Gândul săptămânii (IV)

STATORNICIA PĂMÂNTULUI

Piloţii sunt oamenii care trăiesc cu privirea la cer.

Între un zbor şi altul, mintea lor tot acolo este, ancorată în regatul diafan al norilor prin fire invizibile ce îi ţin în permanenţă conectaţi la pulsul vieţii trăite în înalt, mereu impregnată cu senzaţiile nepământeşti pe care numai cerul le poate oferi.

Dar, după orice decolare trebuie să urmeze o aterizare, o reîntoarcere la izvoarele zborului, precum un cerc karmic perpetuu, necesar a fi închis pentru o misiune reuşită. Un zbor nu este zbor dacă nu se termină cu o aterizare, cu o revenire în siguranţa dată de îmbrăţişarea pământului-mamă, un zbor nu este complet dacă nu se termină printr-o aterizare, la fel cum o viaţă nu este completă fără moarte… Aterizarea este moartea zborului, la fel cum decolarea este naşterea sa. Ambele sunt importante, ambele sunt vitale, ambele sunt indispensabile.

Decolarea este opţională, aterizarea este obligatorie sau De decolat poate decola oricine, dar este nevoie de un pilot pentru a ateriza – două dintre zicalele aviatoriceşti pline de înţelesuri ce, chiar dacă par anecdotice, sunt caracterizate de un adevăr indiscutabil. Urcarea spre cer este uşor de realizat, de este aleasă această cale, dar strunirea căluţului de foc în coborârea-i vijelioasă către sol, optimizarea parametrilor pentru revenirea acasă, fluidizarea ideală a curgerii către punctul final al misiunii, calcularea şi construirea pantei descendente, a scării eterice care duce din cer către pământ, acest tot nu poate fi executat decât de un pilot, acel mai-mult-decât-om ce stăpâneşte mişcarea liberă în vasta dimensiune a spaţiului aerian.

Ca să apreciezi cerul trebuie să cunoşti pământul, trebuie să trăieşti pe pământ şi să-ţi doreşti cu ardoare să ajungi să simţi cerul sub picioare, dar ca să poţi aprecia pământul trebuie să cunoşti cerul, trebuie să-i colinzi misterioasele-i cărări şi să simţi în tine crescând nevoia de pământ, nevoia de reîntoarcere în împărăţia mediului solid unde te simţi complet în siguranţă, deoarece el, pământul, este mediul tău natural, cel pe care ai făcut primii tăi paşi ca fiinţă umană. Oricât de mult ţi-ai dori să ajungi acolo sus, în înalt, dorinţa ta cea mai mare, odată ajuns acolo, este de a reveni cu bine pe faţa pământului. Nimeni şi nimic nu poate trăi în cer

De-ţi doreşti cu adevărat, ajungi să lupţi să zbori, ajungi să lupţi pentru a gusta din ridicările în înalt cu întreaga ta fiinţă, să trăieşti acele inefabile simţiri pe care numai zborul ţi le poate dărui şi pe care nu le vei găsi nicăieri altundeva, oriunde şi oricât vei căuta. De vei învinge, iar zborul îţi va deveni crez şi aliat, vei afla că a ta luptă abia acum începe, o luptă mult mai dură şi cu o miză crucială: supravieţuirea.

Pentru că, la nivel primar, decojită de orice adevăruri filosofice, însăşi viaţa este o lungă luptă pentru supravieţuire, o acerbă luptă pentru un mâine ce poate să nu mai vină sau pentru un azi ce se poate sfârşi brusc. La fel şi zborul, şi el este o luptă, o luptă pentru a te menţine în aer, pentru a te menţine în zborul ce înseamnă viaţă, o luptă pentru supravieţuire în mediul pentru care omul nu s-a născut cu alte abilităţi sau dotări native decât acel ceva pe care unii îl au, iar alţii nu, acea scânteie, acel foc ce arde întrunii şi le permite să ajungă în mijlocul zborului, ridicând lupta supravieţuirii în înaltul cerului şi dându-i alte coordonate, mult mai speciale. Pentru că şi zborul, şi viaţa, au multe în comun; ambele trebuiesc turnate, forjate, sculptate, lucrate cu migală şi măiestrie pentru a realiza acel produs finit unic şi irepetabil, renumele, aura de glorie după care ajungi să fii cunoscut fie în timpul existenţei, fie după, când după tine rămâne, uneori, legenda

Chiar dacă eşti complet imersat în zborul ce-ţi acaparează simţurile, niciodată o părticică din tine, din mintea ta, nu va abandona imaginea pământului, şi-l vei purta cu tine oriunde te vei afla, la orice altitudine şi în orice condiţii meteo. Uneori, te vei surprinde privind în nopţile negre ca smoala miriadele de luminiţe ce punctează faţa pământului, acum ascunsă în mantia profundă a nopţii, şi îţi vei imagina că printre micuţele stele ce licăresc sfioase trecerii tale impetuoase, în zgomot de tunet şi cu albul focului de trăznet în coadă, se află şi cei dragi ţie, cei care acum dorm în braţele viselor pe pământul cel stabil, vise pe care le aperi şi tu cu veghea şi zbuciumul tău, pe care şi tu le faci posibile prin nesomnul tău trăit la mii de metri altitudine în lumea cabinei tale, lume strâmtă şi austeră şi plină de pericole. Ei, cei dragi ţie, sunt cei ce te fac să iubeşti şi mai mult pământul, pentru că, acolo sus, în înaltul cerului, tu eşti singur, pe când aici jos, eşti împreună cu ei…

Şi te vei întoarce iarăşi pe faţa brăzdată a pistei de decolare-aterizare, binecuvântată cu semnele bune de reveniri fireşti, complete, semne de zbor normal, încheind un cerc şi întotdeauna gata pentru a reîncepe altul, mereu, ca o mantra a luminii în care te ridici când începe zborul tău la decolare şi din mijlocul căreia revii, atunci când cobori din cer şi te aşterni lin în îmbrăţişarea pământului-frate, curgere mistică destinată descifrării doar de către ochiul minţii celor puţini şi aleşi cu grijă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s