Razmut – ep. 2

Zburam oscilând între patruzeci şi cincizeci de metri de solul calcaros, argilos şi nisipos al plaiurilor dobrogene, evoluând la sud de aerodrom şi îndreptându-ne spre mare. Era una dintre ultimele ieşiri pe care le executam aici, aşteptând destul de mult acest moment şi această misiune nebunească sub auspiciile lui Saşa. Tragerile aer-sol din poligonul Babadag şi pregătirile aferente ne-au răpit marea majoritate din timp, având alocate misiunile necesare executării ireproşabile a lor, dar rămânându-ne mult prea puţine ieşiri pentru alte exerciţii, precum cel din dimineaţa asta, când zigzagam cu şase sute la oră printre aşezări omeneşti şi forme de relief.

Trei zile pregătisem nebunia asta de razmut, cu Saşa interogându-mă în stil Gestapo asupra capabilităţilor mele de zbor la rasul solului, încercând să se convingă de nivelul meu de pregătire şi de tipul de evoluţie pe care-o vom executa: razmut cuminte sau nebunie curată, din care vom ieşi cu vopseaua de pe burtă zgâriată…

N-am ştiut ce alesese atunci când am decolat în celulă de pe pista aerodromului de la malul mării, aruncându-ne în forţaj total spre cerul curat ca lacrima ce-şi întindea albastru profund cât vedeai cu ochii. Condiţiile erau ideale pentru zbor, chiar dacă în noaptea ce trecuse plouase de rupsese pământul, cu tunete, fulgere şi tot tacâmul manifestărilor furioase ale unui balaur enorm ce fusese descoperit ridicându-se de la ruşi şi urmărit intrând în ţară pe la est de Tulcea, apoi coborând către bulgari, făcând ravagii şi trecând graniţa la vecinii cu ceafa groasă, pe care i-a zguduit şi pe ei bine înainte să se disipe, spărgându-se într-un plafon ce-a fost înghiţit de un front ce avansa dinspre Marea Neagră.

Acum la noi era linişte, în timp ce harta sinoptică indica nebulozitate accentuată la sud de Dunăre, cu uşoară tendinţă de urcare a frontului către nord, adică pe meleagurile noastre. Erau şanse ca asta să fie ultima misiune executată de pe aerodromul regimentului cantacuzin, deci trebuia să fie memorabilă…

Până în acest moment, Saşa se descurcase excelent, conducându-ne valsul printre dealuri erodate şi aglomerări urbane de diferite întinderi, evitând cu dibăcie survolul locuinţelor şi construcţiilor, deoarece la înălţimea la care ne aflam şi cu viteza cu care ne deplasam, am fi putut provoca destule daune, dacă nu materiale, atunci sigur accidentări, gen atacuri de cord…

Ne-am ţinut departe de Canalul Dunăre-Marea Neagră, de şosele şi drumuri circulate de maşini, de magistralele ce transportau curent electric de înaltă tensiune către salba de oraşe şi staţiuni de la malul mării, cu ale lor cabluri invizibile la viteza cu care zburam, preferând singurătatea câmpiilor, a dealurilor, a pădurilor şi a altor forme de relief ce nu păreau a ne ameninţa atât de direct şi unde nu credeam că putem produce pagube însemnate.

Zburam puţin cam crispat, deoarece zona era vestită pentru multitudinea păsărilor ce-o inhabitează, şi care zboară fără nici-o grijă la înălţimi de până la trei mii de metri, darămite la cei cincizeci cât ne arătau nouă radioaltimetrele. Plus că eu eram atât de ghinionist când vine vorba de păsări…

