Razmut – ep. 1

Peisajul defila în câmpul meu vizual cu o viteză fantastică.

Eram hiperatent, zburând cu toate antenele zburlite, cu capul afară şi simţurile la pândă. Eram încordat ca un arc, dar, în acelaşi timp, plin până la refuz de o senzaţie extatică, senzaţie pe care o simţeam numai când zburam în razmut, cu burta zgâriată de formele de relief.

Asta era a doua mea dambla, prima fiind zborul în grele, în plafon compact, meteahnă intrată în sânge şi devenită obicei odată cu trecerea pe 21 şi intrarea în serviciul de luptă, în timp ce plăcerea zborului sub cincizeci de metri înălţime am descoperit-o în cadrul zborurilor din şcoala militară, când am fost „virusat” fără putinţă de scăpare, arzând de nerăbdare să încerc asta cu nărăvaşul căluţ supersonic, mult mai agil, nervos şi instabil.

De fiecare dată când aveam planificate misiuni de lucru în zonă, nu scăpam ocazia de a coborî sub cincizeci, chiar şi pentru puţin timp. În timp şi cu timpul, am început să-mi dezvolt abilitatea nou descoperită, găsind înţelegere din partea instructorilor, cei care m-au sprijinit să primesc mai multe misiuni de raid pe traiect la joasă, pregătindu-mă asiduu pentru însuşirea tehnicilor de interceptare a ţintelor ce zboară la joasă înălţime şi de penetrare a apărării antiaeriene a inamicului, tot prin zbor la joasă.

Se consideră normal şi necesar ca fiecare pilot de vânătoare să poată executa orice tip de misiune din CPL, dar niciun instructor nu poate controla apariţia şi dezvoltarea afinităţilor fiecărui pilot în parte, deoarece ele apar datorită tiparului intern al fiecăruia, datorită felului în care este el alcătuit şi a felului în care gândeşte. Astfel, dacă se va simţi bine în zborul la mare altitudine, dar nu se va simţi în largul lui zburând la joasă, va prefera primul tip de misiune şi le va evita pe celelalte. Acesta este mecanismul prin care un pilot ajunge să fie cunoscut şi recunoscut pentru ceva anume, dar nu pentru că nu poate să execute un anumit tip de misiune şi preferă altele, ci deoarece se specializează pe ceva ce se potriveşte matricei lui interne, pe un tip de zbor în mijlocul căruia se simte excelent şi care urmat şi dezvoltat, îl duce la nivele de performanţă superioare. De aceea, ajungem să aflăm de X pilot că este un expert în lupta aeriană manevrieră, că Y execută manevre de înaltă acrobaţie cu 21 ca nimeni altul sau că Z este instructor de vrie sau instructor de trageri şi bombardament. Astfel de afinităţi şi specializări sunt normale nu numai în lumea piloţilor militari, ci în toate câmpurile ocupaţionale.

Acum eram în celulă cu Saşa, cel care-mi era pe post de instructor pentru zbor în razmut. Experienţa lui în acest domeniu era uriaşă, şi nu numai în acest domeniu. Saşa era o mare figură…

Îl cunoşteam din copilărie, locuind în acelaşi bloc din Bucureşti, la scări alăturate. Încă de-atunci era din ce în ce mai vizibil geniul militar al lui, din jocurile de-a războiul pe care le jucam, din arsenalul militar pe care-l avea şi pe care-l introducea în jocurile imaginate chiar de el, precum şi din regulile pe care le impunea, reguli ce păreau a-şi avea baza în regulamente militare de ducere a acţiunilor de luptă. Atunci, în copilărie, Saşa introdusese în jocurile noastre de copii tembeli un concept din însăşi arta militară, şi anume simularea. Pentru că jocurile noastre, cu regulile lor stricte, puteau fi încadrate la capitolul simulare.

De mic, Saşa a demonstrat o inteligenţă sclipitoare, fiind total fascinat de lumea oamenilor în kaki, dar din considerente şi lui necunoscute, deoarece în familie nu avea modele de urmat în astfel de domeniu. Provenind dintr-o familie de intelectuali, fiind fiu de scriitor, Saşa a crescut înconjurat de cărţi, de instrumente de culturalizare pe care le-a folosit din plin, dezvoltându-se enorm, până la proporţii fantastice, mult deasupra multora. Fascinat de militărie, descoperită probabil tot în cărţi, în adolescenţă a făcut o pasiune aproape bolnăvicioasă pentru aviaţia militară, în minte cimentându-i-se ideea cum că vrea să fie pilot de vânătoare.

