Gândul Săptămânii (XV)

TEHNICULUI MEU

Îl vezi când ieşi din celulă şi te apropii în pas calm şi hotărât de linia de avioane ce strălucesc sub soarele timid al dimineţilor cu aromă de zbor, aşteptându-te disciplinat lângă avionul tău. Totul este pregătit, căluţul tău de foc este proaspăt ţesălat şi tocmai ce i-a fost dat să mestece tainul de jăratec. Amândoi te aşteaptă, cu toate elementele peisajului de aerodrom militar la locul lor şi zborul gata a se naşte.

Te salută regulamentar şi-ţi dă raportul cu o voce calmă, domoală şi sigură, şi îi prinzi lumina ochilor şi vezi ce-i acolo, simţi căldura cu care te înconjoară, ca un părinte ocrotitor, aşa că-i strângi mâna şi-i zâmbeşti cald, încercând să-i alungi formalismul pe care respectul şi regulamentele militare i-l impun.

Îl asculţi cum îţi povesteşte despre avion şi starea tehnică în care se află, încercând să-l ghiceşti dincolo de cuvinte. Ţi-ar putea fi tată, ştii asta, şi-l respecţi ca pe un părinte. Îi respecţi părul albit de timpul scurs şi mâinile bătătorite de anii de muncă la avioane sub vântul aspru de aerodrom, cutele adunate în jurul ochilor lui blânzi, al căror păienjeniş stă mărturie asupra multitudini de lucruri la care or fi fost martori, experienţa ce s-a acumulat de-a lungul anilor, cea care-i permite să afle stările avionului aproape la fel de uşor pe cât de uşor te citeşte pe tine, încrederea pe care ţi-a construit-o în timp şi pe care niciodată nu ţi-a zdruncinat-o.

Iei avionul în primire, mai mult o formalitate, o obligaţie de îndeplinit, menită a mai adăuga un strat de linişte şi încredere pentru a acoperi neliniştile ce sălăşluiesc într-un colţ ascuns de minte, apoi sari în cabină, urcând cele şapte trepte ale scării pe care el s-a căţărat înaintea ta şi pe care stă acum în echilibru, cu piciorul stâng pe scară şi cel drept pe încastrarea aripii cu fuselajul.

În aviaţie sunt multe ritualuri, iar urcatul în cabină este unul dintre ele, cu ajutorul camaraderesc al lui, când îţi ţine chingile, ajutându-te să te înhami în strânsoarea avionului, să te conectezi la viaţa lui stranie, şi cu acea comuniune ce se simte mai ales atunci, la început de zbor, când îţi veghează mişcările de pornire a motorului turboreactor, ascultând şi simţind glasul motorului ce ţiuie din ce în ce mai ascuţit. E în stânga ta, pe scară, încă o pereche de ochi, încă un complet de simţuri ascuţite de experienţa zecilor de ani de pistă, veghind protector şi urmărindu-te cum îţi construieşti zborul.  

Îl simţi lângă avion, la locul lui din stânga, privindu-te atent după ce ţi-a siguranţat cabina şi te-a închis în universul strâmt al ei, în inima acelui habitat temporar umplut cu mirosurile specifice de avion, de zbor, şi populat cu fantomele celor ce n-au mai aterizat niciodată, ale celor ce-au devenit o parte a lumii aerodromului, precum mirosurile specifice şi vântul lui ce nu se opreşte niciodată din bătut, transformându-se în elemente invizibile ce dau sentimente speciale celor ce simt viaţa de aerodrom dincolo de simţuri, impregnându-se în ei precum mirajul zborului însuşi. Acum motorul este pornit iar camaradul tău de dural zumzăie ascuţit, fornăind a nerăbdare şi cabrat ca un cârlan nebun, tânjind după desprindere. Ochii lui sunt la tine, observându-te şi aşteptându-ţi semnalele, ascultând furtuna de decibeli şi adulmecând fiinţa mecanică invadată de viaţa arficială la a cărei trezire a contribuit şi el.   