8006-le meu, „Papagalul” cel cu penaj multicolor, rezista cu îndărătnicie în coasta M-ului cu numărul de bord 506 al lui Saşa, părând a nu-i păsa de diferenţele de performanţe şi de vârstă, neimpresionat de camaradul lui din dural argintiu lăcuit ce tocmai ieşise din RK, fiind al treilea lui zbor, după cum se lăuda Saşa. Motorul 506-lui era centrat de către cei din fabrica de la Bacău, în timp ce sistemele lui încă mai păstrau sigiliile specialiştilor băcăuani, lucru foarte important pentru buna funcţionare a unui avion. Mentenanţa din unitate se executa foarte scrupulos şi după cele mai înalte standarde de calitate, dar nu se compara cu cea din fabrică, deoarece, în primul rând, specialiştii regimentului nu dispuneau de întregul arsenal de SDV-uri, iar în al doilea rând, ei nu dispuneau de luxul numit timp, fiind nevoiţi să lucreze contracronometru pentru darea la zbor a avioanelor în cel mai scurt timp posibil, lucrând chiar şi noaptea de se impunea acest lucru, totul pentru a nu afecta negativ programul de pregătire pentru luptă în zbor al regimentului.

Nici „Papagalul” nu era chiar atât de bătrân sau departe de ultimul RK sau ros de bolile uzurii de la pistă, dar nu se mai putea compara cu mai tânărul său camarad, cel care-l depăşea la toate capitolele. Îi era inferior, dar retardul tehnologic era compensat de mine, lucrând din greu pentru a menţine cadenţa acestui zbor nebun la rasul solului.

Păsări, viraj dreapta!, a dat Saşa grăbit pe radio la vederea unui stol compact de, cel mai probabil, vrăbii, ce se zburătăcea năuc, schimbându-şi forma şi direcţia de zbor din raţiuni misterioase, în aparenţă.

L-am urmat într-un viraj uşor cu câştig de înălţime, depărtându-ne din calea bulgărelui fluid şi viu, ridicându-ne până pe la o sută şi patruzeci de metri. De la înălţimea aia, ameţitoare pentru zborul nostru de pân-acum, am putut vedea o linie lungă de cale ferată ce săgeta o câmpie plată şi neobstacolată, al cărei traseu de fier era parcurs de un tren de pasageri, compus dintr-o locomotivă alb-roşie ce căra după ea vreo câteva vagoane înalte, cu două etaje ca nişte punţi de navă.

Dacă ai văzut…?, am auzit întrebarea lui Saşa.

Văzut!, am dat eu pe radio, întrebându-mă ce intenţii are.

Tu dreapta, eu stânga…!, a răspuns el întrebării mele nerostite cu o voce aparte, ce nu lăsa loc de comentarii. La fel ca în seara venirii noastre pe MK, când nici măcar nu s-a sinchisit de refuzul meu de-a da o tură prin Constanţa, pe motiv de oboseală. N-a făcut decât să mă înşface de-o aripă şi să mă arunce ca pe un balot de paie în Dacia lui 1400, promiţându-mi că nu-mi va părea rău. Nu mi-a părut, cred, deoarece nu-mi aduc prea bine aminte de nimic, deci…

Dacă te văd, ai belit-o cu mine…!, mi-a aruncat el pe radio, mârâind.

Am înţeles ce-a vrut să zică, aşa că am picat botul, încadrând trenul, în timp de 506-le lui Saşa a mărit intervalul, intrând în profil de escortare a lui. Cu şase sute la vitezometru, am redresat jos, foarte jos. Eram atât de jos, încât îmi părea că deriva falsă a 8006-lui meu mai ară încă o dată ogorul ce purta deja urme de tractor, în timp ce stâlpii reţelei de curent electric ce străjuiau drumul de fier îmi păreau a fi stâlpii reţelei stradale de iluminat cînd mă plimbam la pas prin Bucureşti…

Am întors puţin capul, rămânând într-o poziţie ce-mi permitea să observ atât o parte din indicaţiile bordului şi parbrizul blindat, cu tubul Pitot culcat pe orizont, dar şi avionul argintiu al lui Saşa, cum zbura aproape zgâriindu-şi burta de pământul ce părea a fi negru de la ploaia de azi-noapte. Ochii mi se mişcau ca un metronom, când la silueta lui 506, când la giroorizont, atent să nu cobor şi să mă înfig brutal în brazda afânată.

