Amurg – ep. 1

Piloţii sunt singurii oameni ce pot vedea două asfinţituri în aceeaşi zi.

Pe primul îl văd la sol, pentru ca apoi să urce în avion, să decoleze şi să vadă un alt asfinţit, de data asta de la zece mii de metri altitudine.

La adevărul acestor vorbe meditam în timp ce priveam soarele apunând pe după dealurile de la vest de aerodromul norilor. Aveam start mixt şi, cu gândul la această zicală, ardeam de nerăbdare să-l demonstrez şi eu, la rândul meu, mie însumi.

Aveam de executat o interceptare a unei ţinte manevriere, apoi acasă. Misiunea de zi o executasem deja, apoi mersesem la masă, iar acum aşteptam cuminţel, călare pe pompiera unităţii. De-acolo de unde eram, priveliştea era „faină”, vorba gazdelor noastre.

Admiram linia de avioane imersat într-un calm aparent, acel calm ce se simte înainte ca racheta ce se divide în trei stele verzi să se vadă erupând către cer, trasă de lângă zebră. Spinările argintii ale cailor de foc, tablou de o liniaritate cu mici variaţii de ton întrerupt brutal de penajul colorat strident al 8006-lui meu, „Papagalul”, se vedeau decupate difuz pe fondul unui cer în flăcări, colorat straniu şi tulburător de frumos de ultimele raze ale unui soare ce punea punct unei zile calde şi propice zborului. Norii ce născuseră denumirea aerodromului transilvan erau prezenţi, ca de obicei, coloraţi în tonalităţi curcubeice, predominant în roşu aprins, roz, galben, albastru pal, culori ce păreau a se combina cu argintiul lustruit al duralului supersonicelor aliniate milităreşte pe bretelă. Îmi părea rău că n-am aparatul foto la mine, dar un incident nefericit îl incapacitase temporar, lăsat fiind acasă, cu părere de rău, la reparat.

Acum, stăteam cocoţat pe pompieră, complet echipat şi cu casca lângă mine, şi lăsam vântul de aerodrom să-mi fumeze ţigara, ţigară ce-mi fumega nepăsătoare între degete. Eram melancolic în seara asta, dar îmi plăcea starea în care eram, pentru că-mi ascuţea simţurile şi înregistram astfel de privelişti mult mai uşor. Iar cum ăsta era un tablou de o frumuseţe aparte, ceva ce nu vedeam în fiecare zi, apusurile aerodromului nostru – apusurile de aerodrom din tipsia Bărăganului – nu erau precum acesta, fiecare având o altă savoare, dată de caracteristicile geografice ale locului.

Deci fumezi pe pompieră, Poete…?! Poate exista o mai mare sfidare la adresa pazei contra incendiilor…?!, m-a trezit brusc din melancolie o voce autoritară cu timbru cunoscut, spărgându-mi pacea în cioburi ascuţite.

Am întors capul spre sursa vocii. Comandantul trecea în pasul lui atletic caracteristic, îmbrăcat în salopetă de zbor şi cu un cârd de piloţi pe lângă el. Sub braţ, casca lui cea portocalie. Zâmbea privindu-mă, deci am zâmbit şi eu.

O fumează mai mult vântul de aerodrom, tovarăşe colonel!

Atunci poate-ar fi mai bine să te laşi!

Aveţi dreptate, tovarăşe colonel! Încă una şi mă las…!

A trecut mai departe, păstrându-şi zâmbetul ce-i înflorise pe chip. El şi cu stolul de piloţi din jurul lui mergeau la avioane, urmând să decoleze înaintea mea, pentru o misiune de zbor în formaţie de recunoaştere a poligonului vecin cu aerodromul de la Luna. Aveam planificate şi trageri aer-sol acolo, aşa că abia aşteptam.

Am coborât agale din poziţia mea strategică, atent să nu-mi julesc GŞ-ul, şi am pornit spre 8006-le meu. Aproape toată lumea venise de la masă, iar acum fiecare era băgat în vreun locşor mai mult sau mai puţin ascuns, aşteptând începerea zborului de noapte şi lăsând cina să se digere în cât mai multă pace.

