La căpătâiul unui camarad

Era spre seară când am ajuns în cimitirul din marginea oraşului.

N-am vrut să trec prin Feteşti fără să dau şi pe la el. Mai ales că azi era ziua aia, din februarie, când drumul vieţii lui s-a curmat brusc…

L-am găsit repede, dar acum nu mai era singur, ci înconjurat de alte morminte. Cimitirele, la fel ca şi oraşele, se dezvoltă şi ele… Acum nu mai era singur, vecin cu nemărginirea ogorului de Bărăgan, în bătaia vântului ce întotdeauna suflă de la nord la sud. 

M-am apropiat încet, cu paşi mici. Frigul îmi muşca faţa neacoperită şi mâinile în care duceam trei garoafe roşii şi o candelă. Pala albastră, dungată de albastru-galben-roşu-l tricolorului, păta albul marmorei şi cel al întinderii de zăpadă din jur. Era singura pală din zona aia…

M-am oprit în faţa lui. Inima îmi pulsa puternic şi ritmic, iar în mine era o linişte ciudată. Parcă şi gândurile-mi îngheţaseră în lumea lor imaterială. Priveam şi atât, înregistrând peisajul scufundat în frigul de februarie.

Mormântul era curat, îngrijit, cu flori proaspete şi lumânări ce ardeau nestingherite de condiţiile meteo, la adăpostul unei colivii mici, ce părea a mai permite adăpostirea unei alte lumânări, a mea. De pe cruce, Foozie privea ascunzând un zâmbet schiţat pe sub mustaţa-i de haiduc, pe cap cu casca de pilot de vânătoare, DASH-ul de LanceR.

Am întins mâna dreaptă, acum umflată şi roşie de la dinţii mărunţi ai frigului pătrunzător, şi am atins marmora albă, străbătută de vinişoare albăstrii. Era atât de rece… În momentul ăla, mintea a scăpat din strânsoarea conştiinţei şi m-a readus atunci, în ziua când am depus ultimul sărut pe fruntea în spatele căreia a existat un univers de gânduri şi simţiri, furtuna aceea de scântei electrice, esenţa bulgărelui de tină însufleţită ce a purtat pentru 46 de ani numele de Dumitru Berbunschi – Foozie, pe numele lui de pilot de vânătoare. Exact aceeaşi senzaţie am trăit-o şi atunci, când buzele i-au atins fruntea rece, rece ca o lespede de marmoră…

Am ocolit mormântul şi am intrat în incinta lui, deschizând uşiţa gardului ce-l înconjura. Am depus candela în incinta menită a o proteja de vânt, atent să nu se stingă celelalte. Am aprins-o şi am închis uşiţa mică, legând la loc o bucăţică de sârmă, sârmă ce în aviaţie de foloseşte la sigilat.

Am privit în jurul meu şi am realizat că nu vreau să plec, aşa că m-am aşezat la căpătâiul lui, pe marmora rece şi curăţată cu atenţie de zăpadă.

Nu ştiu cât am stat aşa, dar, încet, gândurile au început a se topi, transformându-se într-un izvor ce susura de undeva din interior, din adâncurile minţii mele.

 ***

 

Camarade, îţi simt atât de mult lipsa…

Îţi mai aduci aminte?

Îţi mai aduci aminte când te-am sunat pentru prima oară? Eram atât de emoţionat, că m-am plimbat jumătate de oră prin casă, repetând în minte ce şi cum să-ţi spun, cum să mă prezint, cum să te fac să înţelegi că nu sunt cine ştie ce nebun, ci doar un nebun după avioane, un nebun ce te admiră enorm pentru ceea ce scrii, pentru ceea ce faci…

Citisem cu ceva vreme în urmă articolul din Observatorul Militar, „Bărbaţi cu obiceiuri de eroi”, scris de comandorul Dumitru Amariei, şi aflasem atunci cum ai salvat doi oameni din foc, cu mâinile goale, iar apoi, peste ceva ani, ţi-am regăsit numele pe prima ta carte, „Semne de cer senin”, ce m-a impresionat şi mi-a plăcut atât de mult încât ţi-am tradus-o în engleză…

Şi aşa am luat legătura cu tine…

Chiar dacă erai haiduc al înălţimilor, ţi-am putut simţi emoţia din glas atunci când am vorbit pentru prima dată. Poate că te-ai emoţionat simţind crisparea şi tremurul din vocea mea, atenţia mea încordată de-a nu călca în străchini, de-a nu spune ceva nepotrivit. Şi vocea ta avea un timbru special, şi cred că zâmbeai neîncrezător sau doar uimit, uimit că poţi stârni asemenea interes şi emoţii. Mi-ai permis atunci să te mai sun, aşa că asta am şi făcut, vorbind săptămânal până în ziua aceea când ne-am cunoscut, ne-am privit în ochi şi ne-am strâns mâinile.