Zburam aşa, nebuneşte, urmărind trena de praf pe care-o ridica şuvoiul de gaze arse ce năvălea din ajutajul coechipierului meu şi puternicele unde de şoc împletite cu masa enormă de aer dislocată de corpul de dural, greu de şapte tone şi ceva, în drumul lui sfâşiat prin carnea atmosferei dense de la înălţimea solului. Priveam fascinat, neputându-mi dezlipi ochii de la acest spectacol, în timp ce zburam cu membrele rigidizate de pericolul unei izbiri de sol la o manevră greşită şi cu o sonerie ce-mi urla în creier, atenţionându-mă să trag de manşă şi să curm această manevră aparent sinucigaşă.

Trenul a apărut brusc, ascunzând complet imaginea nălucii argintii a lui 506 după un paravan albăstrui, şocant de înalt…

Zburam cu cabina la nivelul ferestrelor de la etajul vagoanelor şi, cu toate că trenul cel mai probabil a fulgerat printre noi, mi s-a părut că totul s-a desfăşurat cu încetinitorul, mi s-a părut că disting lucruri ce, la o analiză atentă după nebunia asta de razmut şi întrecere cu un tren, n-aveau cum să poată fi percepute de mine la viteza aia.

Poate a fost doar imaginaţia mea hiperexcitată, poate a fost aievea, dar cred că mi-am văzut penajul 8006-lui meu reflectat în geamurile trenului, am văzut ciudat de clar pata de culoare vie a cocardei de pe derivă şi albul strălucitor al numărului de bord, iar lucrul de-a dreptul incredibil a fost figura ce mi-a rămas imprimată pe retină, figura unei persoane ce-mi privea zborul cu ochii ieşiţi din orbite de la înălţimea etajului unui vagon al trenului cel albastru…

Alb-roşul locomotivei a fulgerat prin faţa ochilor mei, trezindu-mă şi spulberând vraja al cărui captiv fusesem pentru aproximativ o secundă, secundă lungă precum momentele când îţi trece viaţa prin faţa ochilor în situaţiile limită. Eu nu trăisem o situaţie limită, dar trăisem ceva incredibil şi greu de repetat, ceva ce se imprimase în pelicula memoriei precum alte evenimente rarisime şi extrem de preţioase, a căror amintire trebuia închisă în seiful sufletului.

 Saşa a reapărut în faţa ochilor mei holbaţi, zburând netulburat tot acolo, la aceeaşi înălţime unde l-a obscurat trenul cel albastru spălăcit şi locomotiva cea alb-roşie.

Cabraj!, l-am auzit ordonând scurt, cu voce abrazivă.

M-am executat mecanic, fără să-mi iau ochii de la el, prinzând clar mişcarea stabilizatorului comandat, cea care a imprimat o traiectorie de urcare la un unghi de vreo şapteşcinci de grade atunci când a pişcat brusc manşa. Valul de adrenalină ce simţeam că mă invadează, cauzat de înţelegerea nebuniei pe care tocmai o executasem şi de faptul că am scăpat teafăr şi nevătămat de pericolul percutării solului, m-a electrizat, şi am răspuns acestei stări cu trei tonouri rapide, o înşurubare violentă în aerul încălzit de soarele ce se ridica voios deasupra orizontului plaiurilor dobrogene. Am şi urlat atunci, dar fără să dau pe radio. Ar fi fost destul de greu să explic CZ-ului de ce m-am manifestat aşa, nu…?

Am adus la orizontală pe la vreo două mii, revenind cuminte în dreapta aripii lui Saşa, în timp ce-l vedeam arătându-mi pumnul înmănuşat strâns şi cu degetul mare ridicat.

Ştiam că joaca noastră încă nu s-a terminat, aşa că am căutat din ochi năframa bleumarin a mării. Am găsit-o acolo unde trebuia să fie, aşteptându-ne să trecem s-o salutăm, eu de bun rămas, Saşa de dulce regăsire.

