Gândul săptămânii (XVI)

SEMPER VIGILANTES

Ţârâitul enervant al soneriei te scufundă brusc în starea automatizată în care succesiunea mişcărilor îţi este dictată de ritualul strict şi alert al decolării la alarmă, când conştientul nu face decât să ordoneze secvenţele săpate în inconştient de greutatea misiunii din Serviciul de Luptă Permanent. Te execuţi cu mişcări precise, ştiind cât de greu atârnă fiecare secundă şi cât de importantă este încadrarea în barem. Dacă alarma este reală şi există o ţintă aeriană ce trebuie combătută cu foc, fiecare secundă are o însemnătate uriaşă, ea putând reprezenta diferenţa dintre viaţă şi moarte, existenţa sau inexistenţa altora, a celor pentru care tu eşti acolo, în mijlocul câmpului bătut de vânturi, cu misiunea de a-i apăra. De braţul şi de ascuţişul sabiei tale depinde un număr pe veci necunoscut de vieţi de civili, pe care scutul tău trebuie să-i ferească de loviturile mişeleşti ale inamicului, oricare ar fi el.

Douăşpatru de ore.

Atât trebuie să stai exilat între pereţii clădirii joase, o zi. O zi întreagă petrecută în alarmă nu este doar o zi, ci este o zi specială, în care arzi la un foc mocnit, aşteptând în orice moment semnalul sonor care să te electrizeze, semnal pe care l-ai percepe chiar şi dacă ai fi scufundat în cel mai adânc somn, presupunând că ţi-ai putea permite vreodată să dormi un somn atât de dulce… Pentru că, adevărul este că orice-ai face în acea zi, orice încercare de relaxare, orice leneveală la care te-ai putea deda, absolut orice lucru – citit, scris, vorbit, somn, hrană, etc. – poartă pecetea importanţei misiunii tale, şi el va fi executat întotdeauna cu o zonă a creierului aflată într-o stare ridicată de receptivitate, o încordare ce-ţi este indusă în vene de un firicel firav de adrenalină ce curge la simpla ideea cum că eşti în alarmă şi trebuie să fii gata în orice moment, precum un boxer ce este tot timpul în gardă, ca un reflex, ca un defect profesional. Doar că, în acest caz, nimic nu este un defect, ci o adaptare, o stare ce se învaţă, o stare în care se intră cognitiv şi care se învaţă a fi controlată pe măsură ce capeţi experienţă, pe măsură ce succesiunea acţiunilor pe care trebuie să le faci ţi se întipăresc în minte şi nu mai stai să le alegi, ci pur şi simplu acţionezi.

Lupta cu secundele ce de fiecare dată îţi par a cădea asupra ta ca nişte lovituri de ciocan este dură, şi nu-ţi poţi permite ezitări sau bâlbâieli, cu toate că ai avut parte şi de astfel de evenimente, atunci, demult, când ai făcut primii paşi pe drumul lung şi greu al devenirii tale ca pilot militar. Atunci valul de adrenalină te făcea să te poticneşti, intrai greu în costumul de suprasarcină, iar nenorocitele de şireturi şi fermoare erau o pacoste de care aveai oroare, visându-le urât chiar şi în nopţile de iarnă, când zborul e departe. Îţi lua ceva timp până când reuşeai să controlezi mareea de energie ce-ţi invada arterele la cele mai neobişnuite ore, până când calmai mâinile şi le impuneai un ritm precis şi sigur, sigur pe tine şi pe rezultatul grabei tale calme. Învăţai să numeri în minte secundele grele, de plumb, ce păreau a-ţi picura cu zgomot pe casca de zbor, atent să nu scapi vreuna, estimând timpul rămas şi dozându-ţi efortul, lucrând eficient pe unitatea de timp. Învăţai să rămâi calm şi să te grăbeşti încet, exersând iar şi iar, atent la detalii şi la sfaturile celor mai mari şi mai experimentaţi ca tine, şi reuşeai, iar baremul nu mai era o sperietoare sau un chin.

