Când laşi manşa… – ep. 1

Mâine este ziua ultimului tău zbor ca pilot de vânătoare.

De fapt, e azi, pentru că e trecut cu mult de ora doi’şpe.

Nu poţi să dormi, aşa că supraveghezi dansul umbrelor pe tavan, umbre aruncate de becurile stâlpilor de-afară. În cap ai o învălmăşeală de gânduri, un ghem încâlcit, aşa că nu poţi urma niciunul, oricât de mult ai încerca. Toate se sfârşesc brusc şi duc în acelaşi loc, cu un regret aproape material ce ţi se pare că te sufocă.

Te foieşti încet în pat, atent să n-o trezeşti, cu toate că, după ritmul respiraţiei, nici ea nu crezi că doarme. Te simte şi-ţi ştie zbuciumul. Ştie că nu te poate face să te simţi mai bine, aşa că se preface că doarme. Şi ea suferă, dar n-o arată…

Priveşti ceasul electronic de pe noptieră, cu cifrele lui roşii ce zdrenţuiesc întunericul, iar gândul îţi zboară la lumina roşiatică a bordului într-un zbor de noapte.

Iar simţi că te sufoci, aşa că te dai încet jos din pat şi ieşi tiptil din dormitor.

Balconul etajului un’şpe te primeşte cu un aer rece, specific începutului lunii noiembrie. Faci ochii roată. Cât poţi cuprinde cu privirea, plafon compact, ghicit difuz în luminile oraşului. Balizajul enormului furnal al centralei termice din sud, reper important navigaţiei aeriene în zonă datorită înălţimii de aproape o sută de metri, nu poate fi văzut complet, cu vârful înfipt în vălătucii groşi de picături minuscule de apă.

Îţi aprinzi o ţigară, apărând flacăra chibritului cu mâna, protejând-o de vântul ce suflă uşor, mânând calm turma de nori spre est. Tragi adânc fumul în piept şi-i simţi usturimea. Te lăsaseşi cu zece ani în urmă… Acum două zile, brusc, ai cerut o ţigară unui camarad, urmărindu-i gesturile încetinite de uimire. Nu te-ai explicat, l-ai lăsat în pace să-şi mestece curiozitatea. Poate a înţeles ce era de înţeles sau poate nu, dar gradul mai mic decât al tău şi morocănoşenia ce te caracteriza uneori l-au împiedicat să te descoasă. Mai bine…

Luminile oraşului păreau a avea un efect hipnotic, cu lungul bulevard ce-şi întindea stâlpii înspre centrul oraşului, cu luminile lui aliniate stânga-dreapta exact ca nişte balize, ducându-ţi mintea atunci, cu mult timp în urmă, pe pistă de aerodrom…

Erai tânăr, atât de tânăr…

Un pui de vultur ce venise la porţile cerului să înveţe zborul, să înveţe să fie bărbat măsurându-se cu un oponent ce n-ar fi avut milă dacă l-ar fi surprins greşind.

Erai atât de emoţionat în ziua aia, cu inima luând-o uneori la trap, calmată cu greu prin inspirări repetate, adânci şi lente, trăgând lacom în piept aerul rece de noiembrie…

Da, era chiar ziua când ai ieşit la simplă, iar azi este ziua când vei lăsa manşa supersonicului pentru totdeauna, trecând în rezervă. Azi închizi un cerc, început atunci de un tânăr pui cu caş la gură şi finalizat acum de un vultur bătrân, hârşâit în zeci de bătălii, cercul vieţii tale de pilot militar, o traiectorie ce te-a adus aici, în acest punct, când o viaţă ia sfârşit şi alta se naşte.

Stingi ţigarea fumată pe jumătate. Nicotina nu te mai atrage, nu mai are acelaşi efect de atunci, când, înainte de zborul în simplă, ai fumat cu mâinile tremurând încetişor o ţigară ce ţi s-a părut cea mai bună din câte fumaseşi pân-atunci, ce parcă te liniştise şi-ţi dăduse o încredere în sine ce nu o găsiseşi înainte în adâncul tău.

