Primul dintre egali

Îmi plăcea să-l observ atent.  

Îmi făcusem un obicei din asta şi nu regretam nici-o secundă. Aflasem de el cu mult timp înainte de-a ajunge pe aerodrom, din poveştile altora, unele atinse de ironie invidioasă, altele pline de un enorm respect. Marea lor majoritate erau respectuoase, respect izvorât din acceptarea calităţilor lui de zburător de elită, calităţi greu de egalat.

Devenise repede un etalon, se transformase cu rapiditate într-unul dintre acei rari piloţi de vânătoare ce au acel ceva special în ei, acel ceva ce le permite rescrierea manualelor de zbor, descoperind comportările aeronavelor zburate prin testare şi forţarea limitelor şi limitărilor impuse de traducerile manualelor constructorului ce, nu de puţine ori, impunea bariere fictive din simplul motiv de-a reduce performanţele întrebuinţării în luptă ale respectivului tip de aeronavă, oferind un avantaj clar compatrioţilor lor piloţi. Empirismul lor era bazat pe o profundă cunoaştere izvorâtă dintr-un studiu asiduu, nopţi pierdute cu ochii-n manualele groase, de sute de pagini, absorbind cunoştinţe ca un burete uscat, disecând cu atenţie scheme, grafice şi tabele cu valori, compunând şi recompunând imagini matematice generatoare de limite de siguranţă ce le permiteau desfăşurarea testărilor în aer.

Şi el era unul dintre ei, caracterizat de o curiozitate adâncă, de un spirit temerar şi puternic, de dorinţa de-a afla pentru a le împărtăşi celorlalţi şi pentru a se perfecţiona continuu, acumulând aurul experienţei, cel ce-ţi permite să simţi avionul ca o prelungire naturală a simţurilor tale limitate, să ştii ce şi cum se va întâmpla înainte de-a se produce, niciodată surprins cu garda jos. Iar pentru asta, pentru această cunoaştere, lupta zburând şi zbura luptând, atât cu graniţele şi limitările impuse şi oamenii ce i se opuneau din varii motive, cât şi cu propriile limite naturale, omeneşti, niciodată mulţumit de ceea ce era şi de cele descoperite, întotdeauna convins că-i loc de mai mult şi mai bine, dornic să afle şi alte faţete ascunse ale complexei maşinării aeriene supersonice şi a comportării ei în aer, dornic să devină mai bun decât era, şi mai bun, şi mai bun…

Pentru noi, cei mici, abia veniţi în unitate, el era un zeu, era un gigant, şi ne simţeam exact ca nişte insecte comparativ cu el. De fapt, nu ne puteam compara cu el, ce să mai… Îi sorbeam cuvintele la sala de pregătire, noianul de informaţii pe care-l revărsa asupra noastră, năucindu-ne şi lăsându-ne cu grave îndoieli cum că vom ajunge vreodată să cunoaştem într-un asemenea grad MiG-ul 21 şi să-l stăpânim complet şi fără cea mai mică ezitare, dar, în acelaşi timp, arătându-ne cu fiecare ocazie că nu este imposibil, demonstrându-ne că poţi ajunge oriunde, pe orice vârf de munte şi la orice stea, cu condiţia să mergi pe drumul tău cu hotărâre şi să nu dai înapoi atunci când crivăţul îţi urlă-n faţă…

