Amurg – ep. 2

Şapte-trei-unu, confirm!, am răcnit fericit în microfon.

I-am făcut semn cu ambele mâini lui nea Babanu să îndepărteze calele de la roţi. Iute ca de obicei, a dispărut repede sub planul stâng, apărând după câteva secunde cu cele două cale, pe care le-a fluturat vesel şi le-a pus pe pământ. L-am salutat cu mâna la cască, primind bufnind în râs salutul lui obişnuit, adică un fel de „hai, cară-te!” făcut cu amândouă mâinile. 

L-am lăsat în stânga, în timp ce i-am dat drumul din frâne şi am băgat motor pentru a ieşi din linie. Ştiam că acum nea Babanu va sta posomorât, ori pe o cală, ori pe iarba din spatele bretelei, evitând să vorbească şi privindu-şi ceasul şi avioanele care veneau la aterizare. Parcă întreaga lui vivacitate se topea odată cu plecarea prietenului său de dural, de parcă inima lui era cumva ascunsă pe undeva prin măruntaiele metalice ale avionului, şi-l aştepta să se întoarcă pentru a reintra în posesia ei. Peste ceva vreme aveam să aflu că, într-o zi şi pe un alt aerodrom, avionul lui nu s-a mai întors în linie, cu pilotul de-abia scăpând cu viaţă, catapultând în ultima secundă, iar de atunci a rămas cu o tristeţe anume când avionul lui era în aer. Revenea la viaţă numai când vedea avionul virând pe bretelă şi intrând în linie dreaptă către guri, însufleţindu-se brusc, începând să-mi facă semne disperate cu braţele, maimuţărindu-se în toate felurile şi întrebându-mă din gesturi „pe unde ai umblat atâta?!” şi „mai stăteai mult?!”. Mă dirija la oprire în pas de dans, pentru ca apoi să alerge în jurul avionului ca un apucat, punând capace şi, mai ales, scara la avion. Vai de tine dacă încercai să pui tu scara la avionul lui…! Erai mâncat! Îmi deschidea cupola, fixa distanţiera şi apoi mă bătea cu palma pe cască, „Boierule, ce bine-mi pare că te văd!”, acompaniat de râsul meu de nestăpânit. Mi-era tare drag de el şi îl preţuiam foarte mult. Şi el – ca şi mine – era foarte mândru de penajul „Papagalului”, şi făcea tot ce-i sta în putinţă pentru a nu-l zgâria, bălăcărindu-i şi făcându-i ca o albie de porci pe toţi ceilalţi ce nu erau atenţi când se urcau pe el pentru diverse operaţii, ameninţând să-l zgârie cu nepăsarea lor crasă.

Şi acum, la fel ca în majoritatea dăţilor când decolam, aveam inima puţin strânsă la gândul că-l las acolo, în stânga mea, în frământarea lui ce-i devenise caracteristică, condamnat să-mi aştepte revenirea. Mă consolam cu gândul la burta de râs pe care-o voi trage la revenire când îl voi vedea scălâmbăindu-se la guri, când mergând ţanţoş ca un cocoş, când făcând ca toţi dracii, făcându-mi semne să rulez mai repede că n-are timp de mine…!

Am ieşit din linie ca un dop dintr-o sticlă de şampanie, luând direct viraj stânga. De fapt, nu prea mai era nimeni în linie cu mine, pentru că toţi băieţii deştepţi decolaseră de când hău’… Eh, asta e, dacă am o ţintă leneşă… Las’ c-o să vadă el… 

Am virat dreapta pe bretela din capătul estic al pistei, apoi încă un viraj dreapta şi iată-mă pe mijlocul pistei ce deservea aerodromul norilor. L-am oprit puţin din frâne, am cuplat forţajul şi i-am dat repede drumul, fără să mai pierd timp cu alte formalităţi.

Flacăra forţajului mă împingea în regatul asfinţitului, părând că decolez fix în soarele ce acum era un disc roşu, pe jumătate mâncat de munţii din depărtare. Am escamotat repede trenul, când radioaltimetrul îmi arăta cinşpe metri faţă de betonul pistei, am executat un viraj de luptă pe stânga şi l-am înscris pe o pantă de urcare la opt mii de metri altitudine.