Nu a avut piedici în a-şi atinge visul, intelectul permiţându-i trecerea cu brio a tuturor examenelor, în timp ce constituţia atletică l-a făcut să se distreze teribil la probele fizice de la examenul de admitere. Un singur lucru l-a tras în jos: spritul lui războinic caracteristic şi indisciplina, moşteniri din copilăria lui atât de rebelă.

Pentru că da, Saşa nu prea suporta autoritatea, iar atunci când simţea că are drept superior ierarhic un individ ce-i era inferior cel puţin din punct de vedere intelectual, atunci era vai de individul respectiv. Saşa nu avea pic de respect pentru el şi făcea orice era necesar să i-o arate, umilindu-l ori de câte ori avea ocazia.

O altă moştenire din copilărie era un grad ridicat de violenţă fizică, pe acele vremuri fiind un adevărat coşmar să joci fotbal cu el, trezindu-te cu un ditamai şut la ţurloaie când nu-i convenea lui ceva… Peste ani, violenţa din el se va mai fi stins, dar tot mocnea şi, din când în când, erupea. Mulţi i-au simţit constituţia de jaguar, agil şi puternic, părând a fi alcătuit din fibră, corp pe care şi l-a sculptat mai ales în şcoala militară, unde era primul în orice activitate ce necesita efort fizic. Astfel, la absolvirea şcolii, Saşa era un soldat perfect, o maşină de luptă – nu numai aeriană – având o înălţime de 1,90 metri cu care trebuia să fii absolut idiot să-i stai în cale. Tuns periuţă, blond, cu tenul alb şi ochi albaştri, se declara ca fiind un arian pur, iar în cercuri restrânse, declara mult mai mult de-atâta…

Pe lângă trăsăturile negative de caracter, cum ar fi insubordonarea, intoleranţa faţă de cei slabi, aroganţa şi superioritatea pe care le afişa la tot pasul şi pe care le flutura în vânt ca pe un drapel de luptă personal, Saşa avea o gândire militară multilateral dezvoltată, excelând la marea majoritate a materiilor şi absorbind informaţia ca un buret. Se spune că, cu numai câteva zile înainte de ceremonia de absolvire în care el va fi centrul atenţiei, ca şef de promoţie, a fost chemat în biroul comandantului şcolii şi a purtat o discuţie cu doi indivizi în civil, care i-au recitat câte ceva din dosarul lui, întrebându-l dacă nu cumva ar vrea să ajungă la o altă armă, mult mai terestră, dar acolo unde calităţile lui fizice, psihice şi intelectuale, dar mai ales gândirea de tactician pe care şi-o şlefuise în şcoală, ar fi fost puse mai bine în valoare decât într-o unitate de aviaţie, unde cel mai important era să zbori bine. Se spune că Saşa i-a privit pe amândoi pe rând, apoi a luat o poziţie impecabilă de drepţi şi, cu un rânjet larg pe figură, le-a raportat respectuos că nu este interesat de nimic altceva decât de aviaţia militară. Apoi, fixându-l cu privirea pe comandant, l-a întrebat dacă-i permite să se retragă, repetând mecanic cererea de fiecare dată când cei doi îi adresau vreo altă întrebare, fără să-şi ia ochii de la comandant. Văzând că n-au cu cine să se înţeleagă, cei doi s-au lăsat păgubaşi, comandantul permiţându-i să părăsească încăperea…

Întrebat pentru ce-ar fi renunţat la aviaţia militară, a răspuns că pentru nimic. Întrebat pentru ce s-a pregătit fizic şi militar cu atâta ardoare, a răspuns că el nu concepe ca un militar să fie slab sau să aibă lacune la capitolul pregătire militară generală, pentru că nu se ştie niciodată când ai putea să catapultezi în spatele liniilor, în teritoriul inamicului, iar atunci ce vei face…? Cu asta închidea gura oricui, pentru că, dacă ai fi fost îndeajuns de cretin încât să-l întrebi care sunt şansele ca asta să se întâmple în timpul vieţilor noastre în cadrul Aviaţiei Militare Române, existau reale şanse ca discuţia să se termine brusc, iar tu să ai „privilegiul” de-a primi un ditamai pumnul în gură…

Chiar dacă avea un fler extraordinar pentru a intra în tot felul de încurcături, ba provocând bătăi generale prin diverse bodegi, ba insultând sau chiar „accidentând” superiori pe care-i desconsidera, Saşa reuşea ca prin minune să iasă basma curată din toate, adică scăpând ieftin cu câteva zile de arest sau cine ştie ce alte pedepse relativ minore. De ce? Deoarece ştia cum să-şi pledeze cauza, ştia cum să-şi folosească inteligenţa pentru a manipula dovezile faptelor în favoarea lui, găsind explicaţii şi scuze din cele mai neobişnuite, dar, fiind logice, prindeau la comandant şi cei care anchetau isprăvile lui, şi reuşea să-şi scape gâtul din laţ. Şi, oricum, comanda şcolii îl agrea foarte mult, în special pentru intelectul şi ţinuta lui, pentru că, exceptând caracterul şi insubordonarea, era un elev de frunte, şi la sol, dar şi în zbor.