Şi era dur cu noi…

Era dur cu noi instinctiv, călcându-ne în picioare nu numai mândria şi respectul de sine, ci dărâmându-ne complet pentru a ne reconstrui după voia lui, mai bine închegaţi, mai aspri şi mai puternici. Ştiam că toate vorbele lui grele aveau un scop şi că nimic nu era gratuit, aşa că sufeream în tăcere, înghiţeam în sec şi mergeam mai departe, corectând ceea ce trebuia de corectat, studiind şi iar studiind, mâncând manualul de pilotaj pe pâine, adormind cu el în braţe înspre dimineaţă, când cocoşii începeau să foşnească a trezire. Ştiam că nu vroia decât să ne alunge frica din minte, frica de MiG-21, să ne scoată din cap ideea cum că MiG-ul 21 e o „sperietoare”, un „coşciug zburător” care nu iartă greşelile şi a băgat o groază de piloţi în pământ. Eram convins că el avea darul de-a vedea în fiecare, de-a înţelege cum era fiecare construit şi că ştia instinctiv ce trebuia dărâmat şi unde consolidat pentru a rezulta un edificiu puternic şi fără hibe constructive. Privea în noi cu ochii ăia pătrunzători ai lui şi ne descoperea cu uşurinţă structura intimă până la gânduri şi concepţii, realizând cu cine are de-a face şi înţelegând ce trebuie de făcut pentru a scoate un adevărat luptător aerian din noi, din fiecare. Pentru că ăsta era scopul lui: fabricarea de războinici ai aerului, de piloţi de vânătoare ce trebuiau să fie mai duri decât maşina pe care-o întrebuinţau în luptă, ce trebuiau s-o cunoască perfect şi s-o întrebuinţeze la adevărata ei capacitate, să stoarcă din ea fiecare picătură de performanţă şi să nu se lase intimidaţi de alura ei de rachetă cu aripi, de ţeavă prin care suflă vântul… El vroia să ne creeze respect pentru avionul supersonic şi să ne distrugă frica de el, deoarece frica te inhibă, îţi înfrânează activitatea şi nu este un sfetnic bun, niciodată. Trebuie să-ţi respecţi camaradul de dural, dar nu trebuie să-ţi fie frică de el, trebuie să-l îmblânzeşti, dar nu trebuie să-l laşi să-ţi miroasă ezitările, niciodată. Altfel, zborul tău devine prea greu pentru a fi susţinut şi… cazi…

Pentru asta era dur cu noi, iar palmele date peste cască atunci când greşeam atârnau greu, dureau dincolo de simţuri, se adunau pe umerii noştrii, grele ca nişte pietre de moară. Era o greutate de care vroiam să ne eliberăm, să o scuturăm de pe umeri, pentru că înţelegeam că era greutatea necunoaşterii, cea care ne înfrâna zborul, poticnindu-l şi împiedicându-l să fie lin şi avântat. Era o greutate motivantă, care ne împingea să facem eforturi chiar şi supraomeneşti pentru a scăpa de ea, era ca o piele greoaie ce ne incomoda mişcările, ca un puf pe care trebuia să-l dăm jos pentru a ne creşte aripi construite din pene puternice pentru care zborul să nu mai fie doar un deziderat distant.

Ne era mai mult decât un instructor de zbor, ne era un părinte, o persoană căruia îi pasă de tine, care ţine la tine, de aceea nu te menajează, de aceea îşi permite să fie dur, chiar dacă ştie că vorbele dor, uneori, al dracului de tare… Ne era un părinte pe care-l respecţi, îl iubeşti şi-l urăşti în acelaşi timp, un părinte de care-ţi este teamă, dar a cărui ghidare o cauţi, uneori inconştient, ştiind că numai aşa te poţi transforma în ceea ce trebuie să fii, în ceea ce ţi-ai ales să fii şi ceea ce trebuie să ajungi pentru a-ţi atinge steaua spre care duce drumul vieţii tale, drum pe care ai pornit în clipa când ai deschis prima oară ochii, ai lua prima gură de aer şi ai scos primul ţipăt, cel menit, parcă, a-ţi vesti venirea.

El era acolo pentru a ne transforma în piloţi de vânătoare.

Îl urmăream în secret, fiind fascinat de tot ce reprezenta el. Oricând puteam, îi urmăream cu toate simţurile în alertă zborul, iar spectacolul oferit de zborurile lui din zona aerodromului era greu de ignorat. De fapt, idiot trebuia să fii pentru a o face, pentru că prin manevrele acrobatice la verticala aerodromului pe care le executa, unele de-o complexitate extremă, dorea să ne arate că SE POATE, că avionul MiG-21 nu este o sperietoare şi nu trebuie să ne tremure genunchii atunci când urcăm la bordul lui, ci să ne facă să înţelegem că prin muncă asiduă şi prin studiu serios, vom putea stăpâni acest căluţ nărăvaş, vom putea domestici mustangul cu aripi delta şi-l vom putea determina să facă tot ce vrem noi acolo sus, în aer.

