Razmut – ep. 4

– Eh… ce părere ai…?!, l-am auzit pe Saşa împăunându-se.

– Da, şefu’, nu fu rău deloc!, am rânjit eu pe sub mască.

– Bine, acu’ hai acasă, că ne-am dat în bărci destul pe ziua de azi…!

– Confirm!, l-am aprobat eu cu promptitudine şi am revenit în dreapta lui, pregătindu-mă psihologic pentru revenirea acasă.

Totul a decurs normal, cerând şi primind aprobare de la CZ să aterizăm plan la plan, la fel cum am decolat.

După ce-am ajuns la celulă şi ne-am dezechipat, telefoanele au început să sune, iar noi am aflat, cu greu abţinându-ne să nu izbucnim în râs, ce s-a întâmplat…

Se pare că „barca” pe care am hărţuit-o cu atât de mult sadism era o şalupă torpiloare aflată în misiune de antrenament pe mare, pe care noi era cât pe ce s-o dăm cu roatele-n sus cu razmutul nostru nesimţit… Mai mult, căpitanul ei s-a speriat atât de tare, încât a sărit peste bord, crezând că noi ne vom înfige cu siguranţă în suprastructura ei… Hmmm… atât de jos eram…?!

Când am auzit asta, am înţeles ce-a fost cu mogâldeaţa care mi s-a părut mie a fi într-un loc neobişnuit: era căpitanul, plecând la o baie în Pontus Euxinus… A scăpat numai cu baia aia rece, dar sperietura… În plus, din câte am înţeles, toată misiunea lor s-a cam dus dracu’, pierzând ceva timp cu pescuirea din apă a documentelor pe care trecerea noastră le-a răspândit care-ncotro, documente militare, secrete, pentru care cineva semnase, deci erau importante şi trebuiau recuperate cu orice preţ…

Mda, ce să zic, nasol pentru ei…

 ***

 – Şi… eşti fericit acolo, la Borcea ta…?!

Saşa stătea tolănit pe saltea, fumând calm şi suflând rotocoale albăstrii de fum către tavanul spoit într-un alb groaznic de inegal şi plin de un regiment întreg de ţânţari ce, mai mult ca sigur, aşteptau căderea întunericului pentru a ieşi la vânătoare liberă.

Epuizasem subiectul razmut, râsesem de ne dureau fălcile, iar acum discutam discuţii mai serioase, aici, „la răcoare”, privind prin geamul cu zăbrele. Saşa era un obişnuit de-al locului, era cunoscut ca un cal breaz, aşa că nu erau probleme cu „cazarea”. Mai precis, nimeni nu îndrăznea să ne facă nouă probleme gen să ne ia saltelele ca să stăm pe ţambal sau să ne pună să spălăm pe jos… Ce dracu’, te pui cu Saşa…?!

– Da, n-am de ce să mă plâng…, i-am răspuns eu cu jumătate de glas.

– Dar…?!, m-a simţit el.

– Dar… nimic… Din punct de vedere al zborului, totul decurge destul de bine. Nu se zboară mai mai mult decât pe alte aerodromuri, dacă la asta te referi. Cred că nu… Avem instructori de calitate, oameni în care poţi avea toată încerederea, oameni care vor să facă treabă, care vor să scoată piloţi de vânătoare din noi. Crezi că de prost am vrut eu să ajung acolo…?! Ştii bine că aş fi putut alege Deveselu…

– Ha! Adică io am fost un bou că m-am dus la MK, nu…?!

Râdem amândoi.

– Nu asta am vrut să zic… Ştii bine de ce am vrut acolo…

– Da, ştiu, ai vrut să pupi cururi de monşti sacri, mi-ai mai zis…

– Mda, toţi pupăm cururi, dar cred că-i mai bine dacă pupi un cur de monstru sacru decât cine ştie ce futevânt… Ştii foarte bine la cine mă refer…

– Băi, eu cred că dacă eşti bun, poţi reuşi oriunde, pornind de oriunde, eşti de acord cu mine…?, făcu Saşa, proiectând cu un bobârnac expert chiştocul fumegând drept printre zăbrelele ferestrei.

