Când laşi manşa… – ep. 3

Comandantul îţi vorbeşte, parcă uitând să mai ia degetul de pe buton. Îţi spune tot cea are pe suflet, cât de mult s-a săturat, cât de rău îi pare când îşi vede oamenii buni plecând, cât de singur se simte după ce mai pierde unul dintre oamenii de bază… Taci şi îl asculţi cum îţi vorbeşte cum n-a făcut-o niciodată de când îl cunoşti… Îl asculţi cum ţi se destăinuie că şi el s-a gândit să plece, că şi el s-a gândit să pună zborul în spatele lui. Ştii cât de mult înseamnă zborul pentru el, dar taci, de teamă să nu-i sperii spovedania cu întrebările tale ce acum ţi se îngrămădesc pe buze…

Îţi spune cât de mult te apreciază şi cât de rău îi pare că pleci şi că n-a putut face nimic pentru tine ca să mai rămâi. Îţi spune că nu ştie pe cine va pune în locul tău ca şi instructor-şef, pentru că nimeni nu pare să aibă calităţile tale. Îţi vorbeşte repede, de parcă i-ar fi teamă că zborul se va termina şi nu va avea timp să-ţi spună toate câte are pe inimă, de parcă jos i-ar fi interzis să-ţi spună toate astea…

Taci şi asculţi, cu maxilarele încleştate şi strângând manşa şi maneta de gaze, de parcă ai vrea să le sfărâmi…

Zăgazurile sentimentelor se rup, şi eşti prins în vâltoarea şuvoiului lor… Îţi muşti buzele, încercând să ţii în tine urletul ce ţi se naşte şi-ţi cuprinde tot sufletul…

Peisajul terasat dobrogean continuă să-ţi alunece pe sub planuri, nepăsător la drama prin care treci. Comandantul a tăcut, la fel de brusc pe cât a izbucnit. Acum eşti iar singur, dar vorbele lui îţi răsună în minte, reverberându-se în interior şi izbindu-se de pereţii sufletului tău…

Te aduni, nu fără efort, atunci când distingi în depărtare Mangalia. De-aici vei urma conturul litoralului şi vei privi pentru ultima oară marea din cabina strâmtă a MiG-ului 21, aşa că intri pe la sud de oraş şi execuţi virajul de axare la verticala litoralului. Ai decis că vei merge aşa, valsând deasupra ţărmului înspumat. Sunt cam multe păsări, aşa că urci la trei sute, cu ochii-n patru.

Capul îţi baleiază stânga-dreapta, privind când la marea cea agitată, când la uscatul cu ale lui construcţii, care mai de care mai elaborate. Ca un copil ce merge în echilibru pe marginea trotuarului, menţii dubla în zbor de urmărire fidelă a conturului ţărmului. Priveşti afară şi parcă simţi răcoarea de la malul mării, cu briza ei puternică şi pătrunzătoare, cu valurile ei mari, rostogolindu-se furioase asupra uscatului, ca pentru a-l cuceri, dar sfârşind prin a se sparge zgomotos într-o jerbă de spumă, cu ţipetele ascuţite ale pescăruşilor ce plutesc leneş deasupra locului unde marea se luptă cu uscatul, navigând molatec curenţii de aer cu aripile lor enorme, savant profilate de mileniile de evoluţie ornitologică. Ai vrea să fii acolo şi să vorbeşti cu marea cea bătrână, să-i spui ce-ai pe suflet şi să-i asculţi vorba înţeleaptă. Nu-ţi poţi explica de ce, dar eşti sigur că de-acolo, de la malul mării, ai pleca liniştit şi împăcat cu sine, aşa că îţi notezi în minte să dai o fugă imediat ce timpul îţi va permite.

Un gând bun îţi zboară către colegii elicopterişti de la elidromul de lângă Tuzla, laşi în stânga ta antenele bătute de briză ale unităţii de radiolocaţie de la Schitu, apoi te pregăteşti să admiri de sus Constanţa, oraşul-port ce-şi întinde braţele de stabilopozi albi către larg, de parcă ar vrea să îmbrăţişeze marea cea neagră, ca pentru a o linişti şi a-i topi aprigele-i furtuni. Ţi-ar fi plăcut să fi survolat noaptea Tomisul, să fi revăzut pentru ultima oară lungile ei salbe de lumini, zăcând despletite şi împrăştiate care-ncotro, portul cel cu o multitudine de dane, aliniate riguros şi dotate cu reflectoare precum proiectoarele noastre de aterizare, reflectoare ce aruncau gigantice umbre ale macaralelor-mamut ce dormitau în noapte cu membrele lor hidraulice încremenite spre cer, enorma rafinărie cu ale ei rezervoare gigantice, toate compunând un spectacol de a cărei bogăţie vizuală nu te săturai nici dacă ai fi vrut. Dar acum te mulţumeai să fii aici, în zbor, în mijlocul lui, al zborului, survolând un oraş ce te atrăgea precum un magnet, o zonă ce te tulbura şi unde-ai fi vrut să-ţi trăieşti restul zilelor, acolo, la mal de mare.