Îmi amintesc că am reuşit să respir abia după ce conversaţia noastră a luat sfârşit, fiind atât de bucuros că acum cunosc un pilot de vânătoare, unul special, un adevărat erou…

Îţi mai aduci aminte când te sunam? Îţi mai aduci aminte când te sunam şi te întrebam despre zbor cu o curiozitate bolnavă, eu, cel care nu fusesem niciodată pe un aerodrom militar, în locul unde se naşte zborul la vânătoare, iar tu nu-ţi puteai explica de ce eram atât de curios, de ce vroiam să ştiu atât de multe… Îţi mai aduci aminte când ai izbucnit şi ai ţipat la mine întrebându-mă de ce, de ce sunt atât de curios?! Îţi mai aduci aminte cum am amuţit eu, pentru că nu înţelegeam, nu te înţelegeam, iar atunci tu mi-ai explicat, mi-ai spus că ordinul, repetat iar şi iar, la fiecare şedinţă, era de-a nu divulga informaţii despre zbor celor din afara sistemului deoarece se află informaţii în mod inexplicabil, informaţii ce ajung la presă. Atunci m-ai întrebat, ţipând în receptor, „Tu nu ştii că telefoanele noastre sunt ascultate…?!!!”, iar eu am îngheţat pur şi simplu… Apoi te-ai calmat şi mi-ai explicat că te simţi „cu musca pe căciulă” când comandantul îi tot dă înainte cu protecţia informaţiilor clasificate, iar tu îţi pui întrebări referitor la mine, la motivaţia mea de-a afla atât de multe despre viaţa unui aerodrom militar. Atunci am simţit cum revolta creşte în mine şi cum topeşte sfiala şi ezitările, aşa că ţi-am spus ce şi cum, ţi-am explicat de ce vreau să ştiu, cât de mult iubesc aviaţia militară şi cât de mult sufăr că n-o pot admira decât de după gardul unităţii… Atunci vocea ta s-a înmuiat şi m-ai invitat la o zi de zbor, mi-ai promis că mă vei aduce acolo, să gust din viaţa de aerodrom militar, şi te-ai ţinut de cuvânt, Foozie, nu m-ai „aburit”! Pentru asta niciodată nu-ţi voi putea mulţumi îndeajuns…

Îţi mai aduci aminte când a căzut Gogo? Atunci, la sfârşit de februarie, atunci s-a prăpădit el, iar eu am intrat în fibrilaţii, neştiind cine era la bord, aşa că am început să te sun, şi am sunat, iar şi iar şi iar, şi tu nu răspundeai, Foozie, tu nu erai de găsit… Îmi muşcam buzele şi sunam, iar şi iar, cu gânduri negre învolburându-mi undele minţii, pentru ca, în cele din urmă, să răspundă Roberta, iar eu să aflu că tu eşti în regulă, pe cât de în regulă poate fi un pilot de vânătoare care a fost nevoit să-şi caute camaradul în apa unui lac, scoţându-l şi alegându-l dintre rămăşiţele contorsionate ce nu cu mult timp în urmă avuseseră forma unui avion supersonic de vânătoare cu aripă delta, vopsit ca un indian gata de război… Atunci, pentru prima oară, am resimţit moartea unui pilot precum moartea cuiva apropiat, foarte apropiat… De atunci, totul s-a schimbat pentru mine, iar fiecare dispariţie de pilot militar m-a lovit profund, în adâncul sufletului…

Tu, Foozie, tu ai schimbat totul pentru mine… Cunoscându-te, nimic n-a mai fost la fel… Am început să trăiesc într-o altă lume, lumea voastră, şi chiar dacă am fost, sunt şi voi rămâne pe veci un intrus, sunt un intrus căruia îi pasă, îi pasă nu mai mult decât îşi pot închipui cei ce-o populează, ci mai mult decât şi-ar putea ei închipui… Îmi pasă de ei, îmi pasă de vieţile lor, îmi pasă de bucuriile şi de necazurile lor. Când ei se bucură, mă bucur şi eu, când ei sunt trişti, şi eu sunt trist. Chiar dacă ne despart atât de multe, ce zace adânc în mine, şi care vibrează la auzul motorului turboreactor, ne apropie atât de mult…