Orice decolare a lui era un spectacol, orice zbor al lui era un motiv pentru ca întreaga suflare a aerodromului să iasă în loc deschis pentru a-i urmări arabescurile desenate pe un cer ce părea ireal de aproape, în timp ce tunetul forţajului îl urma înebunit, încercând cu disperare să nu fie abandonat de virajele incredibil de strânse pe care le executa fix în curtea unităţii, spectacol greu de crezut pentru racheta cu aripi ce purta numele de MiG-21. Greu de crezut, şi mai greu de executat…

Evoluţiile lui din cadrul zborurilor de noapte erau de domeniul incredibilului, când flacăra forţajului îţi desena pe retină trasee luminoase ce nu rămâneau săpate în întunericul de la verticala pistei, absorbite cu rapiditate de non-lumina adâncă din nopţile fără Lună, cu plafon compact, întins pe undeva pe la două mii de metri, dar care-ţi rămâneau ţie în minte, zăbovind în tine şi văzându-le în faţa ochilor, proiectate la infinit, compunându-ţi universul gândurilor şi rămânând acolo ca un deziderat, ca un vis secret pe care ţi l-ai propus a-l atinge cândva, ca un vârf de munte pe care speri că vei accede într-o bună zi.

Şi eu mă număram printre cei ce ieşeau afară din atmosfera plăcută a celulei în nopţile reci de toamnă târzie, răspunzând chemării înfrigurate a celui ce ne anunţa decolarea lui cu voce în care se putea citi o emoţie anume şi o nerăbdare de-a ajunge în buza pistei, sentimente uşor de citit şi greu de camuflat oricât de mult ai fi încercat. Şi ieşeam afară, în vântul rece şi pătrunzător, la timp pentru a-l vedea aliniindu-se pe mijlocul pistei, siluetă punctată întrerupt de clipăcitul spasmodic al luminilor de poziţie, cu lampa roşie marcând planul stâng şi cea verde pe cel drept, cu alb-gălbui în vârful derivei şi trei dâre de lumină albă izvorând din cele două faruri de aterizare escamotabile, poziţionate sub planuri, şi un far de rulaj, montat pe jamba de bot, faruri ce decupau conuri ascuţite de lumină albă în mantia întunericului lăptos ce inundase aerodromul.

Îl vedeam înfrânându-şi camaradul de dural, pe 9608 sau 9612 sau 9614, avea el câteva simple preferate, şi mi-l închipuiam acolo, în postul strâmt de pilotaj, ca o enclavă de viaţă organică în întinderea de viaţă electro-mecano-hidraulică, pulsând cu un ritm calm şi cald în mijlocul multitudinii de mişcări frenetice, de-o precizie rece, calculată distant şi logic, gată să nască zborul ca pe o rezultantă a contopirii lor precise, stricte, expansive, explozive.  

Îl vedeam cu ochii minţii îmbrăţişat de chingi, legat complet şi complex de scaunul de catapultare, cuplat la buteliile de oxigen şi la echipamentul radio, legătură indestructibilă ce-l grefa maşinii până la confuzia cu ea şi-i permitea, prin ea, să respire, zboare, comunice, lupte, supravieţuiască. Era acolo, pătat de lumina roşiatică în care era pictat bordul, lumină ce părea a se scurge pe costumul gros de zbor, pe mănuşile din piele, pe ghetele de zbor, lumină ce-i intra în ochi şi i se prelingea pe faţă, intrându-i pe sub mască şi colorându-i în roşu amestecul de oxigen pe care-l inspira din buteliile ce-l menţineau în viaţă.

Mi-l imaginam cu simţurile alerte urmărind tresăririle indicatoarelor, destins, dar ferm pe comenzi, cu dreapta înmănuşată strângând manşa şi al ei binecunoscut levier de frânare, cu stânga odihnindu-se pe maneta de gaze dusă în forţaj total, cu ghetele de zbor îmblănite înfipte zdravăn în paloniere, cu spatele drept, lipit de corpul metalic al scaunului, şi capul acoperit protector de casca de zbor ZŞ-3M rezemat în alveola tetierei scaunului de catapultare KM-1. Totul era pregătit, el era pregătit, aşa că tot ce mai lipsea era comanda.

