Gândul săptămânii (XI)

CORĂBIILE CERULUI

 Altimetrul îmi arată trei mii de metri cu precizia lui barometrică.

Ochii mi-au zăbovit pe instrumentele de bord pentru o fracţiune de secundă, timp îndeajuns pentru a înregistra esenţialul. Zbor într-o pantă uşoră de urcare către imperiul de gheaţă al stratosferei, cu capul afară din cabină şi cu ochii baleind plini de curiozitate, atent la peisajul nebulos prin mijlocul căruia îmi tăiam drum de aer.

Nu eram singur în traiectoria mea calculată a mă scoate în vârful atmosferei. Ei erau mulţi şi păreau a mă urmări cu aceeaşi curiozitatea şi fascinaţie cu care-i priveam şi eu de fiecare dată când ne întâlneam şi-mi permitea profilul misiunii, părând a-mi jalona zborul de depărtare de faţa ridată a pământului.

Norii.

Mulţi şi de mai multe feluri, părând a fi tineri şi bătrâni, mici şi mari, albi şi negri, prietenoşi şi ameninţători, împresurându-mă şi făcându-mă să mă simt de parcă am intrat neinvitat la o întrunire celestă, deranjând cu unda mea de şoc, generată de despicarea maselor de aer propulsat de fulgerul forţajului, un sfat al bătrânilor cerului, ce s-a adunat pentru a discuta lucruri pe care mintea mea de om cu aripi mecanice nu poate înţelege şi n-are ce să caute în agora dintre pământul oamenilor şi cerul titanilor gazoşi.

Aşa cum se înfăţişau ei ochilor mei, îmi aduceau aminte de vechii zei ai Olimpului din cărţile copilăriei, cei ce vegheau din vârful atmosferei lumea muritorilor de jos şi care-i pedepseau cu furtuni sălbatice şi trăznete nimicitoare atunci când se abăteau de la calea cea dreaptă. În acele vremuri, ei erau mult mai apropiaţi de oameni, poate şi pentru că oamenii credeau cu ardoare în ei. Astăzi, nimeni nu mai crede în zei şi poate din acest motiv ei au luat o altă formă, adaptându-se minţilor noastre dominate de logică şi ştiinţă…

Da, mi-ar fi plăcut să fie adevărat, mi-ar fi plăcut să împart cerul cu ei şi, cine ştie?!, poate că aşa şi este, poate că ei chiar se ascund sub formele vizibile ale azurului pe care le admirăm în fiecare zi, poate că ei chiar testează continuu pe cei ce îndrăznesc să bată la porţile cerului şi numai cei ce trec acele teste şi sunt consideraţi potriviţi primesc binecuvântarea lor, permiţându-li-se hălăduiala nestingherită în regatul eteric.

Norii.

Îi observam cu toate simţurile treze şi realizam că nu le puteam ghici vârsta, dar un colţ al minţii mele îmi şoptea faptul că ei, norii, au apărut înaintea vieţii pe această mărgică albastră, privind de acolo, de sus, din cerul pe care nu mai exista nimic în afară de ei, atunci, la începuturi, lupta milenară dintre  apă şi foc, dintre vulcani şi mări, dintre uscat şi apă, învolburare de elemente ce a născut scânteia vieţii, naştere miraculoasă căreia ei i-au fost martori în timpuri imemoriale. Poate că, undeva, adânc în alcătuirea lor diafană, în carnea lor eterică, încă mai existau particule din acel moment când totul a început, când caruselul vieţii s-a pus în mişcare, animat de contopirea ingredientelor necesare şi acel strop de magie, fără de care sămânţa vieţii nu poate încolţi…

Sunt sigur că ei ştiu secretele acestei planete, că ei poartă în memoria lor eonică istoria apocrifă a acestei lumi, nu cea pe care-o cunoaştem noi, acum, ci înlănţuirea reală de evenimente, aşa cum s-au întâmplat ele, şi tare mult aş fi vrut să-i întreb, aş fi vrut să rămân acolo cu ei, între cer şi pământ, şi să-i implor să-mi spună secretul vieţii pe acest pământ, cine suntem noi, cum am apărut şi de ce existăm pe această minge turtită de hidrogen, oxigen şi carbon, pământ şi apă, lumină şi întuneric, căldură şi frig, şi legi imuabile ce menţin totul într-un fragil echilibru, a cărui miză este însăşi supravieţuirea vieţii în acest colţ liniştit de univers…

Norii.

Unii dintre ei erau adevăraţi coloşi, atlaşi ce păreau a susţine pe umerii lor expansivi întreaga greutate a cerului cel nemărginit, cer ce capătă o culoare din ce în ce mai profundă pe măsură ce urci. Ei, coloanele cerului, păreau a face parte dintr-o amplă construcţie, creaţie a unui arhitect posesor al unei viziuni incomprehensibile minţii umane, care-i integra într-un tot de care noi facem abstracţie mult prea des, uitând că totul este interconectat în această mică lume şi că ne leagă fire invizibile de toate lucrurile care o compun.