Sunt sigur că tu ai ştiut, sunt sigur că tu m-ai citit şi ai înţeles ce este în mine. Altfel, nu cred că m-ai fi lăsat să intru în viaţa ta, nu cred că m-ai fi primit în casa ta, în mijlocul familiei tale… Nu cred că m-ai fi tratat aşa cum ai făcut-o, de parcă aş fi fost… fiul tău…

Îţi mai aduci aminte când ne-am văzut pentru prima dată?

Oh, cum aş putea să uit…?! Cum aş putea să uit călătoria până la Feteşti, când am stat ca pe ghimpi, întrebându-mă întruna ce voi spune, ce voi face, cum mă voi comporta în prezenţa ta… Îmi aduc aminte ca ieri cum te priveam apropiindu-te după ce-ai coborât din Fiat-ul tău Panda, coleoptera roşie ca focul pe care-o iubeai atât de mult. Te priveam de parcă ai fi fost un zeu, de parcă m-aş fi aşteptat să-ţi întinzi la un moment dat aripile pe care copilul naiv din mine credea că le ai… Combinezonul tău kaki de pilot, cu ecusoanele ce-l pătau cu ale lor culori, tu zvelt, cu mersul tău voinicesc, caracteristic, părut tău grizonat şi mustaţa stufoasă, de haiduc, tot acest tablou mi s-a imprimat pe retină. Este, dacă vrei, precum esenţa pe care-o extragi din ceva anume şi cu care rămâi după. Este una dintre fotografiile mentale pe care le port în mine, oriunde m-aş duce…

Îţi mai aduci aminte când am mers la patiseria aia din apropiere…?! Oare îţi mai aduci aminte micul nostru „joc”, căruia, pe moment, nu i-am dat o foarte mare atenţie, dar pe care l-am disecat în subconştient la ceva vreme după, dându-i alte înţelesuri.

După ce-am mâncat pateurile cu brânză sau ce naiba am comandat noi atunci, tu ai început să cureţi porţiunea de masă din faţa ta, iar cum eu îţi stăteam în stânga, ţi-am urmat exemplul, ajutându-te. Tu tăceai şi ascultai, în timp ce cu mâna dreaptă încercai să cureţi masa de firimituri, iar eu te ajutam, şi, mult mai târziu, mi s-a părut că, atunci, în momentul ăla, între noi s-a stabilit o comunicare, precum cea dintre tine şi Doru, cea pe care ai povestit-o în „Semne de cer senin”, când trimiteaţi în iarbă cu şuturi bine plasate pietrele pe care le întâlneaţi pe marginea căii de rulare. Prin acel „joc” al vostru, voi comunicaţi fără cuvinte şi la fel mi s-a părut şi mie că făceam noi doi atunci, când încercam să te ajut să cureţi masa de firimituri precum tu îl ajutai pe Doru să cureţe bretela de pietre… Poate-i doar mintea mea sau doar în mintea mea, dar ăsta-i unul dintre momentele dragi cu care-am rămas, închise cu băgare de seamă în cufărul memoriei, acolo unde păstrezi cele mai preţioase amintiri…

Îţi mai aduci aminte atunci când……..?

 ***

 – Ce-i, bre, cu matale aci…?!

Am tresărit, trezit brutal din reverie, şi am întors capul spre sursa întrebării răstite. Un nene scund, îmbrăcat într-un fel de uniformă jerpelită de agent de pază, mă privea suspicios, cu nişte ochi blegiţi, de sub o căciulă trasă peste urechi.

Am privit puţin derutat în jurul meu. Era deja seară şi începuse să fulguiască hotărât. Eram confuz şi îmi reveneam încet în simţuri de parcă mi-aş fi părăsit corpul şi m-aş fi refugiat în lumea gândurilor, departe de frigul de aici şi marmora cea îngheţată. Stând aşezat pe ea, aproape că paralizasem de frig. Nu-mi mai simţeam picioarele din bocanci. Cât despre restul corpului, marmora avusese grijă de el…

Ştii şi matale pe unde-i ieşirea….?, l-am întrebat, articulând cu greutate.

