In abismo – fragment

Cădeam.

Manşa se mişca bezmetică, smucind furioasă de parcă ar fi vrut să scape strânsorii mele disperate. Totul se învârtea, iar lămpile roşii de pe panoul de avertizare săpau dâre lungi de lumină sângerie pe retina mea. Eram stânjenit în mişcări, mă simţeam de parcă o mână de uriaş m-ar fi ţintuit de scaun, zgâlţăindu-mă din când în când, după bunul plac. Suprasarcina îmi terciuia trupul, lichefiindu-mi gândurile şi reducându-mi privirea la un caleidoscop blurat de puncte colorate şi imagini şterse, totul pe un fundal când negru, când roşu, funcţie de direcţia de acţiune a suprasarcinii. Totul se învârtea, iar eu eram redus la rolul de manechin semiarticulat, aflat la cheremul colosalelor forţe ce acţionau asupra mea, încercând cu ardoare să respir şi să-mi menţin creierul oxigenat.

Cădeam.

Eram prizonierul unei vrii urâte, coşmareşti, o înşurubare haotică ce n-avea nici-o regulă de care să mă agăţ, nici-o lege pe care s-o recunosc şi pe care s-o aplic pentru a recăpăta controlul. Un singur gând aveam însă în minte: trebuie să-l scot, trebuie să salvez avionul, nu-l voi abandona, nu-l voi lăsa să piară. Am să stau şi am să recapăt controlul şi am să-l aduc acasă. Nu-l pot părăsi, nu pot face asta. E vina mea şi nu vreau să-l părăsesc. Trebuie să iasă şi va ieşi, simt asta…

În mintea mea aveam destulă înălţime pentru a încerca să-l scot şi asta eram decis să fac. Am luat mână stângă de pe maneta de gaze şi am strâns cu putere manşa cu ambele mâini. Botul avionului sălta precum un cal nărăvaş, iar eu aveam senzaţia că sunt în cădere pe spate. Am reuşit să parez o oscilaţie în plan vertical, pentru ca un picior înfipt în palonier să-i aducă botul în pământ. Atunci am cuplat forţajul.

Picam stabilizat spre pământ într-o înşurubare pe care am anulat-o din palonier. Vederea mi-a revenit şi am privit altimetrul: două mii cinci sute de metri. Eram în nori, dar ştiam că zbor deasupra munţilor, deci nu mai aveam prea mult până jos. Am început să trag progresiv de manşă imediat ce-am decuplat forţajul. Aveam destulă viteză acum, iar avionul era într-un picaj stabilizat, perfect vertical, fără mişcări dezordonate. Brusc, am ieşit din plafon şi am văzut peretele muntos prin parbrizul blindat acoperit de stropi de apă. Mă îndreptam fix spre baza muntelui. Privirea mi s-a mutat fulgerător spre altimetru, iar limbile lui mi-au săpat indicaţiile în creier: o mie cinci sute.

Din palonier, am început un viraj pe dreapta, uşor, uşor, apoi din ce în ce mai pronunţat, pe măsură ce trăgeam de manşă. Viteza era mare şi n-am vrut să trag prea tare, să-i dau prilejul să se înfunde. În minte n-aveam decât „Iese, acum iese!”, repetat iar şi iar, obsesiv. Versantul muntos îmi umplea întreg parbrizul şi se întindea ameninţător spre mine, ca un uriaş furios. Cu viteza şi înclinarea crescând, am văzut muntele alunecând sub planuri şi, zburând razant cu el, am realizat că-l evitasem la mustaţă. Am privit radioaltimetrul ca să aflu ce înălţime aveam până la panta lui abruptă şi golaşă: cincisprezece metri!

Ceva ca o presimţire, o senzaţie ciudată localizată în intestine, mi-a dat de veste cum că totuşi, ceva nu-i în regulă şi încă n-am scăpat. Am ridicat privirea cu o lentoare dureroasă şi am aţintit-o înainte. Atunci am văzut sursa temerilor mele incoştiente…

Zburam în cuţit cu o mie de kilometri la oră la câteva zeci de metri înălţime de fundul văii în care intrasem şi la şi mai puţin de panta versantului. Numai prin magie aş fi putut rata coliziunea cu dealul ce se ridica în toată splendoarea lui, afişând un verde crud, amplificat de umezeala din aer. Am înţeles brusc ce era de înţeles, aşa că tot ce-am mai avut timp să fac a fost să readuc avionul în zbor orizontal, acţionând manşa lateral. Apoi, totul a devenit straniu şi timpul s-a dilatat…

 ***

 – Şapte-trei-unu, control radio-recepţie cu Ştartul!

Şapte-trei-unu, sunt doi-doi-cinci, dacă auzi răspunde!

Doi-doi-cinci, dacă-l ai la vedere pe şapte-trei-unu?

Negativ, Ştartule!                                                    

Şapte-trei-unu, dacă mă auzi apasă butonul de recepţie de două ori!

Şapte-trei-unu, control radio-recepţie cu Ştartul!!!

 ***

 Toate senzaţiile zborului au dispărut – apăsarea chinuitoare a suprasarcinii, gustul metalic al oxigenului combinat cu cel inconfundabil al sângelui izvorât din limba muşcată în timpul zbaterii sălbatice a MiG-ului scăpat de sub control, foşnetul static al staţiei radio din căşti, cu ale ei frânturi de conversaţii şi indicative alerte, îmbrăţişarea constrictivă a costumului anti-G – de parcă n-ar fi existat niciodată, înlocuite de un calm suprarealist, de o vedere limpede şi de curgerea agonizant de lentă a timpului, parcă încremenit în matca sa. Şi aşa am putut să văd tot, tot ce s-a întâmplat în continuare…

 

Continuarea este de găsit în volumul „POVEŞTI DE AERODROM”, lucrare ce va fi publicată în curând!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Zbor și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la In abismo – fragment

  1. monica berceanu zice:

    … uluitor mod de a descrie trairi!!!

  2. Victor zice:

    Esti rau bre, sa o lasi asa… 🙂 Asteptam cartea!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s