Muşti puţin mai mult din mare, depărtându-te de mal pentru a cuprinde cu privirea mai bine oraşul şi zonele lui industriale. Ţi-ar plăcea să bagi un „fier de călcat” acum, ca să treci la pas, încet, cuprinzând cu privirea tot, de la peisajul de o frumuseţe aparte şi până la oamenii pe care nu-i puteai vedea acum, dar îi ştiai că-ţi urmăresc curioşi zborul, atraşi de zgomotul motorului turboreactor şi cel al despicării maselor de aer sărat şi umed, de mal de mare.

Oraşul-port este lăsat în urmă şi îl ştergi cu părere de rău din minte, concentrat pe punctul următor al traiectului tău, punct unde va trebui să-ţi iei adio de la mare şi de la corăbiile ei pline de marinari bărboşi, virând stânga şi intrând pe uscatul ce-ţi aşteaptă nerăbdător ultima-ţi aterizare. Nici nu mai trebuie să-ţi priveşti buzunarul transparent de pe coapsa stângă, pentru că toate coordonatele acestui ultim zbor îţi sunt întipărite în minte, şi ştii că-ţi vor rămâne săpate în piatra memoriei pentru tot restul vieţii tale de civil pedestru…

O ultimă privire adresată imensităţii lichide, al cărui orizont de ape îngemănate cu cerul era ascuns de ceaţa pe care plafonul o căra cu el în deplasarea lui către alte meleaguri, apoi viraj stânga executat ca la carte. Acum zbori la verticala poligonului de la Capu Midia, survolând la joasă amplasamentele de tragere, biutele şi buzunarele, depozitele de muniţii şi câte şi mai câte amenajări genistice existente în marele poligon de la malul mării. Priveşti rachetele antiaeriene pe rampele lor de lansare şi radarele de dirijare aflate în poziţiile de tragere şi te surprinzi intenţionând cuplarea forţajului pentru ieşirea rapidă din raza lor de acţiune, instinct de pilot de vânătoare cu grad de supravieţuire în câmpul tactic ascuţit de exerciţii complexe cărora le pierduseşi demult numărul.

Dar n-o faci, chiar dacă simţi furnicături în degete şi o încordare surdă, pe care o pui tot pe seama reflexelor şlefuite în cei cu mult peste douăzeci de ani de zbor…

Laşi sub planuri şi poligonul ce ţi-a găzduit şi ţie tragerile şi intri mai adânc în inima uscatului, cu gândul la ultimul punct al traiectului, oraşul Ţăndărei, acolo unde vei vira stânga către aerodrom, către acasă.

Acasă…, îţi simţi gândurile fremătând sub cască…

Începând de azi, acasă pentru tine va avea un cu totul alt înţeles, mult mai… banal, mult mai… casnic. Acasă îşi va pierde înţelesul de beton brăzdat de nenumărate urme de roţi aşezate cu grijă pe faţa pistei, de miros de kerosen ars şi a tot ce formează acel miros inconfundabil de aerodrom militar, de nopţi petrecute scufundat pe jumătate într-un somn nefiresc, când dormind iepureşte aştepţi sunetul îndrăcit al nenorocitei de sonerie, de forfotă de combinezoane colorate diferit şi, cel mai dureros, de zbor… Casa ta cu zbor nu va mai fi acasă pentru tine, ci un loc pe care-l laşi în urmă, sau care cine ştie, poate că te lasă el pe tine în urmă… Poate că debarci tu de pe puntea aerodromului şi rămâi privind după el, trăindu-ţi zi de zi amintirile, ca pe cel mai de preţ bun pe care-l ai, cu care-ai rămas, de fapt…

Zbori cu capul afară, privind pentru ultima oară Dobrogea din cabina MiG-ului 21, luându-ţi adio de la ea, de la peisajul ei terasat, rămăşiţe tocite de munţi ce probabil cândva, au fost şi ei falnici, precum Carpaţii de care, acum realizezi, îţi este brusc dor…

– Doi-trei-patru, Control, dacă aprobaţi urcarea la zece mii!, dai pe radio brusc,  hotărându-te să-ţi satisfaci acest mic hatâr, aşa, ca de ultima oară. N-ar fi păcat să nu-ţi iei adio şi de la munţi, dacă marea tocmai ce te-a sărutat pe frunte pentru ultima oară…?