– Da şi nu. Adică ai şi tu dreptate, dar nu uita că depinde şi de cine-ţi pune manşa-n mână…

– Depinde cât de destupat eşti tu la minte, amice! Depinde cât de receptiv eşti la dădăceala lui, depinde cât de repede furi meseria de la el…

– Hmmm… Nu ştiu în ce măsură tehnica pilotajului se fură, Saşo… Eu zic că d-aia e important instructorul şi calitatea lui. Cu cât e mai bun şi mai bine pregătit şi, mai ales, mai apt de-a juca rolul ăsta de instructor de zbor, cu atât e mai bine pentru elev. Cred că eşti de acord cu mine că sînt oameni născuţi pentru a fi instructori, şi nu mă refer aici la instructori de zbor, ci şi la profesori, învăţători, educatori. Trebuie să ai ceva în tine care să-ţi permită să relaţionezi bine cu cei pe care trebuie să-i înveţi şi să ai acea dorinţă de-a trece cunoştinţele tale lor într-un mod care să nu-i scârbească, care să nu-i facă să-şi ia câmpii, care să nu le inducă ură, ci într-un mod care să le stârnească admiraţia şi respectul. Tu ţi-ai respectat şi stimat toţi instructorii şi profesorii pe care i-ai avut?

– Nuuu, categoric nu… Mai erau şi poame…

Aha! Aici am vrut să ajung! Da, mai sînt şi oameni de umplutură, d-ăia care te fut gratuit la icre, care te critică fără să-ţi corecteze greşelile, care se plictisesc să te dădăcească şi să-ţi repete ceva până-ţi intră bine în cap şi preferă să ţipe la tine în loc să-şi păstreze calmul… Care nu ştiu să te încurajeze atunci când ai nevoie, care nu ştiu să te citească şi să-ţi fie aproape atunci când ţi-e greu şi crezi că n-o s-o mai scoţi la capăt… Un instructor de zbor nu-ţi e numai instructor de zbor şi gata, cum un profesor de rusă nu-ţi e numai profesor de rusă şi pa! Sau, cel puţin, nu trebuie să fie numai atât. Amândoi trebuie să-ţi fie ca nişte părinţi. Cei naturali te-au învăţat să mergi, să vorbeşti  şi să te ştergi la cur, în timp ce părinţii spirituali, adică instructorul şi profu’ tău de rusă, trebuie să ducă mai departe procesul de instruire al tău, de desăvârşire, dacă-mi permiţi, a ta ca individ. Ei trebuie să preia de-acolo de unde au lăsat părinţii tăi şi să meargă mai departe. Am dreptate?

– Da, ai dreptate, dar nu uita că niciun sistem nu e perfect. Orice sistem, fie el militar sau civil, are şi el hibele lui. Gândeşte-te la asta: unde-ar fi lumea asta dacă dictonul omul potrivit la locul potrivit ar fi sută la sută adevărat? Am fi o superrasă, nu…?!

– He-he, observ că încă-ţi mai place al dracu’ de mult subiectul ăsta…!, l-am tachinat eu pe cel care ne ţinea interminabile lecţii despre Nietzsche şi al lui supraom atunci când se îmbăta, pe vremea când eram în şcoală…

– Glumeşti…?!, pufni el.

Da, nu se schimbase, tot un spirit rebel rămăsese, tot un mare amator de literatură interzisă, tot un colos aflat într-o continuă dezvoltare. Pe lângă el, noi eram nişte furnicuţe…

– Nu mă întrerupe…!, mârâi printre dinţi, aruncându-mi o uitătură ucigaşă. Am fi un conglomerat de sisteme ce funcţionează aproape perfect sau chiar perfect dintr-un punct de vedere! Pentru că, dacă fiecare ar fi acolo unde are aptitudini pentru a fi, acolo unde trebuie să fie, atunci sistemul n-ar mai avea hibe. Şi, astfel, o discuţie despre instructori de zbor şi profesori de rusă fără aptitudini de lucru cu oamenii şi de pasare a informaţiilor elevilor lor ar fi re-dun-dan-tă….

Am întors capul din patul pe care stăteam aşezat şi l-am fixat cu privirea. Mă săturasem de numărat ţânţarii de pe tavan, cu urechile la vorbele lui. El se pare că încă mai avea de numărat…

– Privind retrospectiv, cum apreciezi procesul tău de instruire pe MK?

A fost bine, în mare parte. M-am adaptat repede, am învăţat repede… Ţi-am zis că am fost selectat pentru grupa de trageri de anul ăsta?!, m-a întrebat, întorcând brusc capul către mine şi abandonând număratul enervantelor insecte.

– Nu, şi să-ţi fie ruşine pentru că nu mi-ai spus!, am exclamat bucuros.

– Nu eram sigur de minunea asta, ce vrei…?!

– Deci o să ai în sfârşit ocazia de-aţi exersa rusa, nu?!, l-am chestionat eu cu voce maliţioasă. Cred că abia aştepţi…!

