Amurg – ep. 4

Ha! Eşti al meu!, am ţipat surescitat şi am dat ca prostul pe radio, apăsând din reflex butonul de pe maneta de gaze, în timp ce cu arătătorul consumam filmul fotomitralierei pe şugubăţul meu camarad-ţintă, trăgând ca în poligon, cu AK-ul pe foc în serii scurte.

Şapte-trei-unu, cât gaz mai ai?, l-am auzit pe navigator amintindu-şi de mine, trezit probabil de strigătul meu războinic din reveria lui din semiobscuritatea PC-ului.

Nu i-am răspuns, atent să nu-l pierd p-ăla din colimator, care valsa neputincios în timp ce-şi imprima mutra pe filmul meu. L-am lăsat să fugă iar sub plafon, dar era deja târziu pentru el. Dacă ar fi fost real, acum ar fi fugit pe traiectoria de pe urmă…

Abia acum am revenit cu gândul la întrebarea navigatorului şi am privit litrometrul.

Mai am o mie două sute, vin acasă!

Confirm, şapte-trei-unu, vino acasă! L-ai luat?!

Confirm!

Am zâmbit mândru în colivia etanşă a căştii şi mi-am văzut de drum. L-am răsturnat şi am trecut pentru ultima oară pe seara asta graniţa firavă pe care am maltratat-o de atâtea ori în zborul ăsta.

Sub plafon, seara se aşternuse în toată regula peste relieful transilvan, cu un soare ce de-abia se mai vedea de la altitudinea la care eram, sfârâind roşu în coborârea lui implacabilă. Jos, aşezările începeau să-i marcheze poziţiile lor răsfirate prin aprinderea luminilor. Toată lumea se pregătea să întâmpine noaptea.

Am trecut pe canalul startului şi am cerut o poziţie. În stânga mea, Apusenii se vedeau în toată splendoarea lor, aruncând umbre lungi ce creşteau cu fiecare minut.

La patruzeci de kilometri nord-vest de Deva, şapte-trei-unu!

Eram la cinci mii de metri, în coborâre, aşa că m-am lăsat în grija celor de la dirijare, pentru a reveni acasă. Cu cât coboram, cu atât umbrele creşteau, devenind din ce în ce mai lungi. Cerul îşi închidea culoarea, transformându-se într-un bleumarin adânc, în timp ce inhabitanţii lui gazoşi îşi pierduseră penajul de paradă, acum şterşi şi întunecoşi, ca nişte perne trecute printr-o baltă noroioasă.

Navigam în tristeţea serii, sclipindu-mi ascuţit luminile de poziţie peste relieful din ce în ce mai greu discriminabil, minunându-mă iarăşi de puţinătatea satelor montane, risipite pe ici, pe colo, printre pădurile de conifere şi conectate de drumuri ce se ghiceau a fi acolo, şerpuind albicios prin terenul accidentat.

Deasupra, stelele îşi măreau intensitatea strălucirii pe măsură ce soarele se scufunda după orizont pentru a-şi urma calea ce-l ducea în vizită pe partea cealaltă a planetei, în ciclul lui răbdător şi credincios pe care-l urmase încă de la zidirea acestui colţ de univers. Cupola mi se acoperea de o puzderie de stele, unele sclipind singuratice şi aparent triste, altele clipăcind voioase în ciorchini mai mici sau mai mari, dându-mi uneori senzaţia că le pot atinge, dacă aleg să ridic mâna înmănuşată, luând-o de pe manşă.

Zburam la trei mii în drumul meu spre aerodrom, aşteptând să virez la ordin. Mă întrebam, oare câţi mai sunt în aer şi pe unde-şi fac veacul? Probabil că-mi voi răspunde la întrebare când voi ajunge pe pantă, văzându-mă eşalonat cu precizie de ceasornic, înghesuit între doi camarazi sau între o aterizare şi o altă decolare. Mai aveam timp să mă bucur de această seară petrecută în aer, de stelele astea ce păreau a fi altfel decât la noi, în Bărăgan, de acest zbor în teren puţin cunoscut, zbor ce era la fel cum îl ştiam în mine, dar, ca de fiecare dată, diferit.