Ne cunoşteam bine de mici, în şcoala militară ne-am apropiat mai mult, dar cum de ne împrieteniserăm? A fost o fază foarte faină, fază ce lui i-a plăcut foarte mult şi care m-a făcut să înţeleg multe despre el, chiar dacă altul, în locul lui, n-ar fi gustat deloc întâmplarea.

Când eram pe Bacău, în ziua ieşirii la simplă, normal şi logic, urma botezul. Patul de mărăcini era pregătit şi fiecare era luat în primire de echipa de călăi, decojit ca o banană de echipamentul de zbor şi executat cu sadism. Vioara întâi, desigur, Saşa! Normal că se lăsa cu sânge şi urlete şi lacrimi vărsate involuntar, de durere, pentru animalul de Saşa nu se mulţumea să te trântească de mărăcini până vedeai stele verzi, dar, la un moment dat, plonja pe tine, iar acţiunea celor 80 de kilograme ale lui avea efecte devastatoare asupra spatelui sărmanei victime… Iar cum unii erau mai pirpirii, gen Trîmbi, Electric, eu, să se prăbuşească o namilă peste tine într-un plonjon de bombă de 500 în poligon, nu te mai ridicai singur de jos pentru ceva vreme…

Dar a venit şi momentul când a aterizat şi el. A coborât din cabină cu rânjetul lui pe figură, mândru ca un zeu păşind din caleaşca-i înaripată, s-a îmbrăţişat cu şefii care erau pe-acolo, apoi şi-a pus casca pe sol şi şi-a dat jos costumul de suprasarcină şi salopeta de zbor. A rămas aşa, în ciorapi, chiloţi şi maiou, cu mâinile în şolduri, muşchii umflaţi şi o privire cruntă dublată de rânjetul lui caracteristic. Aştepta…

Noi stăteam într-un pâlc compact, ca oile, şi ne uitam la el, apoi unul la altul, ca proştii. Nimeni nu îndrăznea să facă primul pas. Cum să apuci tancu’ ăla în aşa fel încât să nu-ţi scape şi să-ţi ardă un cap în gură…?! Eram prea puţini ca să-l copleşim numeric, mulţi dintre noi aveau dureri serioase de la mărăcini, plus spini înfipţi prin cine ştie ce locuri, adânc sub piele, fiind necesară o pensetă pentru a fi scoşi… Ei aşteptau o vizită la infirmerie pentru tratament şi dezinfectare a urmărilor botezului, nu erau capabili de-o coridă pe viaţă şi pe moarte cu un ditamai taurul…! Ce tactică să întrebuinţăm asupra lui, când el era cel mai bun tactician…?! 

Saşa aştepta sfidător, iar situaţia părea a fi fără ieşire, când, brusc, m-a pocnit o idee.

Veniţi încetişor după mine, relaxaţi şi cu mari zâmbete pe faţă…”, le-am şoptit celorlalţi, întorcându-mă cu spatele la el ca să nu m-audă.

Ăia s-au uitat chiorâş la mine, dar n-au zis nimic. Am pornit spre el cu un rânjet tâmp pe figură, bătând din palme, aplaudându-l. Ceilalţi m-au acompaniat, venind încet, timid, după mine. Saşa a râs sfidător, dând capul pe spate şi relaxându-se. I-am strâns mâna, l-am felicitat şi l-am îmbrăţişat, în timp ce ceilalţi îl înconjurau aplaudând veseli. Apoi, când nu era atent, l-am surprins cu un puternic pumn în stomac…

Izbit în plin, cu stomacul destins şi complet nepregătit, Saşa s-a încovoiat, iar atunci am strigat, „Ia-l!”. Toţi ceilalţi au pus mâna pe el şi l-au luat pe sus. N-a opus nici-o rezistenţă, preocupat să-şi recapete răsuflarea, aşa că l-am cărat până în apropiere de grămada de spini, unde l-am lăsat jos şi, ţinut bine de ceilalţi, l-am lăsat să-şi revină.