– Nu fi idiot…, mi-o trânti el cu dispreţ în voce.

Saşa ura limba rusă şi pe ruşi… Nimeni nu ştia de ce…

– Mă, oricum, este o veste faină! Noroc la vânătoare! Ce te-ai gândit să dai jos?

– Nu ştiu încă… Mi-e totuna… Orice, numai să am ce să dau jos… Normal, majoritari sînt măririle universului…

Pufni iar, gesticulând amplu şi întorcându-se cu faţa în sus, reluând număratul ţânţarilor de pe tavan.

– Degeaba te îmbufnezi, ştii foarte bine care-i miza jocurilor noastre războinice de pe cerul sovietic… Nu e loc de ratări, erori, greşeli sau mai ştiu eu ce.

– Da, ştiu, dar aş prefera să ne dea şi nouă o şansă… Vreau mai multe ore de zbor, vreau să zbor în orice condiţii meteo, vreau Clasa I, vreau trageri reale în poligon, nu vreau să stau pe bară până-mi amorţeşte curu’…, peroră el pe nerăsuflate, numărându-şi pe degete revendicările.

– Aşa-i peste tot, ştii foarte bine… Gazul e puţin, piloţi sînt mulţi, gradele trebuiesc susţinute cu ore… Noi, ăştia micii, mai pe la coadă… Nu ştii cum zic, că avem toată viaţa înainte…?!

– Pe dracu’, avem toată viaţa înainte… Mi se albesc mie flocii până iau nenorocita de Clasă I… Frate, ar trebui să vadă şi ei, să selecteze mai cu atenţie pe cei cu sânge-n ştangă de ăia care se screm să nu uite succesiune comenzilor în turul de pistă… Adică, hai să nu ne căcăm pe noi, sînt diferenţe majore între noi, ăştia din aceeaşi promoţie, eşti de acord cu mine?! Plus că am găsit nişte mămăligari în unitate când am ajuns… Vai de capu’ lor…! Era unu’ cu doi ani mai mare ca mine şi nici nu ştia cabina ca lumea… Ăsta era cel mai grav caz, un bou şi jumătate, mă mir cum de ajunsese la 21…

– Eh, probabil că tac-su era…

– Era pe pizda mă-sii…!, m-a întrerupt el, accentuând brutal cuvintele. Ştii câte misiuni îi băgau boului ăluia…?! Nu-ţi vine să crezi! Io stăteam călare pe deflectori şi mă zgârmam în nas şi cocoşatu’ ăla trecea prin faţa mea la zbor… Şi pentru ce, că tot prost făcut grămadă era… Mamă, ce bastârcă i-am băgat la petrecerea de sfârşit de an, anu trecut…!

Întoarse capul spre mine, ca pentru a-mi uşura observarea minei lui diabolice, cu ochii sclipindu-i, încremeniţi într-o privire feroce şi cu un rictus sadic ce la el ţinea loc de zâmbet uneori, fix atunci când îşi povestea caftelile pe care le provoca prin diverse locuri, înăuntru sau în afara unităţii…

– Adică…?!, l-am provocat eu să-mi descrie cu lux de amănunte.

– Am vorbit cu un complice şi i-am zis să stingă lumina, aşa, „din greşeală”… l-am poziţionat strategic p-ăla în raza mea de acţiune şi, când s-a făcut întuneric, i-am ars o directă de-a căzut cu scaun cu tot şi a tras şi faţa de masă după el…! Probabil că a încercat să se ţină de masă, dar n-a reuşit şi nici n-a putut s-o tragă după el! Îţi dai seama ce-a ieşit…!

Nu mă pot abţine şi izbucnesc în râs, imaginându-mi tabloul. Ştiu cum ies planurile lui Saşa… Planificate impecabil, executate ireproşabil!

– Să-l fi văzut p-ăla pe sub cealaltă masă, printre scaunele ălora…! Să fi văzut cum încercau câţiva, d-ăia bătrânii, să-l adune de pe jos…! El era muci, nasu’ şi buza de sus sparte, plin pe piure de cartofi, ud tot de vin, că pe masă era şi o carafă cu vin, şi cu o friptură pe piept… Am râs să mă cac pe mine…! Da’ cel mai tare Melcu’, cică, se ridică în picioare şi ţipă, „Lăsaţi-l, bă, în pace, nu vedeţi că-i mort de beat, ce-aveţi cu el?!”…!