Ţinta trebuia s-o găsesc pe undeva între Alba-Iulia şi Hunedoara, iar cum ţineam foarte mult să întrebuinţez mijloacele de detecţie proprii, adică radar de bord şi ochi, am cuplat radarul şi am pus ochii pe regim „baleiere stânga-dreapta”. Aşa stabilisem cu navigatorul de serviciu din PC, să mă lase să-l găsesc eu, iar în cazul în care nu merge treaba asta, să mă dirijeze el, ca de obicei. Îmi propusesem să fac o figură frumoasă şi să nu am nevoie de el, astfel că urcam într-o pantă destul de lină, ştiind că el trebuia să fie pe undeva pe la zece mii, permiţând astfel radarului de bord să-l găsească mai uşor.

Am fost repede înconjurat de culorile pe care le vedeam de pe pompieră, în timp ce penajul „Papagalului” meu a prins a străluci sub razele soarelui muribund ce-şi trimitea ultimele mănunchiuri de săgeţi de lumină de undeva din dreapta mea. Zburam îmbăiat în orgia de culori aprinse, săgetând un cer ce părea a fi de-a dreptul incendiat, spintecând norişori răzleţi şi voaluri diafane, formaţiuni noroase răzleţe ce păreau a fi daruri la o nuntă de la curtea unui maharajah din patria Ramayanei şi a Mahabharatei. 

Mă îndreptam spre un strat subţire şi întins de nori Altostratus ce-mi umplea întreg parbrizul, pătură întinsă ca un voal de mireasă de o mână de uriaş deasupra Munţilor Apuseni şi gonită de vântul ce şuiera dinspre nord-vest, aducând întunericul nopţii de odihnă ce trebuia să urmeze. Chiar dacă eu trebuia să aterizez nu cu multă vreme după ce se înegura complet, zborul de noapte era programat să dureze până târziu în inima ei, până pe la ora unu, aerodromul lunaticilor tulburând cu tunetul forţajelor liniştea şi somnul oamenilor din comunele din apropiere. Mândri că erau vecini cu aviatorii militari ce le apărau meleagurile, ei nu se supărau pentru asta, obişnuindu-se cu zgomotul vieţii aerodromului, ciulind urechile şi întrebându-se ce se întâmplă numai atunci când semnele zborului militar nu erau percepute pentru mai mult de câteva zile.

Pe ecranul mic al radarului de bord, o ţintă a intrat în posibilităţi, începând a traversa ecranul pe o traiectorie aproximativă de la vest la est. Nu părea a fi ţinta mea, pentru că n-avea ce să caute pe traiectul ăsta, aşa că am presupus că-i un avion de pasageri. Zona aceea era un culoar civil destul de circulat, deci nu era absolut nici-un motiv de mirare. Ştiam că deasupra plafonului subţire de nori era un bimotor, trimotor sau cvadrimotor, cu motoare montate pe aripi sau în gondole sub ele, cu elici de dimensiuni impresionante, ce tocau aerul rarefiat al vârfului troposferei, înşurubându-se în el şi trăgând întregul angrenaj după ele, sau cu motoare turboreactoare precum al meu, dar mult mai mari şi mai puternice, bestii mecanice însetate ce sorbeau cantităţi impresionante de gaz pe unitatea de timp, combustibil transportat în enorme rezervoare integrate în aripi şi fuselaj. Erau adevărate cisterne zburătoare, ce-şi transportau gazul necesar razelor de acţiune impresionante înghesuit pe unde era loc disponibil, cu fuselajul rezervat amenajării cabinei pasagerilor, cabină presurizată şi configurată pentru asigurarea unui grad cât mai mare de confort.