Zâmbeşti la prostia ta de-atunci, copil tâmpit ce se baza pe orice altceva, dar nu pe sine însuşi, făcând greşelile vârstei. Cu timpul, vei afla ce trebuia să fi ştiut dinainte, decantând lucrurile bune de cele rele, trecându-le prin filtrul judecăţii şi acumulând seva aceea ce, în timp şi cu timpul, se va aşeza în straturi precum inele într-un trunchi de copac, fortificându-te, ca om şi ca pilot de vânătoare, asigurându-ţi supravieţuirea în aer şi la sol, şi permiţându-ţi să creşti, mai mult şi mai mult, construindu-ţi un nume greu, recunoscut şi respectat de toţi, privit cu încredere de cei de-o vârstă cu tine şi cu admiraţie de cei tineri.

Acum venise vremea…

Priveşti în jos la umbrele ce dansează pe sol.

Pământul îţi fusese prieten, în timp ce aerul se lăsase îmblânzit, călcând cele două elemente cu o siguranţă născută din experienţa smulsă zeului zborului cu fiecare zbor reuşit, cu fiecare decolare finalizată normal şi natural cu o revenire pe faţa primitoare a pământului.

Ai avut noroc în viaţă, te trezeşti şoptind, cu gândul la cei al căror noroc s-a rupt odată cu aripile…

Ai avut şi tu partea ta de evenimente în aer, cupole sărite la decolare, hidraulică plesnită, pneuri sparte la aterizări mai buşite, ieşiri din pistă de la paraşute al căror cablu n-a vrut să ţină, căderi de aparate de bord, rătăcirea aia din grele, când ai intrat puţin pe la iugoslavi, plus ce s-a-ntâmplat atunci, când ai fost atât de aproape să…

Îţi mângâi cu ambele mâini părul tuns scurt, milităreşte, rămânând cu capul în mâini şi coatele sprijinite pe balustrada balconului.

Încă mai ai mânerele de catapultare, ascunse cu grija celui ce pune la păstrare o bucată de comoară în cufărul vechi din lemn de stejar, lucrat cu migală de meşteri adevăraţi ce din asta trăiau, atunci, pe vremuri, prins în ţinte şi ranforsat cu benzi înguste de fier forjat de un negru adânc, o preţioasă moştenire de familie, dată din tată-n fiu de la moşii tăi, acolo unde ţineai bucăţi din sufletul tău. Acolo aveai casca pocnită, cu vizorul crăpat, acolo aveai o bucată din camaradul tău de dural pe care l-ai abandonat salvându-te, tot ce-ai putut subtiliza de la locul unde-a aterizat pentru ultima oară, acolo unde s-a înfipt rănit şi obosit în pământul reavăn al ogorului din câmpie… Dacă închizi ochii poţi vedea numărul lui de bord de pe spatele capacului de vizitare torsionat şi plin de funingine, patru numere arzându-ţi retina precum cifrele de un roşu electronic ale ceasului de pe noptieră…

Nici atunci norocul nu te-a părăsit, cu toate că ai făcut mai mult decât era omeneşte posibil, catapultând în ultimul moment şi aterizând dur, cu paraşuta neavând timp să intre în sarcină complet. Puţin a lipsit să nu…

Înghiţi cu greutate nodul din gât.

De câte ori n-ai fost acolo, în locurile acelea peste care pluteşte mirosul ăla ciudat, căutându-ţi camarazii, strigându-i în gând iar şi iar şi iar, încleştându-ţi maxilarele şi înfigându-ţi unghiile în carnea palmelor până la durere atunci când ochii… atunci când ochii îi găseau, îi recunoşteau, descoperindu-i împrăştiaţi în locul acela ars de un foc năpraznic…

De prea multe ori…, murmuri cu ochii arzând…

De prea multe ori le-ai simţit lipsa, de prea multe ori ai făcut gardă la căpătâiul lor, de prea multe ori ai plâns încetişor în exterior, în timp ce urletul din tine nu răzbea în afară, de prea multe ori ai tresărit ca un civil neinstruit la auzul salvelor de armă, simţind durerea spintecându-te de parcă gloanţele gărzii de onoare te-ar fi lovit pe tine, şi nu cerul ce nu ţi-a ocrotit camaradul…