Era o amprentă a zborului în mine, acolo, undeva. Era ceva cunoscut, pe care îl recunoşteam cu fiecare ridicare de pe betonul pistei, dar mai era ceva, ceva ce se adăuga ca fiind nou de fiecare dată când eram în aer, ceva ce intra la capitolul experienţă de zbor.

Cineva spunea că dacă ajungi să simţi zborul ca pe o rutină, atunci trebuie să laşi manşa şi să pleci, deoarece îţi pui viaţa în pericol, a ta şi pe cea a camarazilor tăi. Zborul nu este rutină, chiar dacă un zbor poate părea la fel ca altul, chiar dacă execuţi aceeaşi misiune pe care ai mai executat-o de ‘nşpe mii de ori. Zborul este ceva fluid, ceva ce se remodelează perpetuu, la fel cum atmosfera nu este niciodată la fel, iar în aceeaşi apă a unui râu nu poţi intra de două ori, deoarece el curge… Râul, la fel ca şi atmosfera, nu este static, nu este atins de imobilitate, ci curge şi se reinventează, devenind altceva, ceva de care trebuie să te apropii cu băgare de seamă. Pentru că în momentul în care simţurile sau creierul tău îţi spun că totul este la fel, că nimic nu s-a schimbat, că zborul pe care l-ai încheiat acum o jumătate de oră nu este mai bun şi nici mai prost decât cel de acum două zile, atunci să ştii că ceva nu este în regulă cu tine, ca pilot…

Zborul, ca şi viaţa, este un constant proces de învăţare, în care înveţi să supravieţuieşti, în principal, deoarece viaţa fiind o luptă, ca şi zborul, care este o luptă cu elementele naturii şi cele ale propriei tale naturi, supravieţuirea îi este cheie. Înveţi să înveţi să supravieţuieşti, să te perfecţionezi în arta supravieţuirii, pentru că şi zborul, la fel ca şi viaţa, sunt arte, arte ce ajung să fie stăpânite numai de unii, cei ce văd dincolo de lucrurile vizibile şi înţeleg dincolo de înţelegerea în sine, cei ce-şi potolesc setea din pocalul cunoaşterii…

Pantha rei.

Chiar şi eu curg acum pe aripile vântului, stăpânind un avion ce curge către ţinta de pe urmă a călătoriei noastre din această seară, una din multele pe care le-am trăit în trecutul ce-a curs pentru noi. Zborul meu este curgere controlată, toţi cei din aer curgem către aerodrom, precum nişte râuri ce curg sinuos către vărsare în marea care le cuprinde pe toate…

Şăpte-trei-unu, ia cap doi-şăpte-zero!, m-a trezit din reverie vocea aspră a CZ-ului, cu un înebunitor accent ardelenesc.

Confirm, cap doi-şăpte-zero!, dau pe radio, abia abţinându-mă să nu râd. Oare s-o fi prins că fac mişto de el în fonie…?!

Viraj dreapta, nouăzeci de grade, cu acul magnetizat încremenit pe indicaţia capului ordonat. Mai am ceva de zburat, în curând cu aerodromul în stânga mea. Profit să mai arunc un ochi stânga-dreapta, admirând peisajul ce dormitează în inima unui crepuscul ce se adâncea văzând cu ochii.

Sunt la verticala unei zone în care nu sclipeşte nici-o luminiţă, nici-o aşezare umană electrificată nu pare a se găsi sub planurile mele. Cuşmile munţilor se văd îţindu-se din mijlocul întunericului, înălţimile lor scăzând pe măsură ce zbor spre est, spre interiorul arcului carpatin. Acolo jos e deja noapte în toată regula, cu umbrele piscurilor montane împiedicând lumina să mai zăbovească prin curţile oamenilor şi punând punct unei alte zile de muncă.

Luminile aşezărilor încep să se îndesească, semn că am lăsat în urmă voinicii de granit cu coastele împădurile şi mă îndrept spre zona de podiş, acolo unde numărul de locuitori pe kilometru pătrat creşte brusc. Deja pot vedea pata de lumină a oraşului Turda şi pe cea mai micuţă a oraşului Câmpia Turzii, deci nu mai e mult până ce-mi va cere CZ-ul să cobor.