Aprobarea vine după câteva momente, pe care ştii că CZ-ul le-a petrecut cântărind situaţia, întrebându-se dacă să aprobe sau nu această cerere ce rupea firescul misiunii în care ai decolat. Simţi adrenalina ce se revarsă la confirmarea aprobării, mulţumeşti în gând CZ-ului ce, ştii prea bine cum ştie şi el, nu mai are nici el prea mult şi te va urma în rândul diviziei de pensionari cu albastru pe epolet, cuplezi forţajul şi pui dubla în urcare abruptă. Spre vestul spre care te îndrepţi acum, cerul este senin, aşa că ştii foarte bine că vei vedea munţii fără probleme. Ţi-ar fi plăcut dacă te-ai mai fi hârjonit puţin prin defileele lor, printre coaste împădurite şi creste golaşe, survolând dealuri cu forme line şi văi adânci, locuri ce le vei mai putea revedea numai de la nivelul solului, iar asta chiar începând de mâine…

Spargi plafonul ce aleargă spre sud fără probleme, găsindu-te imersat într-un alt fel de lumină, o lumină mult mai caldă şi plăcută ce pare a inunda regatul de la peste cinci mii de metri. Mai ai până vei ajunge la zece mii, aşa că priveşti afară, admirând prin lateralele cupolei plapuma de nori ce se întinde încreţindu-se în volute mici şi dese, baleindu-ţi capul stânga-dreapta ca un elev-pilot la primele lui zboruri la mare înălţime, când fascinaţia peisajului noros este maximă. Pe tine nu te-a părăsit niciodată, aşa că şi acum priveşti fascinat, zâmbind pe sub masca de oxigen, om cu sufletul veşnic tânăr, capabil de-a se bucura la fel ca prima dată de zborul în sine şi priveliştile lui.

Cu acele altimetrului barometric încremenind pe marcajul corespunzător altitudinii de zece mii de metri, aduci dubla la orizontală, acoperind cu planurile scurte şi triunghiulare plapuma calmă de nori, în timp ce suliţa tubului Pitot împunge spre vremea frumoasă dinspre vest, acolo unde cerul este senin, calm şi primitor. Ai vrea atât de mult să mai hălădui pe-acolo, să mai zăboveşti îmbăiat de azurul ăla profund, să aştepţi soarele să urce de trei suliţe pe cer şi să te joci de-a v-aţi-ascunselea cu el pe bolta nepătată de nici-un nor, să-l ascunzi sub planuri cu tonouri leneşe, să fugi de el cu picaje abrupte şi să-l ataci cu lancea ta cu patru aripioare, şarjând cu şandele în forţaj.

Dar ştii că acum survolezi ultimul punct al traiectului şi trebuie să revii la casa ce şi azi îţi mai este acasă, aşa că, mascându-ţi cu abilitate părerea de rău într-o voce profesională, raportezi intrarea în picaj pentru ultima porţiune a traiectului.

VA URMA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de pilot de vânătoare și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Când laşi manşa… – ep. 3

  1. Mare incarcatura umana! Cred ca asa simte oricine e obligat sa renunte la ceea ce reprezinta viata lui, simtirea lui, obiceiurile si dorintele.

  2. ăl' de băù cerneala în zî cu cer fără nori zice:

    crez că io nu citesc.io vreau să înghiț tot ce stă scris acișica.și mai crez că mă închid o zâulică cu chia să mă ascund de tăți să zbor și io,bre cu matà când citesc că prea zâci cu foc dă mai plâng,mai râd și io ici cu poveștioarele aștia dă pă aerodromu’ lu’ poetu’.iești mare bre,să ști și tare mă mai bucurezi la suflet și să ști matale că io zîc la toți cum c-o să hii și mai mare.că Dumnăzău drăguțu să ti țâie și să țî lumineze calea,Poetule

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s