Aerodromul norilor – ep. 4

Ce-ai păţit, Poete?! Te-a luat somnu’…?!, m-a sancţionat prompt Lupu’, semn că era cu ochii pe mine ca pe butelie.

Eh… cred că era o muscă…!, am făcut eu cu voce ce se dorea ironică.

Aha….!, m-a lăsat el pe moment în pace. Ştiam că nu muşcase momeala, dar speram să nu mă mai chestioneze.

Da, aşa e, uitasem pe moment că-mi putea urmări cu uşurinţă fiecare mişcare prin periscop, sistemul de oglinzi gândit de inginerii ruşi şi intenţionat a-i oferi instructorului posibilitatea de-a urmări mişcările în cabină ale pilotului-elev, sistem optic primitiv, într-un fel, dar foarte eficient, alcătuit din două oglinzi, una plasată pe cupola cabinei, culisând pe şinele unei rame metalice, acţionată hidraulic de un verin mititel, iar cealaltă deasupra bordului şi la nivelul ochilor instructorului, oferindu-i o imagine din spatele şi de deasupra căştii pilotului-elev, în care putea vedea cam tot ce face el pe-acolo. Aşa putea să-i detecteze ezitările, să-şi dea seama dacă ştiu sau nu bordul după cât bâjbâie după anumite contacte, permiţându-i să-l ia la ştangă şi în timpul zborului, dar mai ales după! Deştept sistem, periscopul ăsta, simplu şi util! Probabil că ăsta ar fi trebuit să fie motto-ul constructorilor sovietici de avioane, şi nu numai.

În timp ce ne apropiam să aruncăm o privire, m-am prins despre ce vorbeau cei doi lunatici şi mi-am adus aminte de unitatea de pe Muntele Mare. Era o subunitate de radiolocaţie aflată la cota 1826 metri, chiar pe vârf de munte. Trăiau în condiţii grele acolo sus, pe platoul acela tocit, cu ierni de o asprime feroce, cu vânturi ce troieneau zăpada şi blocau oamenii acolo. De multe ori, singurul mijloc de transport ce putea ajunge la ei era elicopterul, Pumele cărându-le provizii şi schimbând turele. Altfel, ATS-urile ce mai răzbeau prin nămeţi, dar şi ele riscau să rămână cine ştie cum blocate pe-acolo, deci tot elicopterul era baza, iar de nu era vreme propice zborului, tura de o săptămână pe vârf de munte se prelungea, trecându-se la consumul proviziilor pentru astfel de situaţii.

Erau de apreciat cum rezistau ei acolo sus, unde nici săpunul nu făcea clăbuci, refuzând să-şi îndeplinească menirea datorită apei ăleia dure, de vârf de munte, cu mult calcar în ea. Nu prea era bună de băut, aşa că săracii de ei trebuiau să se care la schimbarea turei cu bidoanele de apă după ei. Iar astea erau numai câteva dintre greutăţi, că mai erau şi altele…

Noi acum ne îndreptam spre poziţia lor, cuibul lor de vultur din creierii munţilor, ca să facem câteva treceri de salut, un salut plin de respect pentru cei ce ne vegheau zborul, ocrotindu-ni-l cu mănunchiuri de raze invizibile. Într-un fel, ne asemănam cu ei, şi noi aproape la fel de izolaţi precum ei, noi trăind şi luptând în mijlocul câmpiei, arşi de soarele necruţător de mijloc de vară şi troieniţi de zăpezile năpraznice aduse de crivăţ când iarna e în toi, iar ei trăind şi luptând acolo sus, pe vârf de munte, la peste o mie opt sute de metri, şi ei, la fel ca şi noi, în bătaia unui vânt ce nu încetează niciodată, transformat într-un crivăţ înzecit mai fioros decât cel din tipsia Câmpiei Bărăganului.

Ai văzut poziţia?, m-a chestionat Lupu’.

Stânga-jos, nu?, l-am întrebat eu, ca să fiu sigur.

Aia e! Pune botul pe ea şi coboară!

Lupu’ ne-a scos magistral la obiectiv, poziţionaţi în aşa fel încât să descopăr uşor amplasamentul radiolocatoriştilor montani. Deh, avantajul cunoaşterii terenului! Aşa aş fi putut şi eu să mă joc în zona noastră de operaţii din sud-estul ţării, unde cunoşteam fiecare aşezare omenească, de la cătun la municipiu reşedinţă de judeţ, fiecare drum ce brăzda faţa ridată a solului, de la potecă dintre lanurile de păpuşoi la drumul de fier al trenurilor, al căror orar îl cam învăţasem pe de rost, fiecare formă de relief, de la movilă şi baltă din fundul curţii vreunui gospodar până la coastele Munţilor Măcinului şi Dunărea cu ramificaţiile ei de caracatiţă milenară. Exageram, desigur, bravadă de pilot militar, dar… exista un sâmbure de adevăr pe-acolo, pe undeva…

Am luat în aparatul de ochire platoul acela pe care se puteau distinge diverse construcţii şi am pus dubla în picaj, trăgând din reflex cu ochiul la Dex şi descoperindu-l tot acolo, cu botul nituit la trei metri de capătul planului nostru din dreapta. Am picat lin şi calm, fără câştig prea mare de viteză. Am redresat pe la vreo sută de metri de platoul acoperit de iarbă, trecând înclinat într-un viraj uşor pe stânga, pentru a privi mai bine construcţiile radariştilor de pe vârf de munte.

