Razmut – ultimul episod

M-am dat jos din pat, mi-am încălţat ghetele de zbor şi mi-am legat şireturile cu mişcări lente. Saşa n-a scos o vorbă şi nici nu m-a privit. Apoi, m-am ridicat şi m-am uitat la el. Ochii lui de un verde acvatic păreau a privi absent printre zăbrelele ferestrei pe unde năvălea cascada zorilor aerodromului de la malul mării.

L-am bătut pe umăr, el n-a schiţat niciun gest, aşa că m-am îndreptat către uşă. Ştiam că aşa era el, mai rece, mai distant, mai miserupist. Nu m-am supărat, doar că…

– Hei! Unde pleci aşa…?!, i-am auzit vocea-i inconfundabilă.

M-am întors. El era în picioare, cu statura-i impozantă blocând lumina ce se revărsa prin fereastra deschisă, parcă stându-i stavilă, un dig de neclintit.

I-am văzut figura, am citit ce era acolo, aşa că am zâmbit. Ne-am îmbrăţişat, ne-am strâns mâinile şi ne-am privit în ochi.

– Ai stofă de razmutard profesionist, Poete! Nu uita asta…, mi-a făcut el cu ochiul, privindu-mă de sus, şi la propriu, şi la figurat.

– Am avut instructori buni, Saşo!

– Hai, cară-te!, mi-a dat el un pumn în umăr ce m-a dat un pas înapoi, aşa, în joacă.

– Ne mai întâlnim noi, piloate…! Vezi să nu-ţi devină arestul a doua casă…!, l-am tachinat eu de rămas bun.

– Vânt bun din pupa!, mi-a urat el cu voce maliţioasă.

Am izbucnit în râs, revenindu-mi în minte ghiduşia ce ne-a costat câte trei zile de arest pe-amândoi.

Afară din celulă, comandantul de escadrilă m-aştepta cu o mutră acră.

Nu mi-a zis nimic, doar mi-a ars o palmă la ceafă, neamuzat de figura mea pe care se lăbărţa un rânjet cât toate zilele. Ştiam că va avea grijă ca celelalte două zile de arest să le execut acasă, eram ferm convins de asta…

Dar acum nu-mi păsa de nimic, eram fericit. Chiar dacă aveam ochii cât cepele după o noapte de nesomn, mintea mea era clară, clară precum ziua asta ce se ridica hotărât peste aerodromul regimentului cantacuzin, ziua plecării noastre acasă. Nu eram supărat că nu-mi voi duce acasă 8006-le meu şi speram că nici el nu este supărat pe mine. Adânc în mine, eram ferm convins că toată ghiduşia meritase.

Afară din corpul de gardă, o dimineaţă umedă m-a cuprins în îmbrăţişarea-i răcoroasă. Am ridicat privirea şi am sondat pătura de nori cenuşii ce se lăbărţa deasupra aerodromului. Ei erau responsabili pentru aerul suprasaturat de umezeală sărată, aer de mare cărat de deasupra întinderii de ape colorate în cerneală de caracatiţă ancestră. După cum arătau şi după mişcarea pe care le-o distingeam cu uşurinţă, nu le dădeam prea multe şanse de-a rezista asaltului soarelui dogoritor de Dobrogea. Vor fi consumaţi într-un timp record de Helios cel omnilucent, împreună cu toată această umezeală salină cu care acum îmi desfătam plămânii.

Am ajuns repede la locul de unde trebuia să mă îmbarc în AN, mergând cu mâinile în buzunare, puţin zgribulit de la răcoarea dimineţii şi urmând în tăcere paşii mari şi perfect cadenţaţi ai comandantului de escadrilă. I-am regăsit acolo şi pe ceilalţi, cei care eram balast în dislocarea asta înapoi pe aerodromul de bază.

Mi-am căutat de treabă pescuindu-mi raniţa, răscolind cu nesimţire în mormanul ce aştepta cuminte pe întinderea de beton, rezistând aparent nepăsător asaltului ironiilor colegilor mei, fiind salvat de venirea AN-ului 26 ce trebuia să ne care până pe pista de acasă. Le-am întors bucuros spatele şi m-am concentrat pe aterizarea bimotorului turbopropulsor sovietic.

