Amurg – ep.5

Brusc, temperatura din interiorul costumul meu de suprasarcină a crescut. Mă trecuseră toate apele…

Avionul zbura normal, fără să fie furat dreapta, cum s-ar fi întâmplat în cazul neieşirii jambei stângi din locaş. Am decis să repet comanda şi să văd ce se va întâmpla după.

Levier pe ESCAMOTAT, apoi pe NEUTRU. După trei secunde, levier pe SCOS.

De data asta trei luminiţe verzi îmi zâmbeau fericite de pe indicatorul poziţiei trenului, asigurându-mă că totul este în ordine. Temperatura din costum a mai scăzut, dar creierul nu se liniştise. Începuseră întrebările…

Şapte-trei-unu, trenul, flapsul patruşcinci, permiteţi aterizarea!

Aprob aterizarea, şăpte-trei-unu! Vântul îi slab, nord-vest pe sud-est, pista-i liberă! Aprinde farurile!

Confirm!

Am aprins farurile, dar acum parcă eram un sloi de gheaţă. Mintea mă bombarda cu întrebări. Ce-a fost aia? Dacă trenul nu s-a siguranţat bine? Dacă o să cedeze la contactul roţilor cu pista? Oare trebuia să fi raportat? Oh, la dracu’…

Alunecam pe panta de aterizare, cu farurile tăind brazde de lumină în întunericul ce-şi intrase acum pe deplin în drepturi, devenit stăpân absolut asupra feţei pământului. Aveam toţi parametrii apropierii în ordine, dar eram mai greu cu un bagaj de întrebări ce mocneau într-un colţ din mine. CZ-ul nu zicea nimic, omul de la SDA tăcea mâlc, deci totul era în regulă cu aterizarea mea. Şi totuşi…

De teamă să nu mi se plieze jamba am filat lung, punându-l abia simţit pe faţa de beton a pistei, temător că în orice moment aş putea simţi şi vedea balizele din dreapta dispărând după rama cabinei şi cele din stânga crescând brusc, ca nişte focuri de tabără peste care torni gaz. Strângeam cu putere manşa şi maneta de gaze, pregătit să-mi înfig piciorul drept în palonier şi să-l ţin cât de mult pot cu aripa stângă ridicată.

Dar n-a fost nevoie.

Agăţat de voalura albă a paraşutei de frânare ce mi-a înflorit în spate, „Papagalul” şi-a curmat alergarea pe pistă, potolindu-se şi luând-o la pas, după voia mea. Am rulat încet şi prudent, largând paraşuta lângă oamenii ce aştepatau s-o strângă de pe pistă. Am virat dreapta pe bretela din capul pistei şi mi-am continuat târâş-marşul, raportând degajarea pistei.

A urmat drumul către guri, unde am oprit lucrând fin din frâne, sub dirijarea executată în stil propriu, a lui nea Babanu. Am răsuflat uşurat când am tăiat motorul şi contactele, dar… mintea mea tot la nenorocitul de indicator era. Acum nu prea mai aveam chef de râs…

Nea Babanu m-a mirosit repede că am ceva. I-am spus ce şi cum, încă rămânând în scaun, după ce el mi-a ridicat cupola şi a fixat-o în tijă. Ştiam ce urma acum, cu „Papagalul” băgat în carantină, urcat pe cricuri şi indisponibil zborului până nu afla el unde era buba. Nu afla unde era buba, nu-l zburam nici să-i plâng de dor… Putea să fie ceva simplu, un contact imperfect la panoul de indicare a poziţiei trenului, dar ştiam că n-ar mai fi lăsat nimic în voia sorţii nici să-l pici cu ceară. Până nu se dumirea ce s-a-ntâmplat acolo sus, „Papagalul” era legat de glie.

A coborât grăbit după scară, iar eu am întors capul şi am privit după el, văzându-l dispărând sub aripa stângă. Îl puteam ghici verificând cu lanterna jamba, apoi locaşul ei, citind presiunile indicate de manometre, agitându-se pe sub avion cu o multitudine de întrebări învârtindu-i-se prin minte. Aş fi vrut să-i zic ceva, să încerc să-l liniştesc şi să-i alin zbuciumul interior ce sigur crescuse, alimentat de mica întâmplare de pe pantă, dar am preferat să tac.

M-am extras cu atenţie din cabină şi am coborât cele şapte trepte ale scării până am simţit betonul sub tălpile groase ale ghetelor de zbor.

Cu nea Babanu ocupat cu verificările jambei, alţi tehnici pregăteau avionul de tractare, unii montând vodila la jamba de bot şi dirijând trăgaciul, altul alimentând „Papagalul”, călare pe coama lui, un altul introducând o paraşută de frânare nouă în containerul de sub derivă şi închizându-i cele două petale, în timp ce maistrul de la controlul obiectiv al zborului schimba caseta SARPP-ului cu alta, prelevând filmul martorului mut al zborului meu pentru analiză.

M-am retras din calea lor pe iarbă, mi-am scos casca şi am inspirat adânc mirosul de aerodrom.

Totul era acolo unde trebuia să fie, în mine, în peisajul din jurul meu. Totul era recognoscibil, nimic ieşit din obişnuitul vieţii de aerodrom, cu imaginile, mirosurile, sunetele ei. Cu oamenii ei care-o compuneau, oameni la fel ca mine, cei care trăiau acelaşi vis, cei care credeau în aceleaşi valori şi aveau aceleaşi convingeri. Cei care slujeau această profesie cu încrederea oarbă în misiunea ce le fusese încredinţată, conştientizând importanţa covârşitoare a muncii lor, de a cărei corectă executare depindea un număr pe veci necunoscut de vieţi de oameni, de camarazi, de membri ai acestei mari familii ce-şi duce viaţa pe un aerodrom militar, înlănţuire de destine ce asigură prin eforturi necontenite buna funcţionare a acestei piese dintr-un angrenaj extrem de complex, angrenaj ce veghează somnul acestei naţii a cărei fii şi fiice îi poartă uniforma şi însemnele ei pe epoleţi. Această pânza de păianjen a sufletelor în kaki există dintr-o necesitate arhaică, izvorâtă din bezna timpurilor rasei umane şi din însăşi esenţa ei autodistructivă, garant al unui fragil echilibru, bazat pe descurajare şi legiferat de spiritul de sacrificiu al sinelui…

Eram şi eu parte a acestui întreg, cu toată această alcătuire lucrând în mine, la un nivel poate subliminal, iar sub efectul ei, pacea pe care-o simţeam mă făcea să conştientizez cât de mult iubesc acest angrenaj şi ce importanţă are el pentru mine. Înţelegeam dincolo de înţelegerea cerebrală că iubesc acest tot deoarece i-am acceptat regulile şi cerinţele atunci, acum ceva vreme, când am ales să-i trec pragul, legându-mi destinul de al lui şi devenindu-i parte integrantă, răspunzând unui imbold interior inexplicabil, cel ce m-a propulsat înainte, motivându-mă să devin un războinic din casta războinicilor aerului.

Am ridicat capul, am privit bolta înstelată şi i-am zâmbit.

Da, era o seară frumoasă pentru a fi în viaţă…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Zbor și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Amurg – ep.5

  1. Ai avut mare noroc .

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s