Aerodromul norilor – ep. 2

Mulţumind celor ce şi-au rupt cele zece secunde din viaţă cerute pentru a răspunde întrebării din Sondajul de opinie nr. 1, precum şi celor ce-au considerat că acele zece secunde sunt mult prea preţioase pentru a fi irosite astfel (!), mă reîntorc la zbor, pentru că el este, întotdeauna, locul de unde pornesc toate, în jurul căruia gravitează toate, şi locul unde se sfârşesc toate poveştile de aerodrom. Mulţumesc!

 

Ziua de luni ne-a întâmpinat cu o răcoare surprinzătoare, un cer acoperit şi un vânt ce te făcea să-ţi închei la gât combinezonul de zbor. Am ieşit ca nişte pui zgribuliţi din blocul unde eram cazaţi, căutând spre cer şi strâmbând din nas la vremea mohorâtă. Mă rog, ei strâmbau din nas în timp ce eu mă întrebam cum dracu’ să fac să ajung în sonda meteo, dar asta-i altă poveste…

La masă am aflat de la băştinaşi că multe zile încep aşa aici, la Luna, cu nebulozitate accentuată şi vânt, dar condiţiile meteo se îndreaptă şi permit fără probleme zborul. S-a respirat mai uşor la aflarea acestor veşti, iar mâncarea n-a mai intrat cu noduri. Eu mâncam în felul meu tipic, cu ochii pe ceas, rugându-mă în gând să nu se ducă detot plafonul ăla pufos, ce mă îmbia să-l explorez împreună cu 8006-le meu.

După masă, am mai stat la taclale la celula de alarmă, clădirea aceea din lemn ce mirosea înnebunitor a fibră lemnoasă proaspătă, ce avea un aer boem, chiar dacă – pentru un ochi neavizat – ea arăta ca o simplă baracă din lemn. Îmi plăcea acolo, mă simţeam bine înconjurat de lemn. Dintotdeauna am avut o fascinaţie legată de căsuţele din lemn, visând pe ascuns la una doar pentru mine, un refugiu din calea tumultului vieţii cotidiene, o retragere din vâltoarea nebuniei de zi cu zi. Nu mă mai săturam s-o privesc, s-o ating, să-i simt mirosul, şi mă întrebam oare cum e o noapte în celula de alarmă de la Luna? Oare cum mi-ar fi visele nocturne aici, în mirosul ăsta liniştitor de lemn şi zbor?

A urmat pregătirea zborului, imediat după aterizarea sondei. Gazdele noastre s-au depăşit pe sine prezentându-ne pe planşe de dimensiuni mari tot ce trebuia să ştim despre zona lor de operaţii, începând de la aerodrom şi până la poligoanele pe care le foloseau. Scheme detaliate, colorate frumos, muncite cu minuţiozitate şi pregătite atent doar pentru noi, ne prezentau aerodromul şi zonele de zbenguială aeriană, reprezentări grafice ticsite de frecvenţe şi indicative, înălţimi, eşalonări şi distanţe, unghiuri şi direcţii, zone de excludere şi restricţii de zbor. Am fost avertizaţi cu privire la păsări, la zborul în terenul muntos şi la curenţii lui, la nebulozitate şi pericolele ei, totul prezentat cu lux de amănunte şi răbdare pentru clarificarea tuturor necunoscutelor. Ni s-a răspuns cu calm şi uneori cu umor la toate întrebările, nefiind lăsaţi să plecăm până nu fuseseră acoperite toate subiecte şi eliminate punctele albe din pregătirea noastră. Acum eram şi ne simţeam gata să urcăm pe cerul ăsta frumos al Transilvaniei!

Conform planificării scrise cu creta pe tabla de la celulă, am aflat că voi zbura cu Lupu’ în prima ieşire, o dublă de aclimatizare. Aveam două ieşiri, o dublă cu el şi o simplă, tot de recunoaştere a raionului aerodromului. M-am trezit gândind că era destul pentru prima zi, aşa că mi-am văzut de treabă.

Lupu’ era unul dintre cei mai experimentaţi piloţi ai Regimentului 71, fiind unul dintre primii piloţi care puseseră roţile pe noua pistă a aerodromului de la Câmpia Turzii. Instructor cu ştate vechi, Lupu’ pusese manşa MiG-ului 21 în mâinile unui număr apreciabil de piloţi tineri, atât la Deveselu, aerodromul unde fusese repartizat din şcoală, cât şi aici, la Luna. Pentru mine era o plăcută aducere aminte revederea cu el, pentru că, în ciuda faptului că fusese la altă escadrilă, zburasem cu el şi lângă planul lui, iar acum aveam privilegiul să-i fiu elev în dublă aici, în noua lui casă.