Dar ai continuat să zbori, în ciuda tuturor, lucruri întâmplate şi oameni întâlniţi, nedreptăţi şi mizerii, greutăţi şi bariere, răzbind înainte cu hotărârea celui ce ştie că are un scop în viaţă, acela de-a nu abandona, acela de-a merge până la capăt, oricare şi oriunde ar fi el. Ai continuat să-ţi faci mai-mult-decât-meseria, rămânând pe drumul tău, cel pe care ţi l-ai ales atunci, cu multă vreme în urmă, când, cu mintea copilului plină de vise, ai declarat sus şi tare tuturor ce te-au ascultat că vrei să fii pilot de vânătoare…

Asta a fost atunci…, şopteşti cu amărăciune…

Acum, capătul drumului tău este aproape, la o depărtare de câteva ore. Azi închizi cercul şi pui punct vieţii de pilot militar, celei de om în uniformă de culoarea cerului, cu trese de aur pe umeri şi manşete. Atârni casca de zbor în cui şi spui adio aerodromului pierdut în imensitatea câmpiei, cu nopţile lui petrecute în celula de alarmă, imersat în aşteptarea aia surdă, când cineva nevăzut de tine stătea cu degetul pe trăgaciul tău, cu momentele de odihnă de sub planul avionului, când, aşezat pe betonul călduţ, sporovăiai cu tehnicul până se dădea drumul la zbor, cu zborul lui, cel pe care-l susţinea şi-l făcea posibil, adică toată suma de decolări şi aterizări, în toate condiţiile meteo, ziua şi noaptea, în toate anotimpurile şi zilele săptămânii, cu toate poveştile lui, poveşti de aerodrom spuse de vocile înţelepte ale celor bătrâni atunci când vă adunaţi după zbor şi stăteaţi până târziu în noapte, vărsând din pahare câteva picături pe jos pentru cei de care vă aduceaţi aminte, cei ce nu mai erau cu voi şi de care vă era atât de dor…

Cât îmi va lipsi totul…, ai murmurat cu voce înecată…

Da, totul îţi va lipsi, eşti conştient de asta. Eşti ferm convins, ştii cu toată fiinţa ta că nimic nu va putea înlocui momentele petrecute în aer, când vedeai pământul acesta fragil de la nouă’şpe mii de metri, privindu-l cu o senzaţie indescriptibilă cum dormita cuminte acolo jos, când săgetai stratosfera cu doi Mach, de două ori viteza sunetului, viteză enormă pe care tu nici măcar nu ţi-o puteai conştientiza complet, văzând doar prin periscop coada enormă de gaze arse ce-ţi marca traiectoria cu un alb strălucitor în frigul stratosferei, când străpungeai apărarea antiaeriană a inamicului din mintea ta şi din planurile războinice ale comandamentului cu zborul tău razmutat, când radioaltimetrul arăta îngrozit o înălţime puţin mai mare decât cea a stâlpilor de telegraf, când te fugăreai în jocuri războinice cu ai tăi camarazi în imensitatea cerului, pictat în culorile războiului şi cu toate simţurile la posturi, acumulând inestimabila experienţă de luptător al înălţimilor şi tarându-ţi mâna, ochii şi simţurile pentru scopul central al vieţii tale de pilot militar pe avioane supersonice: vânătoarea…

Hmm… ce păcat…, iţi simţi regretul rostogolindu-se prin tine…

Regulamentele militare nu-ţi mai permit să zbori, cu toate că încă te-ar mai ţine cureaua… Încă ai mai avea experienţă de împărtăşit celor mici, oho!, multă…! Încă mai ai energie pentru a forma şi forja spirite tinere, pentru a-i pregăti pentru ceea ce-i aşteaptă acolo sus, pentru a le imprima traiectoria corectă, pentru a le da aripi şi a-i motiva să lupte, cu mediul înconjurător şi tot ce-l compune, dar mai ales cu ei înşişi, pentru ca, după enorm de multă muncă, să ajungă acolo sus, în galeria celor mai buni piloţi, pentru a inspira şi ei, la rândul lor, alte minţi tinere, într-un ciclu peren, cel după care se trăieşte viaţa de aerodrom militar.

