Cioara – ep. 2

Priveam şi mă întrebam în gând, minunându-mă cu mâna la gură ca o babă pe marginea şanţului, câte dintre nenorocitele alea de ciori om fi ratat, pentru că din câte îmi spuneau mie ochii, nu prea multe…

Intradosul aripilor şi al fuselajului era plin de pete de sânge, pene şi alte componente de zburătoare, la fel şi jambele. Am numărat împreună cu tehnicii vreo cinci-şase înfundări în duralul fuselajului, unele mai grave, altele mai superficiale, în timp ce pantalonul jambei principale stânga era pocnit bine, la fel şi trapa jambei de pe aceeaşi parte. Farul de aterizare şi antena radioaltimetrului de pe stânga nu mai erau, acum numai nişte pete de sânge marcând locurile unde fuseseră montate înainte.

Păsăroiu’ a venit şi el lângă mine, scoţând un fluierat uşor de uimire, printre dinţi.

’Ai dă capu’ meeeu!…, făcu el mângâindu-şi chelia în expansiune. Bă, Poete, avurăm sau nu baftă?!

Şefu’, cam avurăm…, i-am răspuns cu jumate de gură, încă sub imperiul celor văzute şi trăite. Dacă înghiţeam una, acuma fie ne adunau cu penseta de pe rama cabinelor, fie ne căutam pe câmp unde-am căzut după catapultare…

Încet-încet, tehnicii din jurul nostru depăşeau momentul, uimirea şi şocul provocate de dubla plină de sânge şi ne strângeau mâinile şi ne luau în braţe entuziasmaţi. Duralul se repară, dar omul nu prea. Duralul suportă multe, intemperii, suprasarcini sălbatice, chiar şi coliziuni cu păsări, dar omul mai puţin, el este mai fragil, dar mult mai preţios. Ar fi fost stupid s-o fie mierlit în urma unei coliziuni cu un stol de ciori. Vă daţi seam ce-ar fi scris pe pietrele noastre funerare?! Parcă-mi şi imaginez: „Păsăroiu’ şi Poetu’, doi vajnici piloţi de vânătoare, cei pentru care supersonicul n-avea mistere, morţi de moarte năprasnică, daţi jos de pe cer de un cârd de ciori”…

Păi să nu-ţi vină dracii?!…

Acum, răspunsul la întrebarea de ce mă enervasem aşa tare este de găsit în trecutul meu