Aerodromul norilor – ep. 3

Am cuplat forţajul, imaginându-mi petalele ajutajului deschizându-se, permiţând suvoiului de foc să iasă compact, o flacără vie ce ardea retina în astfel de dimineţi, când plafonul cenuşiu filtrează lumina şi uniformizează culorile, flacăra forţajului părând a fi singură pată de culoare într-un ocean de culori estompate. Aproape instantaneu, am eliberat levierul de frânare, simţind şocul plusului de tracţiune dat de postcombustie. Dublele au săltat boturile şi au pornit a alerga pe pistă plan lângă plan, ca doi ogari ce aleargă după vânat. Aveam manşa în burtă şi savuram senzaţiile acestei decolări în celulă, apăsarea crescândă înfiorându-mă şi punându-mi un rânjet tâmp pe sub mască, ce mă bucuram că nu-i vizibil.

Am simţit şi văzut că mă fură, 9516 fugind cu botul după vânt, spre stânga, aşa că am dat palonier uşor dreapta.

Vedeţi că fură stânga!, l-am auzit pe Lupu’ din spate trăgându-mă de atenţie.

De fapt, a vrut să-i atenţioneze şi pe ceilalţi doi, fapt confirmat de către Dex printr-un sec „Văzut!”, dat prompt pe radio. Viteza a crescut repede şi, parând uşor influenţa vântului, ne-am desprins surprinzător de lin de pe suprafaţa pistei şi ne-am avântat spre plafonul morocănos de deasupra. M-am surprins gândind că pista asta-i mai bună decât a noastră, senzaţie avută şi la prima aterizare şi rulajul de după. Deh, aerodromul ăsta-i mult mai tânăr decât al nostru, e normal să fie aşa…

Am escamotat trenul şi flapsul şi am tăiat forţajul, străpungând cu uşurinţă câţiva Nimbostratuşi burtoşi şi plini de apă, ieşind pe partea cealaltă acoperiţi de picături mari şi rotunde ca nişte mărgele.

Lasă-l la mine!, l-am auzit pe Lupu’ din spate şi m-am retras de pe comenzi ca muşcat de şarpe. Jane, le arătăm Cheile de la două mii cinci sute, ce zici?!, l-a întrebat de cel din spatele lui Dex.

Nu-i cam sus, mă…?!, veni întrebarea-răspuns, grăită într-un pur accent ardelenesc.

Că bine zici…!, răspunse şugubăţ Lupu’. No hai, ţân’-te după mâne!

Cu mine spectator, Lupu’ a băgat dubla într-un viraj larg pe stânga, băgând motor ca să-l susţină. Am privit în lateral şi am văzut întrega unitate răsfirată sub planul stâng. Am putut vedea furnicarul de pe bretelă, avioane pornind şi rulând în şir indian către pistă, în timp ce altele erau pregătite pentru ziua asta de zbor ce se anunţa plină. Am văzut alt furnicar în zona adminsitrativă, separată de pistă şi acareturile ei de un drum lung şi drept.

Eram la şase sute şi zburam desumflând nori de ploaie ce încă nu-şi dezlegaseră băierile, nefiind îndeplinite condiţiile pentru precipitaţii, încă. Parcă ghicindu-mi gândurile, Lupu’ a pus avionul în pantă lină de coborâre şi a pus botul exact pe locşorul pe care pusesem eu ochii de când am ajuns pe meleaguri transilvane. Spre încântarea mea, ne îndreptam fix către „strungăreaţa” ce se vedea de pe aerodrom!

Mi-aţi ghicit gândurile, toarşe maior!, nu m-am putut eu abţine.

Poete, chiar dacă nu ne-am mai văzut de ceva vreme, eu să ştii că nu te cunosc mai bine decât îţi închipui, eu te cunosc mai bine decât ţi-ai putea închipui…!, a perorat Lupu’, hăhăind în căşti, întrerupt brusc de ridicarea degetului de pe butonul intercomunicaţiei.

Avea şi el dreptate, fiind un excepţional instructor şi, mai mult decât atât, un fin psiholog, posesor al unui talent nativ de a cunoaşte, de a citi oamenii cu care avea de-a face. Abilitate destul de rară, deoarece sunt mulţi care se pot lăuda că ei cunosc omul dintr-o privire, dar Lupu’ chiar avea această abilitate şi astfel putea să se adapteze fiecărui tip de om în parte. Din cauza asta era unul dintre cei mai iubiţi instructori din regiment, toţi trăgând sfori să zboare cu el.

