Gândul săptămânii (II)

TOAMNĂ DE AERODROM

Afară-i toamnă.

Frunzele părăsesc crengile copacilor, căzând palide la pământ, secerate de frigul ce-şi ascute înţepăturile pe zi ce trece, lăsând în urma lor siluete scheletice de copaci descărnaţi de podoabă, tablou ce-ţi picură încet în suflet depresia şi melancolia specifice acestui anotimp. Vântul suflă cu putere, în rafale tăioase ce-ţi insinuează în oase o profundă senzaţie de frig ce nu te părăseşte nici după ce ai intrat în căldura primitoare a casei, trebuind să recurgi la vinul fiert pentru a alunga răceala ce încearcă să pună stăpânire pe trupul tău.

Aerodromul pare părăsit, cu vântul turbat cărând nori de frunze moarte, mânându-le fără menajamente peste câmp, bretele, pistă, adunându-le în grămezi de diferite mărimi pe lângă hangarele betonate şi alte clădiri ce îi stau în cale.

Avionele zac zgribulite plan lângă plan, tăcute şi imobile, proptite în cale şi acoperite de husele de protecţie pe care vântul tot încerca să le sfâşie sau măcar să desfacă legăturile ce le ţin protectiv de aproape de trupurile lor metalice. Şuieratul aspru al vântului, foşnetul frunzelor moarte în rostogolirea lor către sud, zbaterea porţiunilor de husă pe care vântul reuşeşte, în cele din urmă, să le desprindă, toate dau o senzaţie de abandon, de ne-zbor dictat de condiţiile meteo, sentinţă ce pluteşte deasupra aerodromului împreună cu plapuma de nori vineţii ce aleargă cu repeziciune, mărturie a vitezei mari a vântului şi la o mie de metri de solul măturat de el.

Câte-o santinelă înfrigurată, cu gulerul ridicat la mantaua de postav şi căciula îmblănită de iarnă bine trasă peste urechi, este singurul suflet de om pe care-l pot înregistra ochii ce lăcrimează de la acele vântului şi praful şi gunoaiele pe care le cară cu el. Cu arma la umăr, el face câţiva paşi apăsaţi până la mijlocul căii de rulare, priveşte în lungul ei, măturând cu privirea linia lungă de avioane, apoi revine în adăpostul firav oferit de ghereta mică din lemn vopsit într-un verde scorojit.

Toamna este începutul perioadei de declin a zborului, când starturile devin din ce în ce mai rare, în timp ce aerodromul aproape că intră în hibernare, acoperindu-se cu o mantie de sunete ale naturii şi lepădându-şi pielea din sunete de motor turboreactor. Dacă e o toamnă năbădăioasă, cu multe ploi şi furtuni, zborul se răreşte mult, pentru ca el să înceteze aproape complet când ploaia se transformă în ninsoare, iar furtunile ce storc plafonul de stropii din care este alcătuit devin viscole ce duc fulgii şi-i troienesc în grămezi sculptate cu fineţe de dalta ascuţită a rafalelor de ger muşcător.

Toată tehnica de pe aerodrom, de zbor, de asigurare a zborului şi auxiliară, este trecută la exploatarea de iarnă, când sunt luate măsuri speciale pentru protecţia ei împotriva intemperiilor. Tehnica sovietică, de-o robusteţe ieşită din comun şi menită să funcţioneze în cele mai extreme condiţii, rezistă cu stoicism asaltului naturii, iar oamenii o îngrijesc cu atenţie, ştiind că după ce zăpezile se vor fi topit, soarele îşi va arăta iarăşi figura-i incandescentă şi vântul de aerodrom va adia a zbor, ea se va trezi la viaţa-i artificială, scuturând stratul se somn şi nemişcare în care a zăcut luni de zile, fremătând a nerăbdare după tipul de mişcare căruia i-a fost sortită.

Şi noi, oamenii de aerodrom, vom intra în hibernarea noastră, tânjind după zbor, adulmecând în fiecare dimineaţă plafonul, căutând cu speranţă semne de zbor în ziua ce ni se ridică în cale, aşteptând momentul ruperii de pistă cu foc de cometă izvorât din ajutaj. Vom trăi cu ochii la cer, la fel ca întotdeauna, privind cu tristeţe în ochi cerul plumburiu ce, în acele momente, de la sol, ni se pare atât de îndepărtat, aproape intangibil. Ne vom târî paşii prin unitate, cărând manualele de cunoaştere a aeronavei cu noi, zburând din când în când la trenajor, mai ostoindu-ne, astfel, dorul de miros de cabină de supersonic şi viaţă electronică de bord de avion cu aripă delta. Ne vom angaja în interminabile discuţii, în care vom diseca avionul şi zborul şi le vom întoarce pe toate părţile, căutând soluţii, ridicând probleme şi construind întrebări, stând ca pe ghimpi şi aşteptând încordaţi ca ordinul „La avioane!” să spargă liniştea ce uneori se aşterne peste noi, plutind obsesiv precum fumul ţigărilor fumate la foc automat, menite a camufla lipsa acută a unui ceva fără de care noi şi aerodromul nostru nu ne simţim şi nu suntem compleţi: zborul.

Precum anotimpurile naturii, şi anotimpurile aerodromului vor trece, vor mărşălui în cadenţa zilelor rupte din calendare, succedându-se cu precizie cosmică şi aducându-ne înapoi zborul nostru drag, raţiunea noastră de-a exista, scopul nostru de-a fi în mijlocul câmpului bătut de vânturi din colţ de Bărăgan, permiţându-ne să ne avântăm iar în înalt, luându-ne la-ntrecere cu mediul şi maşina şi spulberând limitele din noi, permiţându-ne să devenim, să ne transformăm în ceva mai bun, noi, picături din vastul ocean numit existenţă, aflate într-un ciclu nesfârşit de moarte şi resurecţie…

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Gândul săptămânii (II)

  1. Anonim zice:

    impresionant!
    cu respect,
    Motanu’

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s