Când laşi manşa… – ep. 4

Picajul îţi aduce munţii tăi dragi la vedere, aşa că spiralezi larg privindu-i atent, sorbindu-i din ochi. Chiar dacă sunt aproape camuflaţi de depărtarea ce interpune între tine şi ei valuri grele de aer străveziu, de un albastru diafan, ochii îi recunosc, iar creierul completează tabloul cu tot ce trebuie, culorile lor ce încep cu verdele pădurilor şi se termină cu negrul pământului, trecând prin albul cărnii calcaroase al anumitor formaţiuni de relief, ce sclipesc difuz, reflectând o lumină lăptoasă, prin galbenul palid al poienilor cu iarbă atinsă de dinţii frigului pe care luna lui Brumar îl revarsă abundent, şi prin cafeniul montan, atât de obişnuit în cadrul zborurilor alpine. Totul este recompus în acel tablou mişcător, rotitor, mobil, pe care spirala ta descendentă ţi-l aduce iar şi iar sub ochi, făcându-te să-ţi mişti capul pentru a-l privi ca pe un prieten drag, de care te desparţi pentru totdeauna…

Ajungi la două mii şi-ţi comanzi să revii în cabină, acţionând potenţiometrul atenţiei pe maxim pentru ultima parte a zborului tău de azi şi din restul vieţii tale, aterizarea. Comunici cu CZ-ul din zebra pătată în alb şi roşu folosind formulele magice ale convorbirilor dintre cer şi pământ învăţate acum mulţi ani, când te chinuiai încrâncenat să-ţi creşti şi tu o mustaţă care să-ţi mai alunge de pe chip aparenţa de copil de-abia înţărcat de mă-sa, şi urmezi cu stricteţe ordinele şi indicaţiile lui, încadrându-te între alţi doi camarazi în turul de pistă ce precede orice aterizare, atent la tot ce mişcă.

Acum zbori peste câmpul ce a fost loc de ultimă aterizare, complet neaşteptată şi neplanificată, pentru trei dintre camarazii tăi, şi permiţi gândurilor să le dezmierde imaginea, în timp ce priveşti în stânga ta, căutând aerodromul prin imensitatea câmpului de Bărăgan.

Revii la zborul tău în coborâre pe faţa planetei, atent la parametrii ce sunt supuşi unei atât de stricte standardizări în acest zbor pe care-l poţi recita precum recită un verset din Coran un musulman fervent, zborul numit tur de pistă. Cu el începe aviaţia, de orice fel ar fi ea, şi cu el se termină, dacă e să se termine bine şi la vremea când trebuie să se termine, exact ca în cazul tău acum. Cu turul de pistă pilotul devine pilot, cu el îşi câştigă aripile, pentru că în aviaţie nimic nu se oferă, nimic nu se obţine uşor, ci totul se cucereşte, luptând cu toţi şi cu toate, dar mai ales cu natura terestră a omului şi cu adversitatea mediului în care şi-a ales să trăiască şi să lupte, mediul aerian.

Execuţi virajele aprobate de către CZ şi realizezi că te afli în vârful traiectoriei ce te va aşeza definitiv pe faţa pământului, redevenind terestru, tu, cel care trei sferturi din a ta viaţă ai fost o fiinţă pentru care cerul şi pământul n-au avut oprelişti, liber în ambele dimensiuni. Acum ai ajuns pe ultima sută de metri…

Cobori pe panta de aterizare la fel cum ai făcut-o de atâtea mii de ori în trecut, şi ţi se pare că se simte la fel, dar nu, nu-i aşa, doar vrei să se simtă la fel… Ceva în tine urlă, neacceptând realitatea, adevărul crud cum că acesta-i ultimul tău zbor, iar tu acum te pregăteşti să aduci ultimul tău avion la aterizare, o dublă, la fel ca la-nceputul carierei tale. Execuţi manevrele cu o atenţie aparte, pe care nu ţi-o poţi stăpâni, realizând că-i pentru ultima oară când pui flapsul de două’şcinci, apoi pe patru’şcinci, pentru aterizare, când scoţi trenul, ha!, banala acţionare a levierului din stânga bordului… Da, e pentru ultima oară când simţi verinii hidraulici scoţând cele trei jambe şi realizezi noul zbor al dublei, curgerea diferită a stratului limită, dubla având acum de învins mai multă rezistenţă la înaintare, dată de tren şi flaps. Simţi tot, acum parcă mai acut, mai profund, de parcă stratul limită te-ar îmbrăca pe tine, parcă pielea ta ar fi cea peste care trece în curgerea-i laminară ce naşte fenomenul numit portanţă, inima zborului şi motiv de existenţă al lui.