Nu m-am văzut niciodată la „coarnele” unui astfel de autobuz aerian, cărând pasageri dintr-un loc în altul, iar nu acroşaje de luptă în decolări la alarmă, fiind ferm convins că în momentul când cureaua nu-mi va mai permite executarea zborului militar, am să las manşa şi am să mă refugiez în lumea amintirilor, probabil retrăgându-mă la rădăcini pentru a-mi scrie memoriile sau a-mi cultiva grădina cu legume şi zarzavaturi, trăind cu mintea la zborurile de acum şi hrănindu-mi paşii cu gustul dulce-acrişor al amintirilor. Nu mă vedeam pilotând mastodonţi de felul acesta, cu zboruri trase la xerox, cu traiecte lungi şi plictisitoare, ore de zbor pe care le omorai cum te tăia capul, cu conversaţii politicoase avute cu un copilot ce-ţi putea fi fiu, dar care deja era posesorul unei burţi şi a unei chelii în expansiune, cu vizite destul de dese la toaleta cu sistem ciudat pe care… Chiar! Cât de stupid este să zbori un avion dotat cu o toaletă, să-ţi transporţi propriile excremente…?! Să-ţi plimbi rahatul şi urina peste mări şi ţări…! Ce aiurea sună… Brrrr…

M-am înfiorat sub costumul de suprasarcină. Categoric nu!, aviaţia militară era prima şi singura mea dragoste, loc pentru altă categorie de aviaţie nu mai era în inima mea. Nu cred că aş fi suportat să fiu întrebat cu ironie în glas când am executat ultima oară un tonou… Probabil că i-aş fi spart nasul ăluia de ciudă…

Ca pentru a mă convinge că sunt pilot de vânătoare şi că zbor un avion supersonic, am executat trei tonouri rapide, inima revenindu-mi la loc, speriată de gândurile mele la autobuzul care se târa deasupra plafonului.

Am zâmbit în universul claustrant al căştii etanşe. Da, eram aici, în zbor, într-un zbor de interceptare a unei ţinte aeriene. Eram aici, în cabina supersonicului, cu dreapta pe manşă, stânga pe maneta de gaze, picioarele înfipte în paloniere, spatele drept, lipit de scaunul de catapultare, ochii privind prin aparatul optic şi inspirând oxigen din sistemul ce mă conecta la camaradul meu de dural într-un mod complet, grefându-mă în alcătuirea lui electro-mecanică şi extinzându-mi simţurile şi capabilităţile, dăruindu-mi o altă dimensiune, înterzisă în mod obişnuit omului, dimensiunea zborului. Eram liber să fac ce vreau în aer, să spulber bariera sunetului şi să-l las mult în spatele meu, să mă urc în vârful atmosferei şi să văd curbura pământului ca un semicerc acoperit de două degete de aer şi viaţă, să-mi zgârii burta de coroanele copacilor într-un razmut nebunesc, să mă dau peste cap iar şi iar şi iar, făcând toate manevrele pe care le-a inventat omul de când a urcat în aer pentru prima oară şi până acum. Eram liber să zbor… şi să fiu liber…

 VA URMA

 PS: autorul nu doreşte sub absolut nici-o formă ridiculizarea zborului pe avioanele de transport pasageri, punctul de vedere exprimat mai sus – emis în cadrul naraţiunii de către un pilot de vânătoare tânăr şi în putere – reprezentând un mod de gândire macho destul de comun la această vârstă, autorul fiind convins că el a fost îmbrăţişat la un moment dat în carieră de aproape toţi supersoniştii, motiv pentru care eventualele reacţii (comentarii) pro şi/sau contra sunt încurajate şi aşteptate cu mare interes!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Zbor și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Amurg – ep. 2

  1. Nu stiu deloc sa fac deosebirea intre maniera de a pilota un avion de lupta sau unul de pasageri, dar, avand alte experiente, pot intelege gandirea pilotului militar.
    Dar, intre noi fie vorba, nu cred ca era necesar sa faci precizarea asta, Poetu’le. Aici e vorba de fictiune literara, cel care citeste textul accepta (sau trebuie sa accepte) conventia asta si sa lase ideile astea acolo unde sunt, adica in mintea unui personaj literar.
    De aceea nu cred ca e cazul sa te justifici.
    Mai bine hai sa ne bucuram de frumusetea descrierii.