Aveam puţin sub cinci sute la altimetru şi şase sute cincizeci viteza când am trecut prin strungăreaţă, cu mine extaziat de-a dreptul. Capul îmi baleia stânga-dreapta şi păream a fi un copil într-un magazin de dulciuri! Peisajul era superb, chiar şi prezentat în lumina ce trecea cu greu prin plafonul gri. Era o alcătuire de o frumuseţe îmbătătoare, un tablou mixt pictat în tuşe puternice şi avântate de pereţii de rocă albă, dealurile înverzite şi versanţii împăduriţi, canioanele zdrenţuite ce contrastau puternic cu verdele pădurilor şi al pajiştilor şi cafeniul solului montan. Pe ici, pe colo, răsăreau cătune izolate, câteva case risipite pe coline, cu largi garduri din bârne în jurul lor şi păşuni unde păşteau liniştite turme de oi ce punctau alb verdele închis al lor. Peisaj bucolic pe care noi îl survolam la joasă, tulburându-i armonia cu tunetul trecerii noastre.

Zburam cu variaţii line de direcţie, urmărind meandrele terenului muntos de sub noi, cu Lupu’ atent să nu incomodeze pe cei din dubla cu care zburam în celulă, evitând instinctiv să vireze cu ei în interiorul virajului. Adică… ţinea el la mine şi vroia să-mi arate peisajul şi să mă facă să îndrăgesc aerodromul transilvan şi împrejurimile lui superbe, dar siguranţa zborului era pe primul loc, iar zbenguiala pe cerul patriei are şi ea regulile ei.

E frumos să fii spectator în zborurile în dublă comandă, pentru că aşa ai timp să priveşti afară, permiţându-ţi să fii melancolic, sensibil, poet chiar, şi să înregistrezi formele de relief ale solului dispărând cu viteză sub planuri, cu ale lor culori atât de diferite şi de proaspete şi uimitoarele lor forme geometrice, cu care imaginaţia ta se poate juca, îmbinându-le şi asociindu-le însemnătăţi funcţie de fantezia fiecăruia. Şi apoi mai sunt norii, corăbiile cerului, camarazii noştri pufoşi şi necuvântători, unii trecând inofensivi pe lângă noi şi lăsându-se sfâşiaţi de trecerea noastră prin inima lor, atunci când aveam chef de joacă, alţii încruntându-se şi zburlindu-se la traiectoriile noastre, morocănoşi şi fără simţul umorului, plutind ameninţători şi siguri pe ei, războinici ai aerului ce contrastau puternic cu fraţii lor pacifişti, înarmaţi până-n dinţi cu proiectile de gheaţă şi bice de foc.

Fiind pasager în dublă, puteai să observi şi să simţi manevrele fără să te ţii de manşă şi de maneta de gaze, degrevat de responsabilitatea şi efortul calculelor de timp şi de intensitate a comenzilor, de urmăritul obsedant al bordului, când ochii înregistrează fulgerător, fotografiind poziţiile indicatoarelor fosforescente ale cadranelor de pe planşa de bord, iar creierul decriptează informaţia astfel trimisă, scormonind în sertarele minţii şi căutând nesincronizări, indicaţii neobişnuite, semnalizări îmbăiate în culoarea roşie a pericolului, într-un cuvânt, devieri de la normalul zborului. Văzând, acumulai experienţă, pentru ca, mai apoi, făcând şi repetând, s-o cimentezi adăugându-i dimensiunea faptică fără de care nu poate avea greutate şi, implicit, valoare.

Brusc, cu un semitonou, Lupu’ aduse dubla în zbor pe spate, surprinzându-mă cu această manevră executată la joasă înălţime în interiorul unui canion care se vedea lung şi drept. Ceva-mi spunea că nu era la prima „abatere” de acest fel… 

Salutăm, salutăm!, l-am auzit pe Jan dând pe radio, din spatele lui Dex.  

După zbor, întrebând, voi afla că sătucul mic şi cochet de pe creasta tocită a dealului din dreapta noastră era locul natal al lui Lupu’, de fiecare dată când avea drum pe-aici salutându-l printr-o trecere pe spate.

Acum, dublele zburau într-o oglindă perfectă, strânsă de către cei doi instructori care ne cărau cu ei în zborul ăsta de acomodare, şi menţinută admirabil, în ciuda curenţilor ce, mai mult ca sigur, se învolburau în defileul cel lung şi drept. Am ridicat capul şi i-am privit pe cei de „sus”. Priveliştea era superbă…

Cele două posturi de pilotaj întunecate se distingeau cu uşurinţă înglobate în fuselajul vopsit într-un argintiu ce bătea spre albastru, cu cei doi legaţi de scaunele de catapultare ce se vedeau pătrăţoase de sus, cu căştile lor albe contrastând cu nuanţele închise din interior, date de lumina slabă a acestei zile mohorâte, părând atât de mici cum stăteau ei în atmosfera plăcută a cabinelor, cu mâinile şi picioarele pe comenzi şi cu multitudinea de instrumente pe planşele de bord din faţa lor, atât de mici în comparaţie cu racheta cu aripi triunghiulare de care erau legaţi şi la care erau conectaţi atât de complet.