Realizezi trecerea radiofarului îndepărtat, aflat la şapte kilometri sud de pragul pistei, îl simţi de parcă ai coborî de pe o treaptă, şi poate că asta şi faci, în drumul tău coborâtor către faţa netedă a pistei. Poate că asta şi este, aterizarea ta de acum, poate că este şi ea un ritual de trecere, un eveniment de o importanţă covârşitoare pentru fiinţa care eşti tu, precum a fost naşterea ta, botezul tău, prima ta zi de şcoală, prima ta zi de liceu militar, prima ta zi de şcoală militară de ofiţeri, prima ta dragoste, căsătoria ce-a urmat, primul tău zbor cu avionul, prima ta simplă, iar acum, ultimul tău zbor… Este o înlănţuire logică a unei vieţi de pilot militar, nu…?

Cobori pe treptele nevăzute ale atmosferei cu ochii la panglica albă a pistei, şi te simţi de parcă toţi cei de-acolo îţi urmăresc această ultimă aterizare, de parcă toate perechile de ochi ale întregii suflări a aerodromului te privesc, iar asta te nelinişteşte puţin. Dar ştii şi simţi că eşti stăpân pe zbor, că-ţi struneşti fără reproş camaradul de dural şi că-l vei aşeza perfect pe pista de decolare-aterizare a aerodromului din Câmpia Bărăganului, aşa cum i-ai obişnuit de atâta vreme. Ştii şi simţi că nu-i vei dezamăgi, pentru că zborul îţi curge în vene şi nu te va părăsi după această ultimă aterizare, ci va rămâne în tine, va sălăşlui acolo, undeva, însoţindu-te oriunde vei merge, ca un camarad fidel.

Acum treci radiofarul apropiat, aflat la un kilometru de prag, iar pista ţi se întinde în faţa ochilor, umplând parbrizul şi aparatul de ochire, gata să te primească în această îmbrăţişare de rămas bun.

Filezi frumos, pişcând manşa, lăsând apoi dubla să se aşeze pe ambele roţi ale trenului principal, uşor, delicat şi lin, fără ţopăituri de pe-o roată pe alta. Îţi laşi pentru ultima oară amprenta de cauciuc ars pe faţa pistei, brăzdată de sute şi sute şi sute de alte semne, semnături de zbor finalizat normal ce îţi aparţin şi ţie, cel care ai zburat aici o viaţă întreagă. Urmează maneta de gaze dusă sub pragul ASL, motorul redus la un şoptit ce de-abia mai menţine flacăra în camera de ardere, apoi mâna stângă apasă prelung butonul paraşutei, gest inutil, deoarece ea a ieşit imediat ce-ai apăsat butonul, dar rămâi acolo, cu degetul zăbovind pe el, punctând o altă ultimă comandă din viaţa ta de pilot militar ce tocmai a executat cel de pe urmă zbor.

Fuga dublei s-a domolit acum, ajutată de frânare, aşa că acum rulezi la pas, trăgând după tine paraşuta cu voalura albă, perforată pentru o eficienţă maximă. Îi vezi pe oamenii de la paraşute, treci pe lângă ei şi o larghezi în apropierea lor, uşurându-le munca. În faţă ai virajul stânga pe bretela din capătul dinspre nord al pistei, cea care te va duce către punctul final al călătoriei tale aeriene, la gurile de alimentare. Pui motor puţin, cât pentru a intra pe bretelă, raportezi CZ-ului că pista-i liberă, apoi iar reduci motorul.