La două sute!, l-am auzit ordonând iarăşi coborârea.

L-am urmat calm, cu privirea nituită de duralul strălucitor al 506-lui ce-l purta în acest zbor neobişnuit mie, întrebându-mă ce a mai pregătit acum, când vom zbura deasupra valurilor înspumate ale mării.

Am intrat deasupra mării pe la nord de Mangalia, găsind-o ascunsă de un voal fin de ceaţă translucentă, de parcă încă ar fi fost acoperită de aburii somnului unei leneşe zile de duminică. Îmi plăcea s-o descopăr aşa, altfel, diferită, pregătită de cea de pe urmă întâlnire a noastră în acest ultim zbor decolat de pe pista de la MK, gata să mă îmbrăţişeze afişând această mină specială, cumva misterioasă, aşa, cu faţa ascunsă parţial de voaluri diafane de rouă marină.

Saşa cobora mai jos, imprimându-ne un viraj cu înclinare mare, aliniindu-ne traiectul cu nordul adevărat. Condensul dat de străpungerea atmosferei dense şi suprasaturate cu umezeală de deasupra mării ne sublinia traiectoria şi priveam cu ochi mari vălătucii albi ca spuma laptelui ce se formau pe bordul de atac al aripii drepte a lui 506, le observam curgerea pe extradosul aripii, felul cum se învolburau după ce scăpau de laminaritatea dată de pielea netedă, ca de rechin, a aripii, fuior de aburi albi ce se învârteja căzând de pe capătul de plan drept după ce-şi pierdea aderenţa dată de viteza cu care comprimam bancurile de ceaţă, făcând invizibilul vizibil. Spectacolul era superb, iar eu îl gustam din plin, privind cu ochi măriţi la fâşiile de nor alb ce şerpuiau cu repeziciune, când apărând, când dispărând, după cum erau caracteristicile de umiditate ale zonei pe care-o săgetam în goana noastră nebună pe deasupra întinderii lichide colorate în bleumarin închis.

Am revenit la orizontală, zburând paralel cu ţărmul din stânga noastră şi cu întinderea nemărginită ochilor noştri la dreapta. Săgetând din când în când cu privirea apa Mării Negre, mi-am permis minţii să compună un gând, şi anume că, poate, demult, la începutul timpurilor, apele acestei întinderi lichide şi-or fi luat culoarea de la o caracatiţă gigant, care, furioasă dintr-un anume motiv, şi-ar fi revărsat răzbunătoare cerneala, colorând pentru totdeauna marea din coasta de sud-est a ţării noastre. Poate şi ceva din spiritul ei răzbunător se va fi imprimat ei, furtunile povestite de marinari din cele mai vechi timpuri fiind vestite pentru ferocitatea lor. Aveam, ce-i drept, o strângere de inimă zburând aşa, cu radioaltimetrul oscilând nehotărât între cinci-şase-şapte metri, cu burţile zgâriate de valuri şi lungile trene de gaze arse până la incandescenţă izbind suprafaţa mării şi tăind două şanţuri adânci în carnea ei lichidă, ridicând abur fierbinte şi dislocând picături de apă cu undele de şoc născute din zborul nostru sfidător.

 ***

Mai are rost să subliniez că sînteţi nişte idioţi, tovarăşi…?! Nu, nu trebuie nici să subliniez, că se subînţelege, şi nici să-mi răspundeţi, pentru că este o întrebare retorică! N-aveţi nici-o scuză pentru ce-aţi făcut…!

 VA URMA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Zbor și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Razmut – ep. 2

  1. De abia astept continuarea!

  2. Trebuie ceva curaj ca sa te dai cu MIG-21 la inaltimea aia !

  3. Anonim zice:

    Intre timp, mai tanarul 506 a devenit batranul 506 (LanceR) pe care am facut prima simpla…

  4. Anonim zice:

    Aprob POZITIV – SUNTEM IDIOŢI!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s