L-am urmărit cu privirea cum face cale-ntoarsă pe pistă şi rulează cu elicele zumzăind ca un roi de viespi furioase, apropiindu-se de locul unde eram noi şi enorma grămadă de calabalâc pe care AN-ul cel pântecos trebuia să-l înghită. Pe măsură ce se apropia, am putut distinge echipajul de la cornele lui. Comandantul de bord era un mustăcios bătrâior, în timp ce copilotul, un tinerel cu o tunsoare ca o caschetă de militar german din Al Doilea Război Mondial, ne privea curios şi, cumva, ironic. Aşa mi s-a părut, ironic. L-am privit şi eu mai atent, cu mâinile îngropate adânc în buzunare, admirându-l cum se apropie la pas, călărind dihania zgomotoasă cu jambele trenului de aterizare principal înfipte în carenajele motoarelor turbopropulsoare. Pe măsură ce distanţa dintre noi scădea şi-l puteam distinge mai bine, vorbele lui Saşa, povestirea lui despre cum l-a pocnit pe „boul” ăla, figura lui, totul părea a prinde formă, aşa că m-am trezit zâmbind şi chiar izbucnind în râs la gândul că voi ajunge acasă chiar în avionul pilotat de „boul” lui Saşa! Ha, ce ironie…!

Nu ştiu dacă s-o fi prins că râdeam de el, dar brusc şi-a pironit privirea asupra mea, urmărindu-mă cu atenţie, de parcă ar fi vrut să înţeleagă de ce râd cu atâta poftă. AN-ul a făcut un stânga-mprejur, executat cu graţie pentru gabaritul lui de balenă cu cocoaşă, iar aripa dreaptă a fulgerat pe deasupra capetelor noastre, în timp ce manevra mi-a adus postul de pilotaj secund la câţiva metri depărtare. Acum, „boul” din cabină mă priveam cu un zâmbet tâmp, ce ezita între uimire şi curiozitate, probabil muncindu-şi creierul şi întrebându-se dacă mă cunoaşte. Ca să-i curm zbuciumul, am ridicat mâna dreaptă şi l-am salutat cu două degete la chipiul imaginar, făcându-i cu ochiul. Mi-a răspuns şi el, scoţând mâna dreaptă pe felia de geam împinsă în faţă, pentru ca apoi să-şi ia ochii de la mine şi să-i aţintească undeva pe bord.

AN-ul nu şi-a oprit cele două motoare, ci doar a coborât trapa, parcă invitându-ne să urcăm la bord. Asta am şi făcut, ştergându-mi răsul de pe faţă şi traversând mixtura de jeturi de gaze arse izvorâte din ajutajele motoarelor turbopropulsoare şi de curgere turbulentă de aer dislocat de cele două enorme elici tractive. Am inspirat adânc mirosul de „cartofi prăjiţi” ce m-a izbit, învăluindu-mă cu o căldură ce mi-a prins bine, venind tocmai la fix pentru a-mi mai creşte puţin temperatura, în scădere drastică sub acţiunea vântului răcoros de aerodrom trezit devreme.

Am prins un loc strategic lângă o felie de plexiglas rotundă ca o lună plină, hotărât să urmăresc desprinderea şi escamotarea trenului, curios unde naiba intră ditamai jamba de lungă plus cele două roţi de dimensiuni considerabile…

Încărcarea bimotorului cu calabalâcul nostru n-a durat prea mult, totul a fost aruncat fără menajamente pe mijloc, în faţa celor două rânduri de banchete, şi asigurat la foc automat, aşa că, închizându-şi trapa cu un zgomot surd, de metal pe metal, bimotorul s-a pus în mişcare, rulând hotărât către pistă în timp ce zgomotul şi vibraţiile creşteau în intensitate.

Priveam enormele roţi duble ale jambei principale din stânga cum se roteau, mari cât roţile de tractor, mâncând zecile de metri până la pistă. Priveam oglinda amortizorului, observându-i jocul pe măsură ce erau absorbite şocurile date de trecerea peste digurile de smoală dintre plăcile de beton şi alte imperfecţiuni ale bretelei. Un viraj scurt şi am ajuns pe pistă. A urmat alinierea, o oprire scurtă, în care parcă auzeam convorbirile cu zebra, apoi forţaj! Palele elicei au dispărut, transformate într-un cerc perfect de cristal translucid, în timp ce un abur alb a părut a-i sublinia conturul.

Atunci când cele două motoare turbopropulsoare au atins turaţia optimă, imprimând numărul ideal de rotaţii pe secundă enormelor elici cvadripale cu pas variabil, frânele au fost eliberate şi bimotorul burtos s-a pus în mişcare.