Rulezi exasperant de încet, de-abia târându-te pe bretela din capul pistei. Închizi pentru câteva secunde ochii, încercând să înmagazinezi senzaţia în tine, s-o închizi acolo, undeva, în adâncul tău, ca pentru a avea acces la ea când vei dori, cu mult timp după ce acest zbor va fi luat sfârşit.

Rămâi surprins atunci când CZ-ul îţi ordonă să rulezi până la buzunarul de la sud, în loc să te lase să opreşti la guri, aşa cum se încheie un zbor în mod normal. Bănuieşti ce se întâmplă, dar nu-ţi poţi stăpâni un fior ce te electrizează pe sub costumul de suprasarcină…

Chiar dacă l-ai amânat atât, trăgând de timp cât de mult ai putut, rulând atât de încet, momentul ultimului viraj stânga, cel de intrare pe calea de rulare cea paralelă cu pista, a sosit, aşa că te execuţi cu mişcări energice, hotărât să nu mai amâni inevitabilul. Asta e, asta a fost tot…

Creşti turaţia motorul şi virezi dubla, urmând cotul bretelei şi pregătindu-te pentru lungul marş către sud. Distingi ceva în depărtare, iar imaginea ce ţi se înfăţişează ochilor te tulbură…

Pentru că acolo, pe drumeagul ce duce de la pistă la celula de alarmă, pare a fi o mare de oameni, militari şi civili, camarazi de-ai tăi, membri ai marii familii a aerodromului de la cotul Dunării, ai familiei tale din acest acasă pe care, din păcate, îl vei pierde azi…

Accelerezi, turând motorul cu câteva procente, gândind că n-are rost să-i laşi să te mai aştepte. Ştiai că totul fusese plănuit cu grijă, pentru că atunci când ai aterizat, nu era mai nimeni acolo, lângă hangarul betonat al celulei de alarmă, decât cei ce trebuiau să se afle acolo.

Eşti din ce în ce mai aproape de ei, iar cu fiecare metru pe care-l parcurgi, înţelegi că te îndepărtezi de zbor şi te apropii de altceva, o altă etapă a vieţii tale. Simţi acea distanţă, acei metri, ca şi cum ar fi smulşi din tine, iar asta doare, te arde în coşul pieptului…

Respiri din ce în ce mai repede, strângând spasmodic manşa şi maneta de gaze.

Acum eşti aproape, îi poţi vedea clar. Toţi te aşteaptă pe tine, şi le poţi citi nerăbdarea pe feţe, în gesturi şi mişcări.

Opreşti dubla la doi metri în faţa tehnicului bătrân ce te-a dirijat, urmându-i comenzile şi ameninţându-l cu lancea tubului Pitot, ca în joacă. Frânezi brusc, comprimând astfel amortizorul jambei de bot, iar dubla 327 îngenunchează, lăsând în jos botul, părând a face o reverenţă graţioasă către mulţimea pestriţă adunată acolo, la capătul sudic al aerodromului din Câmpia Bărăganului.

Priveşti drept înainte, dar ochii tăi nu mai văd mulţimea, ci rămân hipnotizaţi de tremurul tubului Pitot, vibrând împreună cu el, din ce în ce mai lent, până la nemişcare…

Ochii ţi se umplu de lacrimi şi laşi capul în bord, şi plângi, rămas acolo cu capul plecat şi mâinile împreunate pe manşă, ca într-o rugă aprinsă către înălţimi…

Îţi desfaci masca de oxigen de pe faţă şi zăboveşti aşa, cu capul în bord, ascuns de ochii celorlalţi. Lacrimile îţi pică iar şi iar, udând firav manşa, podeaua cabinei, combinezonul tău de zbor…

Ai ţinut în interior apa sufletului multă vreme, adunându-se în tine de când ai realizat că trebuie să laşi manşa şi să pleci, dar acum te simţi din ce în ce mai bine, acum că zăgazurile ochilor s-au rupt…

Oftezi adânc de câteva ori, ca pentru a-ţi curăţa sufletul de amarul adunat acolo. Acum te simţi mai uşor. Prinzi cu coada ochiului mişcarea unei siluete şi realizezi că tehnicul deja a pus scara la avion. E timpul să te aduni…