Dex a privit şi el spre noi, mi-a făcut semne cu mâinile lui mari ca nişte lopeţi, ridicându-şi-le la cască şi făcându-şi coarne din degetele ca nişte cârnaţi olteneşti, nişte coarne enorme de cerb lopătar bătrân, crescându-i din casca de zbor şi umplând spaţiul strâmt de sub cupolă. Nu m-am putut abţine şi am râs la vederea acestui animal mitologic, de mult dispărut, vânăt cel mai probabil pentru trofeul lui enorm…

Elementul cel mai impresionat al acestui tablou neobişnuit cu om şi avion şi zbor era felul în care se distingea defilând relieful pe lângă fuselajul dublei, cu verdele nuanţat al pădurilor şi păşunilor, cu albul rocilor şi cafeniul pământului, cu simfonia de culori a satelor, cu ale lor căsuţe şi acareturi prezentând o geometrie liniştitoare, coerentă şi, cumva, arhaică, dată de sfânta necesitate, toate imprimând un aer aproape ireal de magie în mişcare, de plutire potolită pe aripile atmosferei, zbor mecanic născut dintr-o viteză ce părea că numai acum i-o descopăr, comparând-o cu imobilitatea peisajului deasupra căruia luneca. Dubla sălta liniştit, ca un căluţ bătrân, ce ştie cum să meargă la trap fără să tulbure frumuseţea călătoriei stăpânului, ştie ce-i place şi nu vrea să i-o răpească.

Hai, gata, flăcăi, că vă-nvăţaţi…!, l-am auzit pe Lupu’ grohăind pe radio, şi în secunda următoare manşa a plecat în bord, într-un „picaj” ce ne-a depărtat de dubla celorlalţi, dându-i destul loc pentru executarea semitonoului ce ne-a readus cu capetele pe umeri şi picioarele pe pământul cabinei.

Am revenit la zborul cuminte de dinainte, cu 327 în dreapta noastră şi ochii celor doi lipiţi de fuselajul nostru, urcând într-o pantă uşoară deasupra peisajului transilvan.

Copii, ia luaţi şi voi manşa, ca să nu vă plictisiţi…!, a făcut Lupu’, cu glas şugubăţ.

Da, chiar, ia să ne ducă pe la Muntele Mare, să vedem ce mai fac izolaţii ăia…!, a dat Jan pe radio cu râsul ghicindu-i-se-n glas.

He-he, trebuia să fi luat ceva provizii, să le fi paraşutat…!

Stai aşe, nu acu’, că încă n-a venit iarna…!

Eh, nu-i prea departe, bate la uşă…!

Am reintrat în poziţie de zbor, monopolizând comenzile. Ochii mi-au baleiat indicaţiile bordului, verificând cu atenţie. Totul era normal. Aveam o mie de metri la radioaltimetru şi şase sute la viteză. Încă mai urcam, uşor.

Ascultând vorbăria celor doi ardeleni, mi-l imaginam pe Dex, care ura cleveteala pe radio, care ar fi ameninţat să i se distrugă concentrarea, după cum preciza el. Probabil că era un pachet de draci acum, când nici măcar nu prea ştiam despre ce e vorba. Parcă auzisem ceva, dar…

Sînteţi gata, copii?, ne-a chestionat Lupu’.

Gata!, am dat hotărât pe radio.

Bine! Ia viraj uşor stânga, scoţi la comanda mea!, mi-a ordonat Lupu’.

L-am pus într-un viraj leneş în timp ce am continuat urcarea.

Scoate! Urcă la trei mii!

Confirm!

M-am conformat ordinelor instructorului meu din acest zbor, scoţând din viraj şi băgând motor pentru urcare.  

Încă mai aveam pe retină oglinda cu care ne delectaseră cei doi ardeleni zburători, părându-mi rău că n-a ţinut mai mult, şi mai rău că n-am avut nenorocitul de aparat foto la mine… Mi-am notat în gând, la capitolul promisiuni făcute mie însumi, că-ntr-o bună zi voi face şi eu un astfel de zbor, oglindindu-mi perfect 8006-le în duralul lustruit al camaradului meu din acel zbor, în zborul nostru neobişnuit peste peisajul de Bărăgan. De fapt, mai mult ca sigur, nu va fi acela singurul meu zbor de acest fel, cunoscându-mi prea bine apetitul pentru lucruri ieşite din banal…

Cât vedeai cu ochii, teren puternic frământat, cu muşuroaiele munţilor ridicându-se către cer, cu dealuri line şi văi adânci, ce de-aici de sus, de la trei mii de metri altitudine, păreau a fi cioplite de dalta unui uriaş după legi numai de el cunoscute. Oare ce-o fi făcut cu aşchiile de munţi? Dar cu praful rezultat în urma şlefuirii dealurilor netede, cu ale lor curbe unduite fin, ducându-te cu gândul la corp mlădios de femeie…

Înciudat, am luat mâna de pe maneta de gaze şi mi-am ars o palmă zdravănă peste cască.

 

VA URMA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Zbor și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Aerodromul norilor – ep. 3

  1. Poetu’le, pentru descrierile astea meriti ca numele sa ti se transforme in renume.

    Am retinut ceva ce m-a pus pe ganduri: furnicarul de oameni si avioane de pe pista ….

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s