Gândul săptămânii (VI)

ZBOR DE NOAPTE

Urci în întunericul abrupt, sprijinit într-o lungă trenă de foc ce ţâşneşte ca un gheizer fierbinte precum faţa Soarelui, astrul ce acum lipseşte cu desăvârşire de pe cerul spre care te avânţi năvalnic, plecat să lumineze zborul celor de dincolo de hotarele tangibile ale planetei.

Urci rapid, sfâşiind brutal întunericul dens, spărgându-l în mii de cioburi ascuţite cu exploziile de culoare calme şi ritmice ale lămpilor anticoliziune, pictându-l difuz cu sângeriul ce ţi se prelingea din interiorul cabinei, tăindu-ţi traiectorie prin inima teritoriului asupra căruia domnea în aceste ore, stăpân absolut în lipsa astrului zilei, subliniindu-ţi zborul cu singura urmă vizibilă în imperiul de gheaţă al nesfârşirii eterice, flacăra forţajului.

Zburai furios, navigând aproape vertical pe valurile de cerneală ale tulburatei mări atmosferice, consumând amestecul vital întreţinerii flăcării din inima motorului tău, lungi blocuri stravezii de culoarea catranului ce, după ce erau despicate expert de vârful ascuţit al conului de transformare a undelor, se prăvăleau cu zgomot asurzitor în canalul ce le mâna către paletele expert profilate ale compresorului, unde erau mărunţite, sparte în bucăţele mici şi accelerate cu putere în iadul camerei de ardere, purgatoriu unde se amestecau cu petrol de aviaţie scuipat de injectoare, formând un amestec volatil ce exploda continuu, transformând întunericul nopţii în incandescenţa focului concepută din viteză, rotaţie şi presiune, copil născut din îngemănarea forţelor fizicii şi a elementelor chimiei, lumină izvorâtă din inima întunericului, forţă de împingere din combustie, Yin din Yang…. Un ciclu repetat iar şi iar, mişcare mistică generatoare de zbor, datorită căreia vă aflaţi în aer, om şi maşină, maşină şi om, săgetând abrupt întunericul acestei nopţi încărcate de nesomn, veghe, căutare, încordare şi zbucium, vârtej senzorial contrabalansat de senzaţii de forţă, triumf, beatitudine, exaltare spirituală şi excitaţie nervoasă, putere pură controlată atent de creierul vigilent ce adună totul în mănuşa de fier a controlului conştient, fără de care sinergia om-maşină n-ar putea să-şi păstreze constantă traiectoria-i obligată.

Te împlântai necruţător în carnea diafană a păturii de nori Altostratus ce se întindea între tine şi aştrii nopţii pe care-i puteai simţi aşteptându-te răbdători acolo sus, în singurătatea cerului cel distant. Sfâşiai întinderea de mătase neagră, tulburai profund vălătucii de cristale de gheaţă negri ca tăciunele, simţindu-i cum te împresoară agitaţi, neputincioşi şi lipsiţi de apărare, neputându-ţi-se împotrivi de fel aşa cum pluteau ei, invizibili ochilor tăi, expuşi urcării tale nebune către câmpia îngheţată a stratosferei.

Timpul îţi părea a fi lăsat în urma-ţi, părăsit în labirintul norilor pe care-i străpungeai fără efort, abandonat în păienjenişul lor din care tu ţâşneai către vârful atmosferei, împins de forţa colosală a forţajului, şi îţi imaginai căluţul tău de foc scuturându-şi coama, aruncând de pe planuri şi fuselaj cristalele de gheaţă ale norilor, lăsând în urma-i o trenă fină de sclipiri reci, lumină de astre reflectată ascuţit de un număr inimaginabil de faţete, oglindită scurt şi tăios în suprafeţe microscopice dăltuite şi şlefuite cu experienţă eonică de către mâinile atotputernice ale naturii.

Mustăţile altimetrului îţi semnalizau necesitatea revenirii la orizontală, astfel că mâna răspundea ochiului cu o împingere fermă a manşei. Botul cobora, revelându-ţi peisajul de la doişpe mii de metri altitudine, cu bolta punctată de sclipirile distante ale stelelor, boltă ce-ţi părea a fi, totuşi, atât de aproape, aşa cum se întindea ca o năframă deasupra cupolei tale, şi relieful frământat de sub planuri, cu marea de nori sculptaţi abrupt, concav şi convex, şi întinşi cât vedeai cu ochii.

Statuile cerului de la baza stratosferei erau iluminate abundent de o lumină ce-ţi părea a se prăvăli precum apele unei cascade, provenind de la o sursă din spatele tău. Nu te-ai putut abţine să nu oferi ochilor tăi acea privelişte, aşa că un viraj uşor ţi-a adus-o sub priviri, iarăşi surprinzându-te căzând cu atâta uşurinţă în plasa fascinaţiei pe care o purtai în tine la adresa ei. Pentru că în seara aceasta, deasupra plapumei groase de nori ce-o separau de faţa scufundată în somn a Terrei, plutea o Lună enormă, un ochi de argint hipnotic ce luneca tăcut, absent, insensibil la intruziunea ta în regatul din vârful atmosferei.