Îţi scoţi mănuşile de piele şi-ţi ştergi ochii apăsat, cu palmele, apoi te ştergi de combinezon, lăsând dâre de apă sărată. Inspiri de câteva ori şi simţi calmul cum se instalează în tine, acum că lacrimi nu mai ai…

Te aduni şi ridici capul, privind tehnicul bătrân care te priveşte cu blândeţe prin plexiglasul cupolei, cu ochii lui albaştri ca cerul de iulie strălucind umed, aşteptând imobil să dezermetizezi şi să desiguranţezi şi tu cupola. Te execuţi încet şi cu calm, privindu-l cum îţi deschide cupola, fixând-o în distanţier. Albastrul combinezonului tehnicului bătrân îţi intră în ochi, şi te surprinzi strângând din ploape, ca pentru a-l păstra acolo captiv…

Îţi scoţi încet casca în timp ce meşterul fixează siguranţele tereste ale scaunului de catapultare. Acum poţi percepe zumzetul mulţimii peste zumzetul motorului turboreactor, ce se stinge încet acum, luând odată cu el orice urmă din zborul ce tocmai s-a sfârşit.

Tehnicul bătrân a coborât de pe scară şi te aşteaptă credincios la baza ei, cu un picior pe ultima treaptă, asigurându-ţi coborârea. Comandantul a coborât şi el, iar acum te aşteaptă împreună cu ceilalţi, privindu-te cu un zâmbet misterios pe buze. Dar mai rămâi puţin acolo, în aerul acela de cabină de avion supersonic, mirosind îmbătător a zbor, şi tot ce poţi gândi în acele clipe, cu vântul de Bărăgan răcorindu-ţi fruntea înorată de povara gândurilor şi ultimul fluierat al motorului în urechi, este că totul a avut sens, totul a meritat, drumul lung a dus undeva şi te-a adus undeva, şi a fost frumos, chiar dacă totul a fost atât de greu… Iar dacă ar mai fi să alegi, întorcându-se iarăşi acolo, la început de drum, ai alege tot calea zborului la vânătoare, pentru că ştii şi simţi că ea este un răspuns demn la întrebarea cea de pe urmă, când fiecare pune sub semnul întrebării parcursul vieţii lui, nefiind altceva decât răspunsul pe care l-ai rostit de mult prea puţine ori în decursul vieţii tale de militar cu albastru pe epolet, dar pe care l-ai dus cu tine în minte şi în suflet în orice misiune, la sol şi în aer, oriunde ai ajuns şi în orice condiţii meteo, acel răspuns perpetuu de

 SERVESC PATRIA!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de pilot de vânătoare și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Când laşi manşa… – ep. 4

  1. Poetu’le … chapeau! Am simtit si eu odata cu personajul tau emotia sfarsitului, felicitari! Inaintasii tai, Doru si Foozie, pot fi mandri.

  2. Superb, impresionant şi emoţionant în acelaşi timp materialul… Vă felicit.

  3. Anonim zice:

    Very Nice…

  4. Adi GAZ zice:

    Deosebit redata „punerea in cui” a unei pasiuni.

  5. GeorgeGMT zice:

    ………..cateva lacrimi mi-au umezit si mie ochii! Un sfarsit demn si barbatesc, pentru cei care tin in mana ultima arma cavalereasca, in care onoarea si curajul sunt inca cele mai importante atuuri.
    Superb….

  6. Augustin Udristioiu zice:

    Tin sa va multumesc deosebit de mult pentru emotiile pe care ni le impartasiti si le treziti in spiritele noastre pamantene. Cei care am avut ocazia cel putin o data in viata sa incercam zborul, cu siguranta ne-am gandit la acest moment pe cat de trist, pe atat de impresionant…Sincere felicitari!

  7. pepe zice:

    Sa fiu eu singurul fericit ca nu mai zburati ? Si ca acum v-ati transformat in nea Aurica ?
    Acum am descoperit blogul dumnevoastra . V-am trecut imediat la favorite si nu numai acolo.
    Respect !

  8. norul acela zice:

    no comment

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s