Urmăream de departe silueta alungită a supersonicului, acum purtând o coadă de cometă de vreo şapte metri lungime, o cascadă compactă de gaze arse rezultante ale amestecului aer-petrol incinerat în camera de ardere şi împins cu viteze fantastice prin tubul prelungitor de către rotaţiile ameţitoare ale rotoarelor turbinei şi ale compresorului, generând tone-forţă de împingere ce abia aşteptau să fie lăsate să se manifeste prin eliberarea levierului ce înfrâna pneumatic roţile trenului de aterizare al supersonicului. Flacăra lungă, percepută de un alb incandescent de la distanţă, dar colorată în tonalităţi de galben, roşu, albastru, îşi continua ieşirea explozivă din măruntaiele motorului turboreactor Tumansky pentru secunde ce mie mi se păreau a fi lungi, neobişnuit de lungi, alungite nefiresc de aşteptare şi percepţia umană atât de relativă, imaginându-mi petrolul aspirat de pompele de combustibil din rezervoarele interne şi împins printr-un păienjeniş de conducte vopsite în galben în injectoarele care-l pulverizau în camera de ardere, amestecându-l cu aerul aspirat prin priza inelară din bot şi transformându-l într-un amestec volatil, petrol ce ardea cu o repeziciune fantastică în forţaj, reducând cu fiecare secundă raza de acţiune şi aşa mică a MiG-ului 21.

Momentul aşteptat venea, iar căluţul de foc îşi începea fuga pe pistă pentru urcarea în înalt, ridicând botul şi zvâcnind înainte, eliberat din strânsoare, împins de amestecul exploziv de sunet şi lumină ce ne electriza pe toţi cei ce priveam, martori ai unui adevărat spectacol ce, chiar dacă-l văzusem iar şi iar, de nenumărate ori, nu ne puteam sătura de el, pentru că de fiecare dată era altfel. De fiecare dată observam elemente noi, de fiecare dată adăuga ceva sau modifica un parametru al zborului, de multe ori luându-ne prin surprindere cu câte-o razmutare în forţaj urmată de-o şandelă abruptă terminată cu floarea tonourilor, de parcă ar fi vrut să ne trezească din transa hipnotică pe care ne-o induseseră evoluţiile lui.

Tuturor celor ce trăiesc pe un aerodrom militar, cunoscători sau mai puţin cunoscători, le este intrat în reflex ridicatul ochilor pe cer la trecerea unui aparat de zbor. Mai mult, orice-ar face în acel moment, ei se opresc şi privesc o decolare, acel spectacol de sunet şi imagine pe care trebuie să-ţi lipsească ceva pentru a-l ignora… Este reflex de aerodrom, constantă a vieţii trăite în buza pistei de decolare-aterizare, ritual ce-ţi intră în sânge şi nu te mai părăseşte niciodată, orice-ai face şi oriunde-ai merge.

Mai rar spectacol precum decolările Comandantului! Totul era executat cu precizie de metronom, toţi parametrii erau confirmaţi în virtutea experienţei dobândite ca urmare a numărului apreciabil de ore petrecute în zboruri finalizate cu descoperiri ce se adăugau cunoaşterii precum inelele unui copac, fortificând corpul omenesc strâns în pielea de kapron a costumului de suprasarcină şi ascuţind mintea protejată de casca de zbor, permiţându-i evoluţii cu totul interzise nouă, celor mici şi neinstruiţi, evoluţii la care puteam, deocamdată, numai visa cu ochii deschişi…

Şi priveam cu toate simţurile la pândă fuga accelerată a bolidului pe pista de decolare-aterizare, aşteptând momentul, momentul când, cu o mişcare fermă a manşei, cu amplitudine calculată şi executată atunci când indicaţiile bordului erau optime, imprima supersonicului cu aripă delta desprinderea bruscă de betonul pistei şi urcarea la un unghi imposibil, sprijinit în cascada de gaze arse a forţajului total ce se revărsa din ajutaj şi pârlea faţa aspră a pistei precum o rachetă antiaeriană pârleşte rampa ei de lansare. Priveam insaţios urcarea aceea ireală, cu flacăra enormă a forţajului imprimându-mi-se pe retină şi subliniindu-i insolita-i traiectorie, promiţându-mi mie însumi că, într-o bună zi, am să ajung şi eu la acest nivel de măiestrie, necesar executării în deplină siguranţă a unei asemenea cascadorii.