  2. Maricel Vatavului zice:

    Super tare povestea,felicitari ! Iar in ceea ce priveste aviatia militara supersonica in comparatie cu aviatia civila-este o foarte mare diferenta,totusi ceea ce le leaga este in ambele se zboara.

  3. Tomcat zice:

    Este adevarat ca aviatia ”de vinatoare” este mult mai spectaculoasa decit aviatia comerciala, cu toate acestea in Romania se maninca o piine mai alba la aviatia comerciala, iar mentalitatea colegilor si superiorilor ”la civila” este mult mai ”democratica” si ”vestica”, decit la militarii romani, nu vreau sa comentez mai mult… La fel cum nu vreau sa comentez nici despre cit se zboara la militari si nici despre bani, stil de viata, familie si altele… Pot spune ca stiu citiva piloti de MiG-21 care s-au bucurat totusi ca au trecut la”coarne” si la zborul ”tras la Xerox”… In ceea ce priveste treba cu avionul cu toaleta, (idee preluata din cartile lui Doru) si chestia cu caratul propriului rahat si al urinii, mie sincer nu-mi suna prea poetic Poetule… Doru a scris-o mult mai civilizat!
    Si acum un banc:
    Cica zbura un B747, frumos la linie, in zborul lui ”tras la Xerox”, si sa facea ca vine un MiG-21 care-si cauta tinta prin apropiere, care vazind B747-le zburind in linie dreapta si linistit i-a venit ideea sa-si arate talentele si muschii tineri. Si se apuca pilotul de pe MiG sa-i umileasca pe cei doi din cabina B747-ului prin lupinguri si tonouri la rasul botului B747ului. Dupa care se pozitiona lateral si-l intreba pe capitan: ” Ei ce zici?”. La care comandantul de pe 747 ii spuse: ”Da?! Stai putin! Si ia uita-te tu acum la noi!”… Si B747 isi urma acelasi curs si acelasi zbor perfect linistit de avion ce-si cara toaleta pe traiectul lui tras la xerox! Si astepta pilotul de pe MiGul-21 cinci minute, astepta 10 minute, dar cind trecura deja 15 minute fara sa se intimple nimic nu mai rabda si-l intreba pe comandant: ”Care e treaba?! Nu ati facut nimic timp de mai bine de 15 minute!” La care comandantul de pe B747le cu toaleta ii raspunde: ”Asa crezi tu! Noi in timpul asta am mincat o friptura, am baut o cafea si chiar in momentul asta i-o tragem stewardesei sefa!” :))
    Cu toate astea ramine perfect valabil ca aviatia de vinatoare arata bine la mitinguri! 😉

  4. Neofitul zice:

    Vezi tu, Poetule, ante-comentatorii mei au comparat, oarecum obiectiv, aviatia de vanatoare cu cea civila, dar numai din punct de vedere comercial, mercantil.
    Ii inteleg perfect …. realitatea cruda a zilelor noastre ne demonstreaza ca pilotii militari isi permit sa-si satisfaca doa nevoile de baza, alea de pe prima treapya a piramidei lui Maslow.
    Mie imi e greu (spre imposibil) sa uit ce a spus un pilot de Mig atunci cand a ales, nevoit, sa treaca la AN-2: „Decat sa am un Mercedes rar utilizabil in garaj si sa mananc surcele, mai bine ma dau toata ziua cu un Trabant si mananc ghinda proaspata.”

  5. Hari Bucur-Marcu zice:

    Multumesc pentru povestirea asta atat de plina de talent!
    Cat despre zbor, diferenta intre pilotul de vanatoare si cel comercial nu este care se poate da mai nastrusnic cu avionul, ci ca primul este LUPTATOR AERIAN, iar celalalt nu. Din pacate, au fost si mai sunt ani din istoria aviatiei militare romanesti in care aviatorii militari nu au facut altceva decat sa se dea cu avionul, ceea ce estompeaza diferenta esentiala intre cele doua ipostaze. Sa dea Domnul sa nu mai fie niciodata o asemenea posibilitate de confuzie in Aviatia Militara.

