Gândul săptămânii (XII)

CÂNTEC DE AERODROM

 Aerodromul militar.

Dacă-l priveşti de jos, de la nivelul solului, ţi se aşterne în faţa ochilor drept o întindere netedă de beton bătută de vânturile câmpiei, cu alb-cenuşiul ei tern răsărit din multitudinea de culori vii ale ogorului roditor din jur, delimitându-se abrupt de verdele intens al ierbii, negrul liniar şi repetitiv al brazdei, galbenul stins al holdelor de grâu şi cel aprins al lanurilor de rapiţă – simfonia culorilor naturii versus marşul culorilor cazone ale lumii de beton militar.

De faci ochii roată, observi construcţii masive – unele pictate straniu, iar altele acoperite cu pământ înierbat – sau, dimpotrivă, joase, ascunse de vegetaţie, de copacii falnici ce par a fi încurajaţi să crească în număr mare, clădiri ce răsar în buza pistei şi a căilor de rulare, despre care afli că sunt legate de noţiuni precum camuflaj vegetal, biută, celulă de alarmă, bretelă, deflectori, buzunar de pornire, şi multe altele, ce alcătuiesc vorbirea specifică, de aerodrom militar.

De te decizi să cutreieri la pas suprafaţa aerodromului, eşti pus în situaţia de-a mărşălui mult şi bine, pentru că zona pistei este separată printr-o distanţă apreciabilă de zona administrativă, acolo unde sunt birouri, magazii, ateliere, dormitoarele soldaţilor, popote şi câte şi mai câte, acolo unde vei întâlni majoritatea oamenilor ce populează lumea aerodromului militar.   

Ei, oamenii, sunt bunul cel mai de preţ al acestei lumi, păienjeniş de destine ce se întreţese prin toate cotloanele acestui microunivers, legând extreme şi însufleţind betonul rece cu scânteia vieţii. Ei leagă cele trei dimensiuni ale unui aerodrom militar, populând dimensiunea ce naşte zborul, cea a sprijinului ce duce la naşterea lui, şi cea la fel de importantă precum celelalte două, dimensiunea locului unde oamenii în albastru îşi au casa şi familia, loc cunoscut uzual sub denumirea de colonie.

Colonia este locul unde ajungi prima oară când vii la aerodrom şi cel pe care-l vezi ultimul atunci când pleci. Colonia este minicartierul unde locuiesc oamenii aerodromului militar, este orăşelul civil de la periferia celuilalt orăşel, cel militar, acolo unde se trăieşte viaţa de după terminarea programului zilnic, aproape de aerodrom şi de veghea lui, gata, totuşi, pentru intervenţie. Colonia este complet autonomă, un grup de blocuri înecate în vegetaţie şi în linişte, departe de marile oraşe şi de tumultul lor, acolo unde legăturile ce se ţes între cei ce-o inhabitează capătă duritatea oţelului.

Aerodromul militar.

Aerodromul militar este un loc guvernat de reguli stricte, ce devin din ce în ce mai inflexibile pe măsură ce te apropii de pistă. Acolo, regulamentul este lege organică, a cărui respectare atârnă decisiv în balanţa ce are în talere viaţa şi moartea, regulament scris cu sângele celor ce-au greşit şi din al căror capăt de existenţă cei ce-au rămas au învăţat ceva, un ceva foarte important ce trebuie evitat cu orice preţ. Acolo, la pistă, mai mult ca oriunde în perimetrul aerodromului militar, eroarea se plăteşte scump, iar nu de puţine ori, de către mult mai mulţi decât cel ce-o comite…

Viaţa unui aerodrom militar se desfăşoară după legi şi ritualuri vechi cât aviaţia, ce cât aviaţia vor dăinui, îmbunătăţite constant de cei ce observă şi sunt datori să prevină, veghind la buna funcţionare a locului unde se construiesc punţi către înalt.

Aerodromul militar.

De alegi să-l priveşti de la înălţime, îţi apare drept o fâşie lungă şi dreaptă ca o riglă de desenat, cu o reţea ordonată de căi de rulare şi drumuri de acces ce converg la pistă precum apele unei multitudini de râuri şi râuleţe ce  se varsă în marea cea mare. Totul curge către pistă, pentru că acolo este locul unde se naşte ZBORUL, unde toate strădaniile îşi găsesc fructificare prin ruperea de betonul pistei în urlet de forţaj a simbiotului om-maşină, ritual de îndeplinire a scopului existenţei acestei lumi atât de complexe ce trăieşte, respiră şi pulsează în zodia izolării, veghind neîncetat la liniştea somnului celor mulţi.

Îl priveşti de sus şi îţi pare a fi pictat de o mână fermă şi sigură, ce a trasat cu rigoare geometrică forme prelungi, pe care le recunoşti uşor, dar care s-a decis să complice desenul cu o multitudine de forme mai mici ce par a avea destinaţii speciale. Trebuie să fii cunoscător al acestei lumi pentru a le înţelege, trebuie să nu fii străin de lumea oamenilor cu albastru pe epolet pentru a le cunoaşte secretele pe care le adăpostesc în măruntaiele lor de beton armat şi cărămidă.

De acolo, de sus, pista de decolare-aterizare şi bretelele adiacente ei strălucesc albicios în zilele cu soare, reflectându-i razele şi decupându-se cu claritate în decorul câmpiei a cărei monotonie o tulbură brusc cu liniile lor savant turnate în beton. Aerodromul militar îţi pare a fi un oraş în miniatură, iar dacă priveşti mai atent chiar este, doar că nu-i numai un orăşel minuscul, ci unul foarte special, care are o pistă de decolare-aterizare într-un colţ al lui, plus garduri, multe garduri din sârmă ghimpată ce înconjoară protectiv, o multitudine de maşini vopsite în kaki milităros, baterii de tunuri antiaeriene, cu ţevile înălţate mut spre cer, şi linii de avioane de culoarea duraluminiului, multe, aliniate cu precizie militară în apropierea pistei.

În plus, oamenii ce-i intră în alcătuire, cei ce se văd mişunând peste tot, dacă eşti îndeajuns de curios pentru a te coborî într-un viraj leneş pe deasupra lor, poartă haine speciale, de parcă în acest orăşel este mai tot timpul sărbătoare, iar ţinuta „de zile mari” este la ordinea zilei. Albastrul ce pare rupt din cerul de deasupra aerodromului este majoritar, îmbrăcând din cap până-n picioare pe unii sau doar odihnindu-se pe epoleţii altora, de parcă ar vrea să arate celor din jur, celor străini de lumea lor, că acei oameni sprijină cerul pe ai lor umeri, că ei sunt făuritorii zborului cu care cerul este îmblânzit în zilele binecuvântate cu zbor.

De fiecare dată când revii, când pui roţile pe faţa pistei cea brăzdată de semnele unui infinit de aterizări, atunci simţi cel mai profund cât de mult iubeşti acest loc, cât de mult îi aparţii lui cu trup şi suflet. Simţi în profunzimea fiinţei tale că el este casa ta, este locul de unde te avânţi spre cer şi locul unde-ţi odihneşti căluţul de foc după zbor, este locul unde te aşteaptă familia ta de-acasă, din colonie, şi cea de la pistă şi celula de alarmă, este locul pentru care ai luptat din greu, dorindu-ţi mai mult decât orice să-i aparţii, şi cel căruia-i vei aparţine pentru totdeauna, orice s-ar întâmpla. Este locul unde-ţi împlineşti menirea existenţei, locul care dă scop vieţii tale de militar cu albastrul cerului pe epolet.

Acest loc este aerodromul militar, aerodromul sufletelor noastre.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Gândul săptămânii (XII)

  1. bunicu srl zice:

    Asa este, oamenii sunt bunul cel mai de pret, Apropos: mai asteptam un episod din RAZMUT, nu?

  2. tuteasca zice:

    Oamenii au fost intotdeauna „bunul” cel mai pretios, pana la urma ei au facut totul de pe aerodrom, de la infrastructura la avioane. Deci, daca nu ar fi fost oamenii, nu ar fi existat nici altceva.
    Dar oamenii astia plus masinile de zburat plus tot ce presupune zbor formeaza un tot indestructibil. Avioanele nu ar fi existat fara oameni, dar … oamenii ce ar fi fost fara ele?

  3. Poetu' zice:

    Hmmm… bună întrebare!

  4. leontin cupar zice:

    superb. mi-a plăcut tare mult. cuvintele au insufleţit o viaţă ce doar acolo poate fi trăită.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s