Cu ce voi mai rămâne acum…?, te întrebi amar, muşcându-ţi pumnul drept, încleştat până la durere…

Eşti ca un rezervor, plin de lucruri ce, în altă viaţă, cea trăită departe de aerodromul militar, nu-ţi mai sunt de niciun folos. Ai amintirile tale, cele ce te compun şi la care ţii atât de mult, cu oamenii pe care i-ai întâlnit şi care fie ţi-au pus manşa în mână, ghidându-te pe cărările cerului, fie ţi-au oferit camaraderia lor necondiţionată, fiindu-ţi aproape şi sprijinindu-te la greu, oameni de aur ale căror icoane le porţi în suflet oriunde te-ai duce, cu momentele petrecute în aer, când zborul era parte din tine, natural ca şi mersul pe jos, stăpân peste cele trei dimensiuni şi pe forţe ce lucrau pentru a-ţi permite trecerea impetuoasă cu focul forţajului izvorând din ajutaj şi sunetul cu greu agăţat de tine, cu toate cele trăite în lumea aerodromului şi imprimate în pelicula sensibilă a memoriei. Ele nu-ţi pot fi luate odată cu dreptul de-a urca în cabina supersonicului, ele sunt ale tale, iar nu ale lor…

Poate am să le pun pe hârtie, într-o bună zi…, îţi spui, oftând din toţi rărunchii şi ridicând privirea spre plafon, observând abia acum semnele ivirii zorilor. Nici n-ai realizat galopul timpului…

Îţi verifici ceasul de la mână. Nu mai e mult şi trebuie să pleci la aerodrom.

Chiar dacă nu asta-i ora, intri în rutina din fiecare dimineaţă. Îţi faci toaleta, cu bărbieritul regulamentar, totul contracronometru. Mişcări precise, rutină săpată în existenţa ta, precum urcatul în cabină şi trezirea la viaţă a camaradului tău de dural.

Te opreşti brusc, privindu-te cu ochi mari.

Din apele oglinzii, te priveşte un om cu ochi trişti, cu cearcăne şi colţurile buzelor căzute. Parcă nu aveai atât de multe cute ce-ţi brăzdează fruntea, parcă nu-ţi aduci aminte să fie atât de adânci. Parcă cel ce te priveşte din spatele oglinzii nu eşti tu, ci o simplă mască a amărăciunii, o figură de-o tristeţe copleşitoare…

Îţi mişti capul, admirându-ţi argintiul părului tuns scurt. Ai pielea bine întinsă pe oasele feţei, iar atunci când încleştezi fălcile, cutele dispar, dându-ţi un aer dur. Poate d-aia ăia mici se pierd când sunt în apropierea ta, când îi pironeşti cu privirea asta pătrunzătoare, poate d-aia par să uite cam tot ce-au învăţat… La gândul ăsta zâmbeşti, iar figura din oglindă zâmbeşte şi ea, şi aşa înţelegi de ce timiditatea lor se topeşte când le strângi mâna şi le oferi zâmbetul ăsta cald. Nu eşti un căpcăun, cu toate că le ceri mult, dar aşa trebuie, iar ei ştiu asta şi, speri tu, înţeleg şi te înţeleg…

Şi totuşi, ai îmbătrânit frumos, bătrâne…!, îţi şopteşte figura din oglindă…

Da, ai îmbătrânit, dar asta-i regula vieţii, a biologicului. Mintea, în schimb, trebuie să-ţi rămână vie, tânără, nealterată de trecerea timpului. Trebuie să ştii să râzi, să vezi partea frumoasă a lucrurilor, să ştii să ieşi din plafonul cu care te mai înconjoară uneori viaţa. Exact ca acum…

Te simţi bine zâmbind şi hotărăşti că trebuie să rămâi în starea asta. Aşa e, trebuie să vezi partea bună a lucrurilor. Acum, lăsând manşa, vei avea mai mult timp pentru altceva. Pentru ce?! Hmm… vei afla tu…

Viaţa nu înseamnă numai carieră, numai meseria pe care ţi-ai ales-o, ci este mult mai mult decât atât. Acum vei putea citi tot ce ţi-ai propus, acum vei avea timp şi pentru tine şi familia ta, acum că profesia ta a cedat primul loc. Acum trăieşti prima zi din restul vieţii tale…!