Râde şi el, cu râsul lui de tiranozaur ce priveşte la o vacă…

– Cine ştie ce-o fi fost în mintea lui… Oricum, îţi dai seama că şi pe Melcu’ îl prinsese flama… De fapt, cam toţi eram pizdiţi, că majoritatea dintre ăia tineri se uitau la bou’ ăla cum zăcea răsfirat pe jos, râdeau de la curgeau balele din gură, da’ nu mişca unu’ să-l ia de pe jos…! Mă, da’ nici unu’, te rog să mă crezi! Ăia bătrâni ce s-au mişcat…

– N-a ieşit cu scandal?!, îl întreb, după ce-mi revin din repriza de râs.

– Ba da, dar n-a suflat nimeni nicio vorbă, cu toate că ştiau mulţi că a fost berbecu’ meu…!, îmi aruncă el un zâmbet de cobră. Oricum, papagalu ăla nu era prea iubit prin unitate, era un băşinos, şi la propriu, şi la figurat… Era plin de gaze… Acuma parcă e pe la AN-uri, dracu’ să-l pieptene…

– Mda, poate că din cauza unor cârnaţi ca ăştia n-au maeştrii încredere în noi… Poate că ai dreptate, poate că ar trebui să aleagă mai cu atenţie şi să promoveze p-ăia care chiar au mână, care chiar promit… 

 – Sînt rari ăia bătrâni care lasă de la ei ca să zbori tu, un mucea, ce să mai… Sînt foarte rari, ştii şi tu asta…

 ***

 Am discutat cu Saşa tot restul nopţii petrecute la arest, discuţii întrerupte din când în când de trageri de luptă cu bocanci şi prosoape, trageri dedicate vânării enervantelor creaturi ce poartă numele de ţânţari.

 Oricum, n-aveam chef de somn, aşa că am stat de vorbă cât pentru anii ce-au trecut de când am fost repartizaţi pe aerodromuri diferite, încercând să recuperăm acei ani când vorbeam doar de câteva ori la telefon, şi atunci pe fugă. Aşa că am bălmăjit vrute şi nevrute, am rememorat anii din şcoală, copilăria şi adolescenţa petrecute în Bucureşti, rădăcinile noastre comune.

Zorii zilei ne-au găsit râzând, încă păşind pe nisipul amintirilor, fără să ne gândim la momentul plecării mele ce se apropia cu paşi repezi.

La un moment dat, s-a auzit ceva zarvă pe hol, iar comandantul meu de escadrilă şi-a făcut apariţia pentru a mă recupera.

VA URMA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de pilot de vânătoare și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Razmut – ep. 4

  1. Bine ca nu a facut capitanul infarct !

  2. bunicu srl zice:

    Vai domnilor ofiteri, ce vocabular foloseati la bulau !!!!!!!!. Dar vremea amintirilor si poate a unor neimpliniri permite orice. Inca un episod captivant, frumos si scris din inima. Astept continurea si va felicit.

  3. Poetu' zice:

    Eh… ştiţi şi dumneavoastră cum se vorbeşte în Armată… Ar fi fost păcat să „cosmetizez”, nu?!

  4. k zice:

    te apropii de real…dar mai ai…bafta!

  5. bunicu srl zice:

    Confirm!

  6. bunicu srl zice:

    Sa nu se inteleaga gresit; CONFIRM ca stiu cum se vorbeste in Armata.

    Succes in continuare!

  7. Anonim zice:

    Si mai departe ? 🙂

    Mult noroc va doresc, si sper sa le adunati odata toate in ordine, intre copertile unei carti 🙂

  8. Poetu' zice:

    Mai departe… în seara asta!
    Mulţumesc pentru urare şi… va veni şi vremea aia! 🙂

  9. conti zice:

    Ei, dar nu toti pilotii vorbeau asa…de exemplu Doru sau Foozie… apropo, niste intamplari cu Doru nu scrieti, ca sunt sigur n-ati pierdut ocazia sa stati si pe langa el…ati prins vreo dubla sau ceva , presupun. Nu va opriti din scris, nu? ca altfel ne suparam, glumesc! Numai bine!

  10. Poetu' zice:

    Hehe, TOŢI cei din Armată vorbesc aşa, dar asta nu se scrie/se spune/se recunoaşte…!
    Eu am vrut să aduc un plus de realism. Dacă am oripilat pe cineva… asta-i realitatea, că ne place, că nu!
    Am să încerc să nu vă dau motive de supărare!
    Am onoarea!

  11. firul acela zice:

    pestrițării de cazarmă = cine are curaju’ să ridice pietrici-ca?

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s