Treceam pe lângă avioane şi vedeam tehnicii odihnindu-se, fiecare sub planul propriului avion, rezemaţi molatec de roată şi cu şepcile trase peste feţele arse de soare. Am zâmbit în sinea mea la gândul că asta-i o imagine la fel de bătrână ca aviaţia militară însăşi, singura diferenţă fiind că atunci, la începuturi, ei stăteau tolăniţi pe iarbă, înlocuită acum de beton. Obiceiurile de aerodrom dăinuie, numai oamenii se schimbă, unii pleacă, alţii vin…

Mi-am găsit avionul cu penajul înconjurat de argintiul militar al celorlalte surate ale lui, arătând parcă mai frumos ca niciodată, scăldat în lumina ireală a acestui apus glorios, cum îmi plăcea mie să-i zic. Culorile în care era vopsit păreau a fi mai aprinse, aşa cum erau ele pictate de asfinţitul de aerodrom transilvan.

Mi-am găsit tehnicul tolănit la roată, frecându-şi cu frenezie mâinile cu gaz şi încercând disperat să-şi elimine murdăria de sub unghii folosind o periuţă mică.

Ce faci, nea Babane? Nici acu’ n-ai stare?!, l-am interpelat eu, aşezându-mă lângă el.

Ce să fac, boierule?! Mi-am murdărit mâinile şi mi le curăţ, să nu dau exemplu prost gazdelor noastre! Ăştia sînt cu ochii pe noi… ceva de speriat…!, mi-a răspuns el şugubăţ, cu o voce maliţioasă.  

Îl cunoşteam de când am venit în regiment. Mă ajutase mult, explicându-mi cu răbdare şi cu lux de amănunte tot ce vroiam eu să ştiu. Om foarte vesel şi mereu pus pe şotii, nea Babanu era tipul acela de persoană în care ai încredere din primul minut în care dai ochii cu el, care te captivează şi te face să-l simţi dincolo de vorbe. Un munte de om, bine legat, de constituţie atletică, avea o afinitate pentru condiţia fizică, făcând totul în pas alergător. Când îl vedeai trecând prin unitate, el era în pas alergător! Mare figură, omul ăsta… Aveam o mare încredere în el, deoarece era foarte conştiincios şi meticulos, având mentalitatea de „mai bine verific de zece ori, decât să uit ceva şi să ne înregistrăm cu incidente”, cum ne reamintea el de fiecare dată când avea ocazia.

Boierule…?!, mă strigă el în felul lui.

Da, bre, ia zi!

Ţi-am schimbat toată iluminarea cabinei, acu’ n-o să mai ai probleme!

Mulţam fain, eşti drăguţ…!

Da’ dai şi matale ceva…?!, mi-a trântit el întrebarea lui pentru care era vestit şi cu care ne făcea pe toţi să râdem, nu contează ce belele aveam în momentul ăla.

N-am mai apucat să-i răspund, că printre hohotele mele de râs l-am auzit pe unu’ că striga, „Rachetă verde! La avioane!, semn că CZ-ul din zebră a deschis oficial a doua parte a zilei de zbor, cea cu zbor de noapte.

Ne-am ridicat amândoi şi am ieşit de sub aripă. Linia a început să se umplă de oameni în combinezoane albastre ce roiau pe lângă avioane, în timp ce piloţii în combinezoane de culoarea duralului, unii, şi kaki, alţii, funcţie de misiunile pe care le aveau de îndeplinit, au purces la luarea în primire a avioanelor înainte de start.

Maşinile de pornire au apărut şi ele, element indispensabil pentru debutul zborului, fără ele avioanele noastre şi-ar fi terminat acumulatorii numai pentru pornirea motorului. Am stat cu mâinile în şolduri privindu-le cum se poziţionau în faţa fiecărui avion ce trebuia pornit, cum tehnicul cupla A.P.A. la avion printr-un cablu lung, apoi maşina îşi încorda muşchii nevăzuţi, scoţând un nor de fum albastru şi înţepător acompaniat de vocea baritonală a motorului, la comanda operatorului ce urmărea parametrii curentului pe nişte indicatoare cu cadrane mari şi albe.