O priveai fascinat cum luceşte, în timp ce într-un colţ de minte ţi se învolburau frânturi din poveşti mitologice legate de ea; zâmbeai în universul constrictiv al căştii GŞ-6A, îi zâmbeai, dorindu-ţi măcar să simţi pe frunte sărutul ei de gheaţă. Da, era o zeiţă, era un astru magic şi nu era de mirare de ce mayaşii denumiseră argintul „lacrimile Lunii”…

Ai pus stânga pe manşă, strângând-o ferm şi încercând să alungi senzaţia de ciudată, de lucru neobişnuit, şi ai ridicat mâna dreaptă înmănuşată către sticla organică a cupolei. Luna a răspuns micului tău joc, trimiţându-ţi mănunchiuri de raze cu care te jucai în nebunia ta de la doişpe mii de metri, privindu-le cum scapă prin transparenţa cupolei, cum îţi ating degetele înmănuşate şi curg în jurul lor, precum argintul topit. Încercai să capturezi în pumn o rază de metal topit, sperând c-o voi putea aduce cu tine acasă, în chilia ta din Colonie, pentru ca s-o păstrezi undeva, ascunsă de ochii celorlalţi, doar pentru tine, şi pe care s-o priveşti atunci când te săgetează dureros dorul de câmpia îngheţată a stratosferei.

Reveneai din jocul tău nebun, dreapta înapoi pe manşă, stânga pe maneta de gaze, doar ochii îi lăsai să zburde pe-afară, după ce au măturat cu seriozitate bordul. Îţi cunoşteai poziţia în spaţiu, aşa că-ţi mai permiteai să te încarci de energie cosmică, navigând marea încremenită în volute eterice arcuite cu migală din tărâmul stăpânit de magia Lunii.

Făceai ochii roată, privind stelele imobilizate în negura rece a spaţiului, înregistrându-le claritatea şi simţindu-le aproape, atât de aproape. O puzderie de pietricele de foc cât cuprindeai cu privirea, părând a fi împrăştiate de mâna unui gigant ce semănase universul, acest univers, dăruindu-l cu căldura unor aştri distanţi unul faţă de altul, separaţi de distanţe inimaginabile ce-i făceau să pară nişte ochi ciudaţi ce priveau fix prin pânza cernită a cerului tău, observându-ţi zborul de pe faţa micului tău grăunte de tină şi apă…

Căci mii de ani i-au trebuit, luminii să ajungă

Vorbele poetului îţi dau târcoale, nechemate de tine, dar izvorâte de undeva, din adâncul tău, venind să completeze magia acestui zbor solitar din vârful atmosferei, un randez-vous secret cu misterioasele astre ale nopţii ăsteia binecuvântate cu zbor, în care natura ta fragilă de fiinţă alcătuită din pulberi de stele vibrează la cântecul stelelor, chemare a imensităţii spaţiului cosmic pe care-o percepi dincolo de simţuri, amestecându-se până la confuzie cu vibraţia calmă a zborului tău, amintindu-ţi că toată materia vie vibrează, iar poate că acestă vibraţie de maşină străpungând atmosfera este nimic altceva decât miticul cântec al sferelor, chemare a înaltului de unde s-a pogorât viaţa pe această mărgică albastră aruncată în acest colţ de univers…

Te smulgi cu greu din beţia înălţimii şi spulberi magia cosmică în care erai imersat atât de natural, adunându-ţi tentaculele atemporare ale conştiinţei la un semnal bine săpat în minte, luând decizia de revenire acasă. Răstorni întregul univers cu o mişcare fermă a manşei, executând un semitonou şi picând ca un proiectil ceresc către bariera fragilă a norilor ce se interpune între tine şi casa ta din colţ de Bărăgan. Îngropi în tine imaginile absorbite acolo sus, la rădăcina stratosferei, disipând prin concentrare asupra traiectoriei de spargere în jos regretul părăsirii misterioasei Luni de argint şi a alaiului ei de ochi atoatevazători, sperând că, de data asta, ca prin minune, ai reuşit capturarea vreunei raze, a vreunui sărut de argint al Lunii cele misterioase.

Pici abrupt prin beznă către somnul dulce şi greu al Terrei pe care-l ştii că se găseşte de partea cealaltă a plapumei groase a plafonului, ducând cu tine acasă bucăţi din frumuseţea însăşi a zborului, capturi păstrate cu grijă în spatele ochilor larg deschişi, esenţă a acestei plimbări în cer decantată de filtrele sensibile ale omului de sub scafandrul stratosferic ce simte inconştient magnetismul reginei nopţii, pe veci adorator hipnotizat al ei, Luna cea de argint.

Şi revii acasă, în îmbrăţişarea pământului-mamă, aducând cu tine de acolo, de sus, tablourile de o frumuseţe copleşitoare ale câmpiei îngheţate a stratosferei, dorindu-ţi să revii, iar şi iar, pentru a simţi beţia zborului de noapte şi a privi cu ochii sufletului peisajul ceresc din vârful atmosferei atinse de suflul nepământesc al luminii selenare.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Gândul săptămânii (VI)

  1. tuteasca zice:

    Poezia zborului de noapte, suprematia si spiritul de „gasca” al celor de sus, de deasupra plafonului care desparte universul in doua emisfere, una a celor din inalturi, cealalta a adormitilor, inconstientilor …
    Foarte frumos.
    O intrebare, Poetu’le, de ce alternezi timpurile verbale cand vorbesti de aceeasi suita de actiuni/stari?

  2. Poetu' zice:

    Cum de ce?! Din cauza magnetismului Lunii…!

  3. Foarte frumos scris!
    Ar fi interesant de stiut cum e un zbor pe furtuna, cand ploaia biciuieste avionul .

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s