L-am întrebat dacă e bine, apoi l-am dus şi l-am trecut prin mărăcini în stilul sadic al lui, doar că de data asta nu am sărit doar eu pe el, ci mulţi alţii, înfigându-i bine spinii în spinare acompaniaţi de chiote de satisfacţie. A suportat totul cu stoicism, urlând din când în când, dar mai mult din neputinţă decât de durere. Când am crezut că a suferit de ajuns, ne-am ridicat de pe el şi i-am dat drumul.

A rămas aşa, răstignit pe grămada de spini, respirând cu greutate. Având remuşcări, m-am apropiat de el şi i-am întins mâna. S-a uitat la mine cu o privire cruntă, dar mi-a acceptat ajutorul, lăsându-mă să-l ajut să se ridice. A înţeles lecţia ce i-a fost servită şi am rămas prieteni de atunci, chiar dacă pentru vreo două săptămâni nu prea a putut să se aşeze pe scaun şi a dormit numai pe burtă, fiind în stare să rupă capul oricui l-ar fi atins pe spate…

Acum zbor cu el, pe post de învăţăcel umil în arta razmutului. Peisajul terasat al Dobrogei este mult diferit de tipsia Bărăganului meu cu care eram familiarizat, dar cum Saşa cunoştea zona foarte bine, tot ce trebuia să fac acum era să mă ţin după el şi să casc şi eu ochii după înaripate.

 VA URMA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de pilot de vânătoare și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Razmut – ep. 1

  1. Cred ca e util de stiut ca razmutul este zborul orizontal al unei aeronave la inaltime foarte mica .
    Am citit undeva ca se poate zbura cu MIG-29 si la 2 metri pe o distanta lunga dar cu Mig-21 e mai complicat .

  2. Am citit primele doua parti ale povestirii si din anou imi exprim incantarea pentru stilul alert, o tactica a scriitorului de a mentine treaza atentia cititorului, de a-l face sa citeasca cu nesat textul scris.
    Poetu’le, imi cer iertare pentru ce urmeaza: personal am ceva impotriva abundentei de verbe la gerunziu, care taie tocmai dinamismul naratiunii si duce cu gandul la articolul de presa (la limbajul semioficial al aticolului de ziar, ceea ce nu e nevoie sa apara in tipul asta de text). Cred ca in cazurile numeroase din povestirea de fata ar merge destul de bine fraze scurte, cu o singura propozitie, pentru succesiuni rapide de evenimente sau stari, alternate cu fraze lungi, prin care transpare ezitarea, lentoarea sau lungimea unor actiuni sau stari.
    A, si nu-mi place expresia „O altă moştenire din copilărie era un grad ridicat de violenţă fizică”.
    Vorba lui Creanga: „Bate-ma, omoara-ma, dar …” nu te supara pe mine.

  3. Poetu' zice:

    Deformaţie profesională, domn profesor! 😀
    Nu, nu-i vorba de supărare aici, doar că sunt dator cu ceva explicaţii în ceea ce priveşte „stilul” meu.
    Primo: cu toate că sunt atent şi evit – pe cât posibil! – dezacordurile, cacofoniile şi greşelile gramaticale evidente (!), eu nu mă număr printre cei ce scriu cerebral. Nu. Sunt, mai degrabă, unul dintre cei ce scrie visceral, imersat total într-un şuvoi ce izvorăşte din adâncimi necunoscute mie, eului cerebral şi conştient, şi asupra căruia am relativ puţin control.
    Secundo: nu pot/nu vreau să schimb cursul acelui şuvoi – mi-e teamă că-l voi pierde…
    Terţio: cuvintele pe care le citiţi sunt exact aşa cum am SIMŢIT că ar trebui să existe în lumea scrisului. De fiecare dată când revizuiesc un text, modificările sunt minore şi de obicei sunt adăugiri pentru a face povestea mai accesibilă. Până acum, nu am scris nimic având în minte anumite reguli în afară de cele pur gramaticale şi nici nu cred că voi face asta vreodată.
    Îmi pare rău dacă unele dintre cuvintele mele scrise strică stări în loc să le construiască, dar nu am ce face – asta-i forma în care izvorul le-a aranjat pe coala de scris! Modificarea lor după reguli stilistice n-ar face decât să le falsifice…
    În concluzie: mai puţin cerebrum şi mai mult anima! 🙂

  4. pailzedxa zice:

    Exact, deformatie profesionala … profii astia parca sunt pusi mereu sa caute (sau sa inventeze) greseli.
    Aici nu era vorba de greseli, ci doar de pareri alternative. Inca o data imi cer iertare daca dau impresia ca sunt rautacios. Nu-s!

  5. Jocuri de copii care nu mai sunt copii sau ritualul care marchează vieți…

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s