Poete, hai să-ţi arăt Cheile de sus!, mi-a zis zâmbind în timp ce trecea pe lângă mine şi Vizi, făcându-mi semn spre camera de echipare. N-am mai aşteptat o altă chemare, aşa că i-am făcut cu ochiul lui Vizi şi am zbughit-o după Lupu’.

Ne-am echipat repede, acompaniaţi de fluieratul lui vesel. Alesese special pentru mine o melodie oltenească, spre amuzamentul meu. Am ieşit împreună şi am pornit alene spre avioane, cu căştile sub braţe şi furtunele măştilor bălăngănindu-ni-se în ritmul mersului. Am ridicat ochii şi am cuprins cerul cu privirea. Sufla un vânt destul de năbădăios dinspre nord-est, ce căra cu el un melanj ciudat de nimbostratuşi burtoşi şi vineţii la faţă şi stratocumuluşi ce păreau a fi umflaţi cu pompa, corăbii pântecoase ce navigau cu vântul în velele lor diafane. Sonda ne avertizase cu privire la prezenţa unui balaur mare prin zona oraşului Alba-Iulia şi a altora mai mici pe lângă Târgu-Mureş, deci era ceva rost de ploaie şi nu numai. Am zâmbit cerului îngreunat de norii aceia de ploaie şi am grăbit pasul să-l prind din urmă pe Lupu’ ce fluiera voios, parcurgând rapid distanţa până la avioane în stilul lui caracteristic, mergând cu paşi mari şi apăsaţi, adus de spate. Uneori, băieţii îi mai ziceau şi „Tancu’”, pentru că nu era bine să-i stai în cale când o lua pe ulei…

Dubla 9516 ne aştepta cuminte, cu tehnicii roind pe lângă ea, verificând-o şi pregătind-o de zbor. Lângă ea, 329 era aproape gata, cu Dex în prima cabină ce tocmai pornise motorul şi urmărea acum cu atenţie parametrii. Ambele aveau câte-un rezervor suplimentar acroşat ventral, cei 490 de litri de gaz în plus promiţând mai multă zbenguială pe cerul transilvănean.

Am ajuns la dubla noastră, am strâns mâinile tehnicilor, iar eu am dat să fac turul avionului. Lupu’ mi-a tras un fluierat strident, ca la oi, menit a-l auzi peste timbrul ascuţit al motorului Tumansky al lui 329, şi mi-a făcut semn să urc, arătându-mi ceasul. Nu mai era timp pentru asta, aşa că am urcat în pas ale’ cele şapte trepte ale scării de bord şi am sărit în scaun. Lângă dubla noastră, tehnicii închiseseră cele două cupole şi luaseră scările de la avion, iar acum cei doi din interior se uitau la noi cum ne instalam în cabine. Ne aşteptau, oare?!

Am aruncat o privire în spate, la Lupu’, iar el mi-a făcut semn cu mâna să ne grăbim, arătând spre 329. Am înţeles şi mi-am aşezat casca pe cap, trăgând-o bine peste urechi, apoi îmbrăcând hamurile ajutat de tehnic. M-am conectat la avion cu rapiditatea izvorâtă din experienţă, pentru ca apoi mâinile să-mi alerge în ritualul pornirii motorului şi trezirii dublei la viaţă. Executam mişcările de resuscitare a lui 9516 cu precizie chirurgicală, atent supravegheat de tehnicul de pe scară. Lupu’ a purtat toate comunicaţiile cu zebra, lăsându-mi mie onoarea de-a aprinde flacăra în camera de ardere, defect profesional de instructor. Se pare că încă mai vroia să mă testeze, chiar şi după anii petrecuţi aici, departe de locul unde fiecare ne-am început cariera de pilot militar.

Totul era normal pe bord, indicaţiile erau în parametri, aşa că tehnicii ne-au închis cupolele şi s-au retras de lângă dublă, luând cu ei scările şi calele de la roţi. Lângă noi, 329 a prins a rula, ieşind din linie şi virând dreapta. Aveam să decolăm pe cap invers azi, datorită vântului destul de puternic. Ne aştepta un rulaj lung până la pragul vestic al pistei, dar asta e, cu vântul nu te joci.