Da cum…?! Hai cu mine că te duc io…! Mata nu eşti din oraş, nu-i aşa?! Nu eşti, că te-aş mai fi văzut io…! Că şi io stau în Coloneşti, da’-i ştiu cam pe toţi din oraş, că e oraşu’ mic şi n-ai cum să nu te cunoşti unu’ cu altu’…! Oaaa, da’ ce frig e…! Nu era aşa când am intrat io, da’ parcă e din ce în ce mai rău, că şi ieri…

M-am ridicat cu greutate, am luat în spate rucsacul şi am ieşit din perimetrul mormântului, închizând cu atenţie uşiţa. Am cuprins cu o ultimă privire totul, apoi am pornit nesigur după omuleţul care vorbea întruna.

Încet, cu o lentoare chinuitoare, sângele reîncepea să circule în membre, corpul trezindu-se la viaţă. Aproape că-l puteam auzi bolborosind prin artere, irigând muşchi ce protestau dureros, regretând amorţeala repaosului îngheţat, ajungând la creierul meu adormit şi ridicând mantia halucinaţiei semi-somnului în care zăcusem.

Reîntors în stare de veghe, îl urmam tăcut pe omuleţul de la pază ce mergea repede, trădând cunoaşterea locurilor, şi vorbea şi mai repede, compensând tăcerea mea încăpăţânată. Aruncam din când în când priviri furişate spre înapoi, de parcă aş fi vrut să-mi întipăresc în minte locul acela ce, de fiecare dată, în fiecare an, pare a fi altul, având o altă înfăţişare, prins în nisipurile mişcătoare ale grădinii celor trecuţi în nefiinţă.

Îl priveam de parcă aş fi vrut să-l închid în lumea de sub pleoape, de teamă să nu-l pierd, cu toate că ştiam că-l voi revedea şi anul viitor, tot acolo, aşteptându-mă în tăcerea îngheţată a marmorei albe cu vinişoare albastre, vegheat la căpătâi de-o pală de rotor anticuplu, semn statornic că acolo se odihneşte un om al cerului, piatră de hotar împlântată adânc în conştiinţa cunoscătorilor, ca un far ce anunţă credincios ţărmul ascuns în mantia insondabilă a întunericului.

9 februarie 2012

Trei ani de la trecerea în nefiinţă a comandorului (r) Dumitru „Foozie” Berbunschi.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la La căpătâiul unui camarad

  1. Marius zice:

    Poetule, aceleasi senzatii le-am avut si eu la prima conversatie cu Foozie. E drept ca la mine a fost vorba de e-mail, insa am scris si rescris ce voiam sa-i spun, ma intrebam daca n-o sa fie prea agasat de mine si de intrebarile mele, daca o sa mai vrea sa mai discutam…

    Si la fel il priveam si il privesc si eu, ca pe un semi-zeu coborat din paginile cartilor lui Doru…

    Odihneasca-se in pace!

  2. pepe zice:

    Dumnezeu sa-l odihneasca. O singura data am vorbit cu dansul , cand am comandata cartea ” Semne de cer senin”. Am ramas fara glas cand am aflat ca a plecat. Si mai avea atata treaba …

  3. Poetule, ai scris asa de frumos despre Foozie, incat sunt sigur ca acolo de sus din cer se bucura si el cand isi da seama ca a avut asemenea camarazi .

  4. Anonim zice:

    Dumnezeu sa-l odihneasca

  5. Roberta Berbunschi zice:

    Sunt recunoscatoare ca nu l-ai uitat. Iti multumesc! De acolo din ceruri cred ca-ti multumeste si el si de asemeni cred ca se bucura ca a investit in tine. Si tu nu l-ai dezamagit niciodata. Dumnezeu sa te binecuvanteze!

  6. Poetu' zice:

    Nu aveţi pentru ce să-mi mulţumiţi! Părinţii nu se uită niciodată, fie ei naturali, adoptivi sau spirituali…

  7. Catalin zice:

    I-a placut atat de mult zborul incat a decolat si nu s-a mai intors…

  8. Mircea Suta zice:

    BUNUL DUMNEZEU SA-L IERTE SI SA-L ODIHNEASCA ! AMIN !

    Mircea

  9. anonim zice:

    …„Scrie,învață pe alții,fă copii.Așa vei fi sigur că vei fi binecuvântat de trei ori.”- Jerome –

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s