Dacă manevra era periculoasă…?! Era extrem de periculoasă…! Era ca şi cum ai fi ţinut un ou în echilibru pe vârful unui creion…! O acţionare a manşei nepotrivită cu parametrii urcării şi racheta cu aripi şi-ar fi pierdut echilibrul, iar restul nu-i greu de bănuit…

Ştiam că mai aveam mult de tras până să ajuns să îndrăznesc să mă gândesc serios la aşa ceva, ştiam că trebuia să ai în palma dreaptă bătături serioase de la manşă şi un număr de ore de zbor care să nu te facă să roşeşti atunci când îl spui cuiva atunci când te întreabă… Încă nu era cazul meu, aşa că tot ce puteam face acum era să privesc, sorbind cunoaştere de la instructori şi maeştri în arta zborului, maeştri precum Comandantul meu.

Şi eram mândru! Eram mândru pentru că-l cunoşteam şi zburam cu el, eram mândru pentru că făceam parte din aceeaşi unitate, eram mândru pentru că el era Comandantul meu şi tot el îmi pusese manşa-n mână. Eram mândru pentru că făceam parte din zburătorii LUI, cei de la Borcea, locul pe care el l-a ridicat în legendă. Eram mândru pentru că eram un produs al „şcolii de la Borcea”, stil de pilotaj aparte, caracterizat de fineţe, îndrăzneală şi nerv, şi blazon purtat cu o mândrie greu de disimulat.

Eram mândru pentru că el era Comandantul meu, inegalabilul DOREL LUCA, omul pentru care imposibil era doar un simplu contact pe planşa de bord, pe care-l anula cu un gest banal de fiecare dată când urca în cabina MiG-ului 21, supersonicul cu aripă delta pe care-l iubea atât de mult, el, DOREL LUCA, primul dintre egali

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Primul dintre egali

  1. Desi nu l-am vazut niciodata pe Dorel Luca, l-am recunoscut cu usurinta in ca de la primele randuri. E un personaj legendar si unic printre pilotii romani de MIG-21.
    Portretul pe care tocmai l-am citit aici, cu atatea amanunte privind personalitatea lui Dorel Luca si efectul si influenta pe care le avea asupra camarazilor sai mai tineri mi se pare extrem de reusit si realist. Poetu’le, pe cand cartea pe care o asteptam cu nerabdare?

  2. Prin 1983, aveam onoarea sa fiu in aceeasi unitate (CAvM, celebra UM 02580) cu Dorel Luca. Numai ca, impreuna cu el, atunci, in Comandament, mai erau si alti ASI ai aviatiei militare romane, printre care, Doru Davidovici (Dumnezeu sa-l odihneasca!, Dumitru Prunariu, Mitica Dedu, Mircea Budiaci, Tache… (el era venerat de cei enumerati mai sus) si multi altii pe care nu mi-i reamintesc acum. Ceva despre amintirile de atunci, am scris intr-o postare de-a mea intitulata ” De la Iuri Gagarin, la Dumitru Prunaru”.
    E frumos ceea ce faci tu. Imi place cum, si ceea ce scrii!
    Sarbatori fericite!

  3. George GMT zice:

    Craciun Fericit tuturor! Si Dumnezeu sa-i odihneasca pe cei despre care Poetu” scrie,dar…sunt in Escadrila din Cer!

  4. Anonim zice:

    E chiar putin mai mult spus.Trebuie spus ca nu s-a ridicat la nivelul zburatorului.Nebunia zborului il transforma intrun calau , greu de inteles pentru mine,Am fost aproape de el in cele mai grele momente ,dar si atunci nu l-am inteles.Am multe intrebari fara raspuns si pe care nu le voi sti niciodata.DE ACEEA VIATA AVIATORULUI E FRUMOASA.

  5. Autoperfecționarea,autodepășirea,autocontolul,autocunoașterea continuă și susținută,a unui om care pentru zbor și toată splendoarea lui,a știut să se depășească pe sine realizând perfecta sintonie cu… „duralul de Borcea”.
    (Într-un anume mod povestirea asta mi-a amintit Eliade,de un alt spirit însetat de cunoaștere și de dorință de maximă autoexplorare…!)Gândul meu bun ,oriunde și oricând…!

  6. Cristian Grozav zice:

    Când auzeam , ”zboară Luca” , mi se făcea pielea de găina, si eu eram un simplu soldat în punct comanda , muream de ciuda ca nu sunt liber sa ma apropii de cât pot de mult de pista ca sa pot admira zborul comandantului care vorbea cu o dragoste aspra – lina ,despre avion, aviație,de toți cei cu uniforma albastra.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s