Văzând clădirile răsfirate pe verdele platoului, gândul mi-a zburat instantaneu la o staţiune de cercetări polare, cu totul organizat riguros şi funcţional în inima ţinutului izolării supreme. Pentru că, din trecerea noastră la pas peste curtea batalionului de radiolocaţie, totul emana ordine şi disciplină.

Clădiri cu aspect de magazii aşezate cu grijă şi străjuite de stâlpi înalţi şi subţiri, paratrăznete ce se întindeau spre cerul ce era atât de aproape aici, veghind mut şi protejându-i pe oamenii şi tehnica de aici de un inamic redutabil şi foarte periculos, judecând după numărul mare de astfel de gardieni, amplasamente de staţii de radiolocaţie de diferite tipuri şi puteri, amenajate genistic cu grijă, orientate spre cele patru puncte cardinale, clădiri administrative şi dormitoare aranjate geometric, după aceeaşi regulă după care întregul amplasament părea a funcţiona, utilitatea, ce aici părea a avea o altă greutate, apropiindu-se de însăşi noţiunea de supravieţuire.

Din fuga calului, am perceput mişcarea antenelor, ochii electronici căutând spre cer, supraveghind atmosfera şi cele ce-o inhabitau temporar, văzând până departe şi transmiţând descoperirile eşalonului superior, aflaţi non-stop într-o alertă ce nu ţinea cont de condiţii meteo, nimic altceva fiind mai presus. Supravegheau continuu bucata lor de cer, contribuind cu părticica lor la liniştea acestei ţări, la fel cu noi contribuiam cu a noastră. Erau parte a unei maşinării complexe, a unei pânze de păianjen invizibile de care nimic nu scăpa, pentru că asta-i era menirea. Fiecare contribuia în felul lui, iar ei erau camarazii noştri de la sol, la fel cum noi eram camarazii lor din cer, cei pe care trebuiau să-i discrimineze de potenţiali inamici şi să-i ghideze pe căile cerului pe care-l stăpâneam împreună.

Bă, Poete…!, l-am auzit pufnind în spate pe Lupu’.

Ordin!

Aşa se face, mă, la voi la câmpie, o trecere la verticală…?!

Păi, ce-avu, to’arşe maior, de nu fu bună…?!

Cum, mă, ce-avu…?! Fu moale, mă, asta avu…!

Adică… ar trebui mai în viteză…?!, am întrebat eu sfios ca o fată mare…

Păi cum?! Tu vrei să strici blazonul piloţilor de la Luna, mă, ai…?! Tu vrei să râdă ăia de noi, de trecerea asta constipată?!

Aha, deci să fie d-alălaltă, supărată, atunci..?!

No, păi, cum altfel…?! Noi când dăm pe-aci şi băgăm un razmut, îi mai trezim şi pe ei! Îi facem să sare din scaune, că ăştia, de la radiaţii, îs cam apatici de felul lor…! Noi le mai punem ceva culoare în obraji, înţelesu-m-ai matale…?!

Înţelesu-v-am, stăpâne!

Cînd ne vedem în oraş, după cascadoriile astea, cum le zic ei, ne mulţumesc şi ne dau de băut!

Poate ca să nu-i mai speriaţi data viitoare…!, am făcut eu, bufnind în răs.

Vorba!, mi-o trânti Lupu’, cu asprime prefăcută în glas. Hai, bagă, şi dacă mă mai superi, să ştii că te dau jos…!, făcu el, hăhăind în intercomunicaţie.

Văzând că bunul meu simţ n-a fost apreciat la adevărata-i valoare, am schimbat foaia, urcând iar la trei mii. Apoi, viraj larg pe stânga, pentru revenire la verticala obiectivului.

E, lasă, că de data asta o să le iau ţigla de pe căşi…!, am dat pe radio. Dex, ţin-te după mine, frate, cu forţaj la semnalul meu! Vezi că dăm pe-acasă…!

Confirm, maestre…!, făcu Dex, cu râsul oglindindu-i-se-n voce.

Să „dăm pe-acasă” însemna, în codul nostru, că facem o ghiduşie, cu referire în special la la o trecere în razmut peste ceva, cum ar fi un TIR pe şosea, o casă de ţigani cu ‘nşpe turnuleţe, un pescar în barca lui, dând calm şi meditativ la peşte în mijlocul lacului liniştit, chestii „cuminţi” de genul ăsta… Nu ne apuca prea des dorul de-a „da pe-acasă”, ce-i drept, da’ şi când ne lovea…

Am înclinat mai mult, finalizând virajul abrupt, cu o intrare pe direcţie nervoasă, pe-o aripă, picând de la trei mii cu motor, dar fără cuplarea forţajului. Încă nu era momentul, aşa că l-am lăsat să coboare până am văzut culmea retezată a muntelui umplându-mi parbrizul blindat. Am simţit mâna lui Lupu’ cum mi-a ciupit manşa, ridicând o idee botul. Acolo intenţionam şi eu să-l aduc, aşa că mi-am văzut de apropierea vijelioasă, cu opt sute citiţi pe vitezometru.