Ca orice decolare, şi acest spectacol a fost frumos! Cu toate că n-avea dinamismul şi impactul sonor al unei decolări de avion cu reacţie, AN-ul mi-a oferit un spectacol neobişnuit, la care nu mai fusesem martor în niciuna dintre primbările mele ca pasager al lui. Pentru că, imediat ce-am început a alerga pe pistă, datorită aerului suprasaturat cu umezeala cărată de briză de deasupra mării, rotaţia elicei ce-şi desfăşura ciclul de funcţionare sub ochii mei curioşi comprima aerul, curgerea lui de-a lungul conturului ei special profilat ducând la apariţia fenomenului de condensare, de aici aburul alburiu, abur ce-i sublinia rotaţia-i rapidă, iar atunci când monstrul s-a pus în mişcare, rulând cu hotărâre pe jambele lui înalte, atunci spectacolul a devenit şi mai interesant.

Priveam cu un zâmbet pe care nu mi-l puteam abţine enorma elice înşurubându-se în aerul sărat şi răcoros de dimineaţă de ţărm marin, cu vârfurile celor patru pale lăsând în urmă lungi amprente concentrice de aer condensat, ca o mărturie a sfredelirii fluidului invizibil imperfecţilor ochi umani. Dâre de condensare efemere, ce dispăreau înghiţite de volumul de atmosferă dislocat şi scuipat cu putere în urmă, reîntorcându-se în anonimatul invizibilităţii din care au răsărit, invocate de forţe împotriva cărora nu s-au putut opune de fel. Rotocoale fine de fum alb subliniau o mişcare de înaintare ce se accelera pe măsură ce cargoul aerian se acoperea de mantia generatoare de portanţă a atmosferei dense de pe faţa planetei.

Trezindu-mă din fascinaţia mirajului, am surprins cu coada ochiului mişcare în stânga mea: nu eram singur, majoritatea celor din burta balenei bimotoare priveau această decolare şi spectacolul oferit de albul imaculat al condensului născut din rotaţia generatoare de forţă de tracţiune a enormelor elici de avion de transport. Încă două feţe pluteau în vederea mea periferică, semn că pe fiecare hublou erau îngrămădiţi mai mulţi curioşi, deci nu eram singurul fascinat de această decolare cu ceva special în ea.

Am zâmbit iar, în timp ce decolam în forţaj de motoare turbopropulsoare dotate cu elici tractive cvadripală, înşurubându-ne în aerul dimineţii în zumzet furios de nor de milioane de viespi furioase, desprinzându-ne de pista aerodromului de la malul mării ce ne-a fost casă şi acasă pentru luna asta ce-a părut a trece atât de repede, între o misiune şi alta, între un joc de-a războiul şi altul. Plecam luând cu noi bagajul greu de amintiri al misiunilor în care ne-am fugărit pe cerul Patriei în urlet de forţaj, încercând să ne doborâm reciproc cu proiectile eterice, în care am lansat rachete aer-aer, mici kamikaze necruţători şi necuvântători asmuţiţi împotriva unui inamic şiret şi evaziv, dar doborât în flăcări de pe cerul Mării Negre fără drept de apel, căruia i-am atacat poziţiile pe care şi le construise drept cap de pod în marele poligon din buza mării, cel a cărui faţă brăzdată de cicatrici i-am arat-o cu încărcăturile noastre de luptă explozive.

Plecam acasă aureolaţi de nimbul experienţei, cu multe amintiri şi poveşti în tolbă, cu mâini mai sigure, ochi mai ageri, minţi mai oţelite. Plecam piloţi de vânătoare mai complexi şi mai compleţi, mai siguri pe noi şi mai încrezători că ne putem îndeplini cu rezultate optime menirea noastră de piloţi de vânătoare, mai convinşi că ne aflăm mai aproape de statutul de adevăraţi războinici ai aerului, noi, cei ce veghem din vârful atmosferei

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de pilot de vânătoare și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Razmut – ultimul episod

  1. tuteasca zice:

    Exceptionala descrierea decolarii AN-26lui! As fi vrut sa fiu si eu langa hublou!… de fapt, am fost!

  2. bunicu srl zice:

    Din nou un articol excelent. Felicitari si ………. asteptam

    Cu stima

  3. Nu scrisasi unde naiba intră ditamai jamba de lungă plus cele două roţi de dimensiuni considerabile, sau nu vazui eu ?

  4. Poetu' zice:

    Păi… acolo unde trebuie, în nişele din gondolele motoarelor! 😀

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s