Cu ochii la ceas, îţi termini aranjatul. Arăţi impecabil, exact aşa cum trebuie. Te admiri în oglindă, încercând să găseşti defecte, ţie şi uniformei. Nu găseşti, iar asta îţi păstrează zâmbetul ce-ţi flutură pe figură.

Îţi săruţi lung soţia, învăluind-o cu privirea şi simţindu-i mirarea. Ştie că n-ai dormit, ştie în ce stare erai ieri şi toată săptămâna, iar acum… pari alt om! Îi vei spune diseară, când vei reveni la ea. Deocamdată, sărutul acesta speri să-i ajungă…

Afară vântul s-a înteţit, la fel de rece şi de umed. Turmele de nori continuă să gonească iute către est. Nu-ţi pasă şi chiar te bucuri că-i aşa, pentru că vei avea un motiv în plus să-ţi aminteşti ultimul tău zbor.

Ajungi în staţie în momentul când autobuzul se vede în depărtare, târându-se către tine, cu motorul răgând răguşit şi un nor de fum înţepător tras după el. Zâmbeşti la scena familiară, văzută de atâtea ori în decursul anilor, la hohotele de râs ce izbucneau când murea motorul şi erai nevoit să faci ultima porţiune până la unitate pe jos, împreună cu camarazii tăi, plimbare de dimineaţă ce te binedispunea.

Urci şi răspunzi şoferului, întorcându-i salutul şi strângându-i mâna. Saluţi cu voce tare pe ceilalţi din interior şi te aşezi pe locul tău, păstrat ţie cu sfinţenie, altă regulă nescrisă a vieţii de aerodrom.

Drumul până la aerodrom ţi se pare scurt, flecărind cu camarazii. Nimeni nu zice nimic de zborul tău de azi, nimeni nu-ţi adresează vreo întrebare despre cum te simţi. Toţi îţi respectă durerea, prefăcându-se că toate sunt în regulă şi nu este decât o altă zi din viaţa de pilot militar. Doar în priviri li se distinge ceva, o luminiţă tristă ce nu poate fi ştearsă de râsete şi glume. Ştii sigur că o ai şi tu în priviri…

Uneori se lasă câte-o tăcere stranie în jurul tău. Atunci ştii că se gândesc la tine şi la ziua asta. Taci şi asculţi sporovăiala celor din spate, cei tineri, cei pentru care asta-i doar o altă zi de zbor, până când vreunul dintre bătrâni sparge gheaţa cu vreun banc porcos sau vreo remarcă despre vreme…

Aerodromul te întâmpină scufundat întro lumină cenuşie, cernută peste întinderea lui de plafonul învolburat de deasupra. Cobori şi-i urmezi tăcut pe ceilalţi. Ştii şi simţi că tot ce faci acum, faci pentru ultima oară în această viaţă.

Ştii şi simţi şi taci, înregistrând…

 VA URMA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de pilot de vânătoare și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Când laşi manşa… – ep. 1

  1. Ca si celelalte texte, si cel de fata ne dezvaluie cat de puternic si cat de slab este omul. Indiferent de ce parte a gardului aerodromului se plaseaza, zborul devine parte a iubitorului de aviatie si despartirea de zbor este grea. Cel putin asa cred, desi eu mai am cativa ani in care sper sa mai pot pilota racheta Hyundai, sau ce-o mai fi dupa ea, catre aerodromuri.
    Felicitari autorului!

  2. viesparul zice:

    seria „Cand lasi mansa” este nespus de trista… dar foarte frumos scrisa. felicitari!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s