Foţaj!, am dat hotărât pe radio, ordonându-i lui Dex cuplarea postcombustiei când mai aveam vreun kilometru şi ceva până la gardul dinspre vest al unităţii.

Dubla noastră a trecut printre o gheretă supraînălţată a unei santinele şi amplasamentul unei staţii radar, în timp ce Dex şi Jan au trecut pe partea cealaltă a staţiei, cu paratrăznetele unei clădiri în dreapta lor.

Cred că le-am cam crăpat ficaţii în ei…!

Am bubuit peste unitate în forţaj, cu vreo nouă sute la oră, trecând peste acoperişurile construcţiilor, dar cu suliţele paratrăznetelor depăşindu-ne cu mult înălţimea de razmutare. Nu vreau să ştiu ce efect a avut furtuna sonoră dezlănţuită de cele două ajutaje de reacţie, dar ceva îmi şoptea în cască faptul că băieţii de la Luna n-or să mai primească de băut când se vor întâlni cu ei în oraş data viitoare…

Trage!, i-am amintit cu glas gâtuit lui Dex intrarea în şandela abruptă post-razmut, când urcam sprijiniţi de forţaj şi ne înşurubam în trei tonouri lente, aşa, de efect.

După noi, potopul…

Urcam abrupt, lăsând în urmă urletul sălbatic al celor două motoare cu reacţie, undă de şoc ce se izbea de pământ şi ricoşa în toate părţile, spărgându-se şi continuându-şi drumul de undă comprimată, proiectil invizibil de sunet şi aer.

Ne-am potolit pe la vreo patru mii cinci sute, revenind la orizontală şi trăgându-ne sufletele.

Aşa se execută un razmut la noi la câmpie, toarşe maior…!, am dat pe radio, umflându-mă în pene.

Bă, Poete, n-ai tu toate ţiglele pe casă, ce să mai vorbim de zburat altele…!, a făcut Lupu’, cu vocea zguduită de râs. Du-m-acas’, până nu faci alte prostii şi ne bagă ăştia la plata daunelor…!

Dacă şi elevii tăi sînt aşa de zurbagii… ce să mai zic de tine…!, l-am auzit pe Jan, comentând din cabina din spatele lui Dex.

Bă, Jane, se zice că mi-au moştenit geniul…!, l-a corectat Lupu’ hăhăind în felul lui.

Cu ochii pe harta de pe genunchiul stâng, am luat cap-compas spre casă, coborând la trei mii şi continuând să trag cu ochiul la peisajul pe care-l survolam.

Plafonul se spărsese, topit de soarele din ce în ce mai puternic, iar acum zburam printre insule de nori pufoşi şi sub resturile plafonului ce ne primise în braţele-i la decolare. Mari zone dezgolite de pătura norilor arătau un cer de un albastru intens, pe care-l voi mai brăzda azi, într-o misiune în simplă, de executat după servirea mesei, spre sfârşitul programului. Deocamdată mi-ajunsese misiunea asta, ostoindu-mi setea de zbor cu ora asta superbă petrecută în aerul rece de munte, cu frumosul mod de-a descoperi zborul în munţi pe care Lupu’ şi Jan ni l-au oferit, prezentare superbă ce născuse un alt tablou cu oameni, avioane şi zbor, de înrămat în minte şi de purtat în suflet.

Acum reveneam să punem roţile pe pista aerodromului norilor, încheind firesc şi normal un zbor reuşit, în care şi din care mai înveţi câte ceva, mărindu-ţi orizontul şi oţelindu-ţi mâna, ascuţindu-ţi simţurile şi aducând cu tine de acolo, de sus, acel bagaj pe care-l porţi cu tine oriunde ai merge, esenţă de zbor trăit complet acolo sus, sedimentată şi decantată de filtrele gândirii, experienţă ce se măsoară în ore de zbor, dar şi în reveniri cu bine acasă ce-ţi permit să trăieşti mai departe, în lumea oamenilor şi în cerul păsărilor, experienţă de zbor şi de viaţă ce ţi se depune pe umerii costumului de zbor ca o pulbere fină de stele.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Zbor și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Aerodromul norilor – ep. 4

  1. Fiind in cabina de pilotaj, nu m-am speriat prea tare, stiam ca pilotul stie el ce face, si, mai ales, face ce stie, dar bietii locatoristi …

  2. Anonim zice:

    Cred că ai zburat puţin din cabina a II a.

  3. Pingback: Zborul, file de poveste « Resboiu – military & co.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s