Ignorate de mintea mea ce zburda hai-hui peste crestele Apusenilor, convorbirile radio ale camarazilor în zbor către aerodrom îşi fac loc în urechile mele visătoare. Acum, convorbirile se îndesesc, cu raportări de înălţimi, poziţii şi viraje, şi cu cereri pentru aterizare şi decolare, asalt fonic căruia CZ-ul trebuie să-i reziste cu stoicism, îndeplinidu-şi misiunea pentru care stă acolo, în zebra cea tărcată alb-roşu, cu microfonul în mână, atent la tot şi toate, coordonându-ne plecările şi venirile. Toate vocile sunt calme, nimic ieşit din comun, zborul se desfăşoară normal pentru toţi, iar asta nu poate fi decât prilej de bucurie sufletească.

Şăpte-trei-unu, coboară la o mie de metri!

Confirm, cobor la unu mii înălţime!

I-am ordonat hidraulic „Papagalului” să intre în coborâre, în timp ce trăgeam cu ochiul la balizajul aerodromului, acum vizibil în stânga mea. Acolo jos, undeva, imi aştepta nea Babanu revenirea, cu nerăbdarea mocnindu-i în suflet şi o tristeţe anume ascunsă în ochi. Parcă îl şi văd, stând îmbufnat, aciuiat cine ştie pe unde, privind cu nerăbdare la ceas şi jucându-se, cel mai probabil, cu lanterna. Ce-o fi în sufletul lui…?

Cu înălţimea de o mie de metri stabilizată pe cadranul altimetrului, aşteptam ordinul de intrare în virajul de axare pe direcţia pistei, nemaifiind mult până voi pune roţile pe pista tânără a regimentului transilvan. Înfiinţaţi de puţină vreme, se descurcau de minune cu puţinul pe care-l aveau, strângând din dinţi fără să se plângă, în ciuda tuturor problemelor. Până acum, zeul zborului îi ferise de belele majore, neînregistrându-se cu incidente grave de zbor…

Şăpte-trei-unu, execută virajul trei şi patru şi raportează când eşti pe direcţie!

Confirm, execut virajul trei şi patru!

Am intrat în virajul de axare, viraj de o sută optzeci de grade necesar a-mi alinia acul radiocompasului pe direcţia celor două radiofaruri, mai întâi pe frecvenţa celui de îndepărtată, apoi pe frecvenţa celui de apropiată. „Papagalul” s-a supus docil, ascultându-mă, parcă nerăbdător să revină acasă din plimbărica noastră pe la unşpe mii. Probabil i-a ajuns şi l-a obosit zbenguiala noastră ce, dacă era să dăm crezare cronometrului ACIS-1M de pe bord, depăşise o oră.

Şapte-trei-unu, în ax!, am raportat eu disciplinat, când acul ARK-ului a ajuns pe gisment zero.

Confirm, şăpte-trei-unu!

Acum urmau manevrele de la aterizare, cu motorul redus pentru atingerea vitezelor optime fiecărei etape a aterizării, trenul de aterizare scos şi flapsul pus pe poziţia de patruşcinci, ochii în afară, urmărind apariţia luminilor pistei, şi calmul stăpân în interior. Totul trebuia să decurgă ca la carte.

Am scos trenul şi am pus flapsul pe poziţia pentru aterizare. Acum trebuie să raportez şi să cer… STAI! Nu-i de-a bună…

Stimulul vizual declanşă brusc o alarmă ce sfârâia dureros în creierul meu: una dintre luminiţele trenului nu era verde, ci se încăpăţâna să se arate roşie ochilor mei. Era cea de la jamba stângă…

VA URMA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Zbor și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Amurg – ep. 4

  1. Adica aveai o problema la trenul de aterizare ?
    Imi plac povesti de genul asta, cu actiune si sa stii ca ai suflet de poet daca esti in stare sa scrii asa ceva .
    Abia astept sa citesc continuarea !

  2. mihaistoian zice:

    Si eu astept continuarea!!!!!!!!!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s