Îl ştii aşteptându-te, încordat ca un arc, o aşteptare surdă în care se scufundă imediat ce tu te-ai pus în mişcare, părăsind linia de avioane în rulaj către pistă. Încă mai ai pe retină salutul lui şi surâsul plin de încredere pe care ţi l-a adresat. Ştii că n-ai plecat singur nici în această misiune, la fel ca de fiecare dată, el e cu tine, coechipier invizibil ce-ţi veghează zborul, încercând să te apere de primejdiile lui şi răul ce-şi poate găsi sălaş în alcătuirea complicată a camaradului de dural. Îl ştii acolo, jos, fumând palmat ţigarea ce întotdeauna are gust de nelinişte, privindu-şi din când în când ceasul, calculând în minte, apreciind, evaluând, urmărindu-ţi cu ochii minţii zborul şi succesiunea etapelor lui, experienţa permiţându-i să ştie pe unde eşti şi ce faci.

Când ai pista la vedere şi te apropii hotărât de panglica de beton a ei, cu un colţ de minte parcă-l şi vezi aşteptându-te la guri, privind spre sud, căutându-te din priviri şi aşteptându-ţi silueta să apară din valurile străvezii ale atmosferei, cu toate semnele bune ale unei aterizări normale – tren, far, flaps patruşcinci, pantă bună. Ştii sigur că-şi va lipi privirea de silueta de avionul lui pe care acum tu i-l aduci înapoi, acasă, observându-ţi apropierea, filarea lungă şi elegantă, fumul albăstrui al cauciucului ars de beton la contactul cu pista, potolirea fugii căluţului în voalură albă de paraşută de frânare, largată atent lângă băieţii de la paraşute. Ştii sigur că zâmbeşte acum, dacă nu vizibil, atunci cu ochii, privindu-te cum rulezi la pas pe bretela din capătul dinspre nord al pistei, pentru ca virajul stânga să te aducă în raza lui de acţiune.

Îl priveşti cum te dirijează atent şi-ţi ordonă ferm oprirea în spatele celorlaţi, aterizaţi înaintea ta, încrucişându-şi braţele şi ordonându-te în şir indian lângă pompele rezervoarelor de combustibil îngropate în pământ. Pune scara la avion şi-ţi deschide cupola, în ochi cu o lumină umedă, bucuros că ai revenit acasă, de parcă ăsta ar fi fost primul tău zbor sau cel mai important din carieră. Ştii că aşa e el, ştii că-i pasă, ştii că pentru el fiecare zbor este la fel de important precum cel mai important, ştii asta şi nu poţi decât să te bucuri, răspunzându-i cu un zâmbet plin de recunoştinţă.

Închei ritualul zborului cu strângerea mâinii lui şi ştii că nu ai cuvinte să-i mulţumeşti, lui, coechipierului tău de la sol, tehnicului tău, cel care-ţi păstrează avionul ca o floare, făcând atâtea sacrificii pe care tu nu le vezi şi nici el nu ţi le spune, cuprinse tainic în atât de banalul „avionul nu are probleme”… Ştii că şi el are viaţa ta în mâinile lui bătătorite, chiar mai mult decât alţii, şi ştii la fel de bine că va face absolut tot ce-i stă în putinţă pentru ca tu să revii cu bine din toate urcările tale spre cerul albastru de deasupra, aducându-i înapoi avionul lui drag şi aducându-te pe tine, copilul lui…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Gândul Săptămânii (XV)

  1. E un singur tehnic pentru fiecare avion?
    Cati tehnicieni sunt la fiecare escadrila, pentru ca banuiesc ca fiecare escadrila are o echipa de tehnicieni ?

  2. virag mihai zice:

    Frumos ca tehnicul si maistrul care se ocupa de avion nu este uitat.Si tatal meu lauda mecanicii care ingrijeau Mig-ul,dar din pacate stiu ca nu toti pilotii ii apreciau la justa lor valoare.

  3. Poetu' zice:

    Sunt mai mulţi tehnici pentru un avion, fiecare pe specialitatea lui, adică avion-motor, IEABO, armament şi sisteme de salvare, radio şi radiolocaţie.

  4. Anonim zice:

    superb spus! poetu`, eu sunt unul din cei care urmaresc cu privirea avionul de cand a decolat si pana aterizeaza, care iti ia casetele din mana si iti inchide cupola, si care la nord asteapta sa ii aduci inapoi bucata aceea de fier intacta! bucata aceea de fier, pentru care el isi mananca nervii si isi distruge sanatatea!
    o sa urmaresc blog-ul de acum inainte periodic pentru ca imi place ceea ce scrii si cum scrii!

  5. Poetu' zice:

    Îţi mulţumesc, camarade, pentru atenţie, cuvintele frumoase şi pentru că… exişti, acolo, lângă scară! Ura!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s