  6. Poetu' zice:

    Textele de găsit aici se referă la sau au drept subiect vremuri demult apuse, de aceea se şi numesc „poveşti”. În acele vremuri, mândria de a fi pilot de supersonic era mult mai puternică decât greutăţile inerente unei vieţi pline de privaţiuni de tot felul, viaţă trăită în mijlocul pustietăţii. Şi atunci se zbura puţin, şi atunci era greu, şi atunci cădeau avioane şi mureau oameni, şi atunci erau capete pătrate în posturi înalte, dar… atunci mai era ceva ce acum s-a pierdut sau e pe cale să se piardă… Odată cu ieşirea MiG-ului 21 din serviciu, lumea asta, ce răzbate din aceste poveşti de aerodrom, va dispare cu totul, iar noi vom rămâne numai cu amintirea ei… Oare (ne) va fi mai bine…?

  7. Probabil ca cei care au comentat aici sunt piloti si inteleg mult mai bine decat mine fenomenul zborului si psihologia pilotilor. Nu imi pot permite sa exprim idei cu care sa-i contrazic.
    Ca o parere a unui care se taraste pe sol, totusi, cred ca nu e totuna sa te tarasti cu un Trabant sau cu un Mertan, sau chiar cu un Hyundai. Senzatia tararii e diferita de fiecare data. Poate ca la un moment dat cantitatea de trabanteala sa compenseze calitatea de mercedeseala, dar cred ca, indiferent cat de rabdator, intelegator etc. ar fi un trabantist, tot scrasneste din dinti cand vede cum trec toate celelalte taratoare pe langa el. Si asta explica de ce de multe ori am vazut Trabanti care imi invaluiau Hyundaiul in fum gros, chiar daca dupa aceea au muncit la schimbarea segmentilor.
    Pe de alta parte, nu demult am stat de vorba cu un pilot militar care imi spunea cat de nerabdator e sa breveteze pentru ULM, pentru ca, pilotand un ULM, isi mai putea ostoi dorul de zbor. Dar ULM-ul ramanea pentru „timpul liber”, nu mi-a zis ca ar fi avut de gand sa abandoneze reactorul. Ce sa intelegem?
    A, sigur, cand discutam de salariile pilotilor de linie si le comparam cu cele ale bugetarilor, majorate cu semnul minus acum un an jumate pentru cel mult sase luni …
    In final, daca dispare MIG-21, ceva va veni in locul lui. Alta generatie de avioane, o noua generatie de piloti … cu povestile lor. Poetu’le, stai cu urechea ciulita. Nu-ti pierde nici capul, nici viteza de a nota in memorie povestile care vor urma.

  8. Cu scuze, o mica remarca pentru Tomcat. Din punctul de vedere al filologului, eu accept exprimarea licentioasa a autorului in acel context. Sa nu spuneti ca dumneavoastra va formulati dialogul interior folosind cele mai „periate” sau elegante cuvinte ale vocabularului limbii romane. Iar acolo exact asta este un dialog intim al personajului cu el insusi. Poate expresia este chiar prea eufemistica, pana la urma?

  9. Abia astept episodul trei sa vad daca tinta a fost aia pe langa care ai trecut!

  10. Anonim zice:

    Vremuri de mult apuse! Este un dicton care spune ca, oriunde in lume, in orice timp, dincolo de orice ratiune, ” constiinta trece prin stomac „! Ganduri frumoase, valabile, insa, unei prime parti a carierei, atunci cand mai toti credem ca ” tot ce zboara se mananca „. Din pacate, in societatea romaneasca actuala, putini dintre cei care au fost ” acolo unde vantul rostogoleste norii „, mai au disponibilitatea de a mai sta ” la gura sobei ” povestind, poate si din simplul motiv ca nu mai are cine sa-i asculte!! Asta, de fapt, ete cel mai trist. Se pare ca vremea ” cavalerilor ” a trecut, a venit vremea vorbelor fara acoperire, a manelelor, a scolilor la foarte mare distanta ( forma fara continut ), a celor ce conduc fara macar sa stie sau sa banuiasca ce inseamna asta, vremea foloaselor ( mari ) fara munca, etc, etc…
    Mergi inainte, ca inainte parca era mai bine…

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s