Acum, pe umerii tăi de luptător galonat al aerului atârnă importanta povară a zborului la vânătoare din alarmă, a acelei misiuni foarte speciale în care întrebarea principală este oare acum este reală?, întrebare ce arde într-un colţ de minte ca un foc de artificii, contribuind şi ea la starea în care intri când se cuplează soneria. De fiecare dată când te arunci în cabina familiară a supersonicului tău şi te legi la scaunul de catapultare, un colţ de minte rumegă întrebarea şi verifică rezultantele răspunsului afirmativ, pregătindu-te pentru îndeplinirea motivului existenţei tale legat la o maşinărie infernală ce scuipă foc, oţelindu-ţi convingerea că eşti acolo pentru a executa misiunea pe care-o vei primi în aer şi că asta vei face, oricare ar fi consecinţele şi cu orice preţ. 

 ***

 Uneori, în nopţile când somnul nu vine iar afară ploaia-şi bate tactul ei alert în geamul ferestrei de la chilia ta din clădirea scundă din capătul pistei, îţi laşi mintea să scormonească după adevăruri şi încerci să pătrunzi înţelesul existenţei tale de pilot de vânătoare în serviciul de alarmă. Realizezi cu uşurinţă că nu eşti singur în veghea ta din aerodromul pierdut în imensitatea câmpiei, ci faci parte dintr-un complet ce-şi întinde fire nevăzute până departe, atingând vieţile multor oameni în haină militară, pe care nu-i cunoşti, dar îi poţi percepe ca fiind acolo, acolo unde este nevoie de ei. Sunt parte a unui vast sistem de ochi electronici a căror menire este supravegherea cerului şi a celor ce-l brăzdează, atenţi la tot ce mişcă şi gata a te alimenta cu informaţiile necesare ţie şi zborului tău războinic.

Tu eşti cel ce întruchipează arma cu care acest sistem de sisteme poate lovi, tu eşti cel ce întruchipează veghea şi eforturile conjugate ale unui număr greu de aflat de militari răspândiţi pe întreg teritoriul ţării, cei care lucrează pentru tine, care stau la posturi pentru a-ţi acorda ţie şansa de a-i reprezenta în luptă şi a lovi în numele lor. Tu nu eşti decât sabia, arma ce aduce anihilarea inamicului, trăznetul ce loveşte precis datorită factorilor ce i-au permis să afle inamicul, să fie dirijat către el şi să-l dea jos de pe cer în flăcări.

Misiunea ta este misiunea lor, misiunea lor este misiunea ta. Totul este interconectat, nimic nu este independent, iar veghea şi neliniştile tale depind de nesomnul şi încordările lor, ale celor pe care nu-i vei întâlni, poate, niciodată, dar pe care-i ştii acolo, într-o multitudine de locuri, simţind cu simţuri electromagnetice spaţiul aerian ce le este alocat. Trebuie să-i ştii, trebuie să ştii că nu eşti singur acolo, în clădirea joasă din capăt de pistă, trebuie să ştii că nu eşti singur atunci când alergi echipat complet prin noaptea neagră către avion, şi nu eşti singur nici atunci când te avânţi cu motorul urlând sălbatic şi scuipând un jet enorm de flăcări ce te împing cu putere spre un ceva nedefinit şi ameninţător, ce te aşteaptă ascuns în mantia depărtărilor.

Nu, nu eşti niciodată singur, iar zborul tău este construit pe truda celor mulţi şi nevăzuţi, cei ce se bucură atunci când îţi îndeplineşti misiunea şi revii cu bine pe faţa pământului, cei ce-şi permit să se relaxeze numai atunci când primesc semnalul că ai aterizat, iar indicatorii senzorilor pe care-i operează înregistrează un spaţiu aerian mai liniştit.

Victoria ta este victoria lor, iar pentru ea, pentru reuşita misiunii voastre, tu trebuie să fii mereu gata, veghind ca pe tura ta sabia să fie mereu aptă a lovi precis şi puternic, îndeplinindu-şi fără ezitări menirea, mereu SEMPER VIGILANTES.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Gândul săptămânii (XVI)

  1. Rodi zice:

    Din pacate deviza „Semper Vigilantes” a disparut odata cu noul logo al Fl. 86 si odata cu sala de pregatire a pilotilor, acum transformata in… bar de escadrila.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s