Iniţial indiscriminabil datorită zgomotului răguşit al maşinii de pornire, un ţiuit din ce în ce mai ascuţit şi mai puternic începea să se audă dinspre supersonicul asistat la pornire, semn că flacăra din inima motorului turboreactor s-a născut şi a început să consume mixtura de petrol de aviaţie şi aer necesar apariţiei şi întreţinerii arderii. Acum, întregul angrenaj începea să funcţioneze cu precizie de ceasornic elveţian, iar când parametrii de funcţionare ai motorului se stabilizau, tehnicul cobora de pe scara unde stătuse urcat şi privind pe lângă pilot manevrele acestuia de trezire la viaţă a avionului de vânătoare, scotea cupla maşinii de la receptacolul avionului şi înmâna cablul operatorului, care îl muta la următorul avion şi relua operaţia de la capăt.

M-am întors la avionul meu, mi-am luat casca de pe aripa lui, mi-am îndesat-o bine pe cap până am auzit-o siguranţându-se şi i-am făcut cu ochiul lui nea Babanu. El a sărit în faţa mea pe scară, apoi mi-a făcut loc, stând cu piciorul stâng pe scară şi cu celălalt pe carenajul de la încastrarea aripii cu fuselajul. M-am strecurat pe lângă el şi m-am săltat în mâini, introducându-mă în cabină. Restul a trecut repede, chingi, cuple, A.P.A., aprobarea de pornire, nea Babanu cuplând maşina la avion, fazele logice ale pornirii, decuplarea de la sursa de aerodrom după stabilizarea parametrilor, exilarea mea volitivă în universul strâmt al cabinei prin închiderea cupolei şi, în cele din urmă, cererea adresată prin radio CZ-ului de intrare la pistă. 

Aşteaptă…!, m-a pleznit în timpane CZ-ul, desumflându-mă.

Motiv: încă nu decolase ţinta mea de pe Giarmata. Mda…

Mi-era teamă că nu voi mai prinde apusul ăsta superb, aşa că imploram în gând să-l decoleze p-ăla mai repede ca să mă pot avânta şi eu în frumuseţea asta, să iau în piept norii ăştia care acum erau coloraţi în nuanţe de ocru, galben strălucitor şi roşu aprins.

Parcă făcându-mi în ciudă, camarazii mei defilau unul câte unul prin faţa mea, în rulaj către pistă. Capul îmi baleia de la dreapta la stânga, urmărindu-i pe fiecare, în timp ce fierbeam de draci, stând complet echipat, cu bordul normal şi cupola ermetizată şi siguranţată, aşteptând opintit în cale nenorocitul de ordin de decolare care parcă nu mai venea…

Sub planuri, pe grinzile exterioare aveam două bidoane, în timp ce pe grinzile interioare se odihneau două rachete-şcoală, lungi cilindri de metal vopsiţi în alb şi roşu, fără ampenaje, dar având aceeaşi greutate cu cea a unei rachete K-13, simulări de rachete aer-aer menite a obişnui pilotul cu parametrii zborului cu acroşaje reale.

Mi-am abătut gândurile de la aşteptarea idioată în care mă aflam, încercând să-mi ridic moralul cu ideea cum că am destul gaz pentru ceva zbenguială pe sus. Asta nu era rău deloc…

Şăpte-trei-unu, gaz!

  VA URMA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de pilot de vânătoare și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Amurg – ep. 1

  1. Anonim zice:

    deosebit…dar trebuie sa recunosti ca nu poti spune in cuvinte tot ce traiesti acolo sus…..mig 21 borcea din ’85 pana in ’00

  2. Poetu' zice:

    Poţi descrie în cuvinte absolut tot ce trăieşti, ce simţi?! Nu, iar în cazul zborului, nici pe departe…

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s