Mi-am aşezat mai bine casca pe cap, mi-am închis cureluşa de sub bărbie şi mi-am potrivit masca de oxigen pe faţă, inspirând oxigenul din butelii, aerul de avion. Am făcut câteva mişcări de acomodare cu casca, aşa cum făceam de fiecare dată înainte de zbor, rotindu-mi capul stânga-dreapta şi sus-jos, simţindu-mi vertebrele cervicale troznind şi aşezându-se mai bine pe discuri, pentru ca apoi să intru în poziţia de zbor: mâna dreaptă strângând cu fermitate manşa, mâna stângă odihnită pe maneta de gaze şi picioarele bine înfipte în paloniere. Spatele drept, lipit de scaun, ochii privind înainte, prin vizor. Eram strâns bine în chingi, ataşat scaunului de catapultare ca un accesoriu important ce eram. Întotdeauna mi le strângeam tare, la fel cum îmi legam şi şireturile de la bocanci, cât mai strâns posibil, preferând să-mi ştrangulez circulaţia sângelui decât să mă bălăngănesc aiurea prin cabină. Numai aşa mă simţeam bine, ataşat cât mai fix de avion, corp comun cu el. Iar acum eram fixat exact aşa cum trebuie, aşa cum îmi plăcea, simţindu-mă bine şi cu un chef nebun de zbor. Eram gata.

– Aprob intrarea la pistă şi decolarea în forţaj total cu celula, zero-doi-unu!, a venit în căşti permisiunea CZ-ului, aşa că am împins maneta de gaze, crescând turaţia motorului.

Dubla a pornit a accelera lin, părăsind linia şi urmându-şi surata, pe 329, care se vedea în depărtare, mărşăluind pe bretelă. Am presat palonierul drept, iar 9516 a virat scurt, lansându-ne în urmărirea la sol a dublei 329. În dreapta noastră, operaţiunile de pregătire pentru zbor ale avioanelor escadrilei noastre şi cele ale regimentului transilvănean erau în toi, cu piloţi care-şi luau în primire avioanele, tehnici ce le dehusau, le scoteau capacele şi le deschideau cabinele, maşini de aerodrom ce se cuplau la ele, alimentându-le cu lichide vitale şi energie electrică. Mâini în mănuşi de piele neagră ne făceau semne entuziaste, exprimând energia aceea ce se simte la începutul unei noi zile de zbor, când nerăbdarea te roade şi simţi că nu mai ai stare, fremătând la gândul că nu mai e mult şi vei decola în tunet de forţaj.

329 deja se aliniase de ceva vreme pe centrul pistei de decolare-aterizare când noi făceam virajul stânga pentru intrare la pistă, aşteptându-ne răbdători. I-am ajuns în cele din urmă, şi ne-am poziţionat fix pe firul director, cu ei în dreapta noastră şi puţin mai în spate. Am pus motorul în MAXIMAL, strângând cu hotărâre levierul de frânare, simţind avionul lăsând botul în jos, ca un atlet în bloc-start, pregătindu-se pentru pocnetul pistolului cu capse ce-i va elibera fuga. Din spate, Lupu’ s-a foit pe intercomunicaţie şi mi-a aruncat un „Gaz, Poete!”, spus cu o voce de parcă s-ar fi încordat ca pentru o lansare la catapultă de pe portavion.

VA URMA 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Zbor și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Aerodromul norilor – ep. 2

  1. din pacate dubla 329 nu mai este.impreuna cu cei 2 piloti.

  2. Chiar ca pacat de ce s-a intamplat anul trecut in Noiembrie:((

    Am o intrebare pe care vroiam s-o pun de mult timp: „Papagalul” era avionul de teste pentru camuflajul de pe Lancere?(adica acesta: http://www.cartula.ro/forum/uploads/monthly_01_2009/post-36-1232571340_thumb.jpg)

  3. Poetu' zice:

    Negativ. Papagalul a fost vopsit aşa, în acel camuflaj care l-a făcut celebru, dar n-a avut nici-o legătură cu LanceR-ul, din câte ştiu eu. Last edit: cu scuzele de rigoare, rectific: da, Papagalul, MiG-ul 21 RFMM cu numărul de bord 8006, a fost utilizat ca platformă de testare a camuflajului variantei aer-sol de LanceR.

  4. Acuma am vazut edit-ul, iar scuzele se accepta. Sa scrii in continuare la fel cum ai scris pana acuma si, desigur, cer senin!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s