns grăbită, în locul lui:

– Gelozie, dragă! Crede că Gion are o amantă…

 *

„În fumul de ţigare
Durerilor găseşte tainicul liman
Găsşste o nouă stare şi dorului alean
În fumul de ţigare
Ce se pierde în van”

Ajuns la ieşirea din oraş, am surprins pe cer cîteva fulgerări ale exploziilor proiectilelor de antiaeriană. Am oprit şi mi-am aprins o nouă ţigară, ascunzînd flacăra brichetei între palme. După cîteva fumuri în linişte, au explodat primele bombe în oraş. Britanicii bombardau mişeleşte, omorînd oamenii în casele lor, nicidecum nu atacau obiectivele industriei petroliere din Valea Prahovei. Probabil noua lor strategie era să omoare muncitorii şi familiile acestora, surprinzîndu-i în somn.

Ploieştiul începuse să ardă, cu flăcări înalte, roşiatice, lingînd poalele cerului întunecat. Bine că ploua. Aveau să fie mai puţine pagube în incendiu. Săracii aviatori englezi – să bombardeze pe ploaie! Ce ghinion, m-am surprins compătimindu-i pe inamici….

 *

Cumpărasem cîteva pachete de ţigări, din mărcile pe care le fumam fiecare. Mariei, ţigări uşoare, de damă. Lui Gion, din cele nemţeşti, iar mie, din cele mai tari. Simţeam nevoia de a-mi îneca plămînii cu fum de tutun puternic. Musafirul nostru, iubitul amic necăjit, se ameţise şi vorbise prostii.

La întoarcere, am luat-o prin curte pe aleea ce ducea în spate, pe lîngă garaj, să arunc o privire dragei mele motociclete, o Zundapp germană, pe care planificasem să o alerg un pic a doua zi de dimineaţă. Am găsit-o aproape aşa cum am părăsit-o după ultima plimbare cu ea. Aproape, pentru că foaia de cort cu care o acoperisem nu mai atingea betonul garajului după cum obişnuiam să o aranjez. Acum era cam cu vreo douăzeci de centimetri mai sus, şi peste pojghiţa subţire de praf ce se aşternuse în timp, se imprimaseră urme de palme şi degete. Mînă mare, mi-am zis. Deci nu fusese Maria pe aici… Lacătul era intact, aşa că am exclus posibilitatea să fi fost călcat de hoţi. Şi atunci…?

Am părăsit garajul, gîndindu-mă la două lucruri deodată. Încercam să îmi amintesc florile preferate ale femeii pe care o iubeam, detaliu pe care îl uitasem, fiind mai preocupat cu supravieţuirea pe front decît cu memorarea unui aspect atît de important pentru ea. În paralel, îmi chinuiam mintea cu explicaţii care să stea în picioare în privinţa urmelor de palme găsite în garaj. Nu înţelegeam cum putuse intra cineva, cînd lacătul nu fusese nici măcar forţat.

Înaintam pe alee, către bucătăria de vara. Am ocolit grătarul pe care fripsesem mititeii, dar la masă nu mai era nimeni. Prin geamul bucătăriei, i-am văzut pe Maria şi pe Gion nefiresc de aproape unul de altul. Soţia mea îşi trecea o mîna prin păr, răsfirîndu-l, în timp ce el îi vorbea, spunîndu-i ceva nostim – am bănuit, pentru că ea zîmbea întruna, şi la un moment dat a izbucnit în rîs. S-a oprit brusc, apoi s-au îmbrăţişat, sărutîndu-se cu pasiune.

Mi-am scuturat capul, încercînd să gonesc imaginea Mariei sărutîndu-se cu alt bărbat, dar ei continuau înlănţuiţi…

Ce era să fac…?

Multă lume înşeală. Bărbaţi şi femei, cu toţii, de cînd e lumea. Şi ca oricare dintre cei înşelaţi, mi-am zis – bine, dar de ce dracu’ tocmai a mea?! De ce tocmai mie să mi se întîmple…?!

M-am apropiat de bucătărie şi, prin uşa întredeschisă, am auzit ceva ce m-a dat peste cap şi mai rău decît sărutul lor…

 Iulian Iamandi – www.resboiu.ro

 VA URMA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Poveşti de la voi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Poveşti de la voi (VII) – 3 în iad – partea I

  1. bunicu de la srl zice:

    Hopa! Abia astept continuarea. Ce poate sa faca un platfus!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s