Îmi adunam gândurile sub cupola cabinei în timp ce zburam către recele înălţimilor, frecându-mi duralul rachetei mele cu aripi triunghiulare când de mase pufoase, vestitori veseli de vreme bună inveşmântaţi în albul strălucitor al păcii, când de stânci cenuşii, zei mânioşi ai războiului atmosferic cu fete încruntate ce-mi aminteau de poveşti dramatice de supravieţuire în aer, când camarazi de-i mei reveneau cu greu pe pista de unde decolaseră, abia scăpând de furiile din înaltul cerului.

I-am lăsat pe toţi în urmă, aţintindu-mi privirea spre albastrul profund al stratosferei ce se ghicea aşteptându-mă răbdătoare în înalt, ca de fiecare dată. O ultimă graniţă am mai avut de trecut, o ultimă linie de demarcaţie între regatul norilor şi cerul bleumarin ce se vedea atârnând greu, întins ca o năframă cât vezi cu ochii. Am traversat o pătură diafană şi subţire, ce părea a separa frigul stratosferei de căldura confortabilă a vieţii de pe suprafaţa pământului, ca o barieră fragilă de apă şi gheaţă microscopică, fragilă precum însăşi viaţa pe această mărgică albastră. Am rupt pecetea cerului – pentru a câta oară? – trecând dincolo, dincolo de graniţa amosferei, în lumea necruţătoare a locului unde stelele încep a răsări în mijlocul zilei, iar negrul hăului cosmic ia gradual locul albastrului profund al cerului, albastru ce ne colorează chiar şi visele noastre de fiinţe condamnate la o existenţă terestră.

 ***

 N-am stat prea mult la graniţa dintre troposferă şi stratosferă, avântându-mă iarăşi spre pământ, revenind docil la chemarea camarazilor mei de jos şi la indicaţiile litrometrului, cel care-mi dicta de fiecare dată şi fără menajamente durata îmbăierii mele în izvorul cerului.

Picând către în jos, am căutat din ochi stăpânii cerului şi celesta lor adunare, măturând cu privirea sticla blindată a parbrizului. I-am găsit departe, navigând fiecare către treburile lui, semn că întrunirea a luat sfârşit.

Îi priveam cu nesaţ în timp ce coboram abrupt, cu motorul redus pentru a mai scade din viteză şi a mai câştiga timp să-i admir, urmărindu-i cum navigau imperceptibil mie pe undele atmosferei, corăbii ale cerului purtate lin pe aripile vântului din care se adăpau, cel ce avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor.

De fapt, nu cred că există moarte în lumea norilor, ci numai o renaştere perpetură, bucăţi vizibile dintr-un cer invizibil ce se disipă într-un loc pentru a reapare în altul, renăscând mai slabi sau mai puternici, calmi sau furioşi, funcţie de scopul pentru care au fost modelaţi de fluviul invizibil în care-şi duc existenţa.

Norii, giganţii leneşi ai cerului, erau prietenii mei, cei cu care mă jucam în înaltul atmosferei, navigând abrupt şi în viteză prin defileele pe care le creau la cinci mii de metri, alergând ca la o cursă cu jaloane printre turnuri înalte sau stânci plutitoare de un alb strălucitor, atât de strălucitor încât eram nevoit să cobor vizorul, uneori.

Ei, prietenii mei, norii, îmi tolerau joaca mea nebună, acoperind trupul de metal al camaradului meu cu aripi delta cu pulberi fine de curcubeu, pulberi ce mi se adunau pe palme jos, după ce aterizam şi-mi dezmierdam căluţul de foc, mulţumindu-i pentru încă o cursă frumoasă, din care am revenit cu bine acasă, aureolaţi de nimbul eteric al răsuflării îngheţate a zeilor gazoşi ai atmosferei. 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Gândul săptămânii (XI)

  1. cristina zice:

    „O clipa doar cat pleaca o sageata, cerul e o pasare in Dumnezeu.” spune poetul crestin Daniel Turcea…Cer senin!

  2. nurihanian zice:

    Intreb, Mig-21 avea si altimetru barometric?

  3. Poetu' zice:

    Da, tip VD-30.

  4. Viky zice:

    Esti norocos !
    Multi ani dupa ce vei citi acest articol, cand vei merge in baston, ridurile iti vor defini zambetul si iti vei evalua viata, ai sa poti spune ca esti o persoana fericita…

  5. liviu1964 zice:

    eu unul stiu ce inseamna viata intr-o colonie de aviatori adevarati

  6. ……….. chiar daca nu ati scrie, din fotografii v-am intelege si suflet si viata, si ganduri si dorinte.
    ……………….. si-atat!!!

  7. Pingback: 1000 de cuvinte (XCIII) | POVEŞTI DE AERODROM

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s