Gândul săptămânii (XIII)

HAIDUCII VĂZDUHULUI

Îi priveşti atent, în ochi cu o admiraţie ieşită din comun.

Eraţi adunaţi pe băncuţa în formă de U din faţă de la celula de alarmă. De fapt, întreaga zonă de la intrarea în celulă era plină de oameni în combinezoane de pilot, unii aşezaţi pe băncuţă, alţii în picioare. Fiecare vorbea cu fiecare, vocile împletindu-se pe mai multe tonuri, compunând un zumzet spart din când în când de explicaţii lătrate milităreşte şi de ciorovăiala camaraderească în care intraţi uneori toţi, şi tineri, şi bătrâni. Piloţii militari sunt oameni veseli, aşa că se râdea mult şi se gesticula, cu ochiul de foc al ţigărilor descriind volute ample prin aerul răcoros al celulei.

Scena avea ceva special în ea – simţeai asta de fiecare dată, pentru că-i fuseseşi martor de atît de multe ori. După zbor, împreună cu oboseala ce se lasă peste trupul chinuit de forţele cu care te-ai luptat acolo sus, urmează acea relaxare, o veselie anume care-ţi umple sufletul la gândul – cel mai important gând! – cum că toţi suntem teferi… Parcă întreg organismul răsuflă uşurat că zborul a decurs normal, toţi aţi revenit acasă, avioanele sunt în perfectă stare de funcţionare, n-au fost premise sau incidente de zbor, iar experienţa unei alte misiuni ţi s-a adăugat odgoanelor minţii precum cercul trunchiului unui copac. Este, poate, liniştea ce vine întotdeauna după furtuna tăcută în care trăieşti de fiecare dată când pleci cu casca în mână de la celulă către linia de avioane, momentul când în tine se împleteşte nerăbdarea de-a te desprinde vijelios de betonul pistei şi exaltarea pe care ţi-o picură în vene împreună cu adrenalina, cu oroarea surdă ce se zbate difuz în tine, ridicând colbul de pe temeri ancestrale de fiinţă umană terestră, sentiment născut de partea pesimistă şi întunecată a minţii umane, acel diavol ce-ţi şopteşte obsesiv la ureche groaznica întrebare oare eu urmez azi?

Îi priveşti atent, cu ochii zâmbind a admiraţie.

Erau mulţi acolo, în faţa celulei joase şi ascunse de vegetaţie, monştri sacri, titani ai manşei, instructori de zbor cu ştate vechi, piloţi de vânătoare cu tot ce presupune noţiunea. Oameni intraţi în legenda locurilor unde se naşte zborul militar, arhicunoscuţi în mica lume a piloţilor de vânătoare, oameni recunoscuţi pe orice aerodrom s-ar duce şi trataţi cu respectul cuvenit figurilor emblematice, cei pe ai căror umeri s-a clădit edificiul Aviaţiei Militare Române, cei ce-au transformat câmpuri întinse şi sterpe în cetăţi ale zborului reactiv, locuri în care zborul şi-a înfipt adânc rădăcinile. Îi priveşti şi-i recunoşti, iar în minte-ţi vin nume ce s-au transformat demult în pietre de hotar, legate de locuri sau tipuri de aparate de zbor sau evenimente anume, şi nu te poţi abţine să nu speri că, poate, cândva, vei ajunge şi tu la fel, cu mustaţa căruntă şi părul poleit de praf de stele, privit cu admiraţie în ochi de un tânăr lup al înălţimilor ce-ţi soarbe cuvintele aşezat umil pe o treaptă a celulei de alarmă.

Tăceai şi-i ascultai cu atenţie, iritat de faptul că nu puteai cuprinde tot în universul sonor al urechilor, sărind de la o conversaţie la alta, funcţie de subiect, de interesul pe care ţi-l stârneau vorbele lor şi de depărtarea la care se aflau. Multora nu le puteai înţelege spusele, aşa că te mulţumeau să-i priveşti, încercând să ghiceşti ce povesteau ei acolo cu atâta patos. Oare erau detaliile ultimei lui misiuni? Oare era înlănţuirea de întâmplări a evenimentului de zbor prin care a trecut şi din care abia a scăpat cu viaţă? Oare era un lucru pe care l-a descoperit în comportamentul în aer al avionului şi pe care era nerăbdător să-l spună şi celorlalţi? Orice ar fi, interesul celor din jurul lui nu poate decât să te facă să regreţi că nu este şi el în raza ta auditivă, dar te consolezi cu gândul că vei afla şi tu esenţa spuselor lui, pentru că în aviaţia militară nimeni nu ţine cunoaşterea pentru el.

Sunt nemaipomenite serile astea! Aşa se învaţă multă aviaţie, aşa se fură meserie de la cei bătrâni, aşa înveţi lucruri pe care manualele groase de zbor nu ţi le pot sădi în minte, pentru că tot ce afli aici şi acum este viaţă de pilot de vânătoare trăită şi spusă, firimituri de zbor militar certificate de pecetea experienţei şi trecute prin sita minţii unor coloşi al zborului militar şi împărtăşite cu dărnicie celorlalţi, într-un gest normal de respect şi grijă camaraderească. 

Stăteai cuminte pe-un colţ de treaptă, urmărindu-le gesturile, scânteile din ochi, felul în care li se aprindeau privirile atunci când explicau prin gesturi cele trăite acolo sus, în vârful atmosferei.

Ah, gesturile!

Limbaj de pilot, vechi de când aviaţia! Un fel de vorbire universală, la fel ca limbajul Morse, o limbă a piloţilor de pe întreg mapamondul ce poate fi înţeleasă de toţi cei ce-o „vorbesc”, chiar dacă vin de pe continente diferite şi sunt separaţi de bariere precum limbă, dotare, mentalitate. O şandelă arătată cu palma, un viraj, un semitonou, o luptă aeriană – toate capătă sens dacă sunt „povestite” în acest limbaj, dublând vorbele şi transpunându-le în vizual, ca pentru a le da o greutate aparte şi a le mijloci înţelegerea de către interlocutor şi, cel mai important, întipărirea în minţile celor ce au nevoie să înveţe. Aşa explici elevului ce trebuie să execute în aer înainte de zbor, când sunteţi echipaţi complet şi gata de-a sări în universul strâmt al cabinelor, aşa te faci înţeles când arăţi pentru ultima oară coechipierului manevrele pe care le veţi executa pe parcursul zborului în formaţie în care vă pregătiţi să vă avântaţi, aşa înveţi şi aşa explici la rândul tău, povestind zborul la sol şi vorbind cu mâinile cu care-l faci posibil. 

Nu te mai săturai să-i priveşti şi să-i admiri, zâmbind la gândul că eşti privilegiat să te numeri printre cei cărora ei îţi puseseră manşa în mâini, trecând o parte din experienţa lor de-o viaţă de zbor ţie, cel ce eşti dator să duci mai departe flamura şi să nu laşi tradiţia vieţii de aerodrom militar să se stingă, asigurând şi tu, la rândul tău, o parte din liniştea ţării prin veghea ta din cetatea zborului la vânătoare.

Îi priveai şi te simţeai mândru, mândru şi atât de privilegiat că faci parte din casta elitistă a piloţilor de vânătoare, mândru că te poţi număra şi tu printre haiducii văzduhului, cei ce au bolta cerului cel albastru la degetul lor mic…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Gândul săptămânii (XIII)

  1. bunicu srl zice:

    Frumos si de data asta.
    Succes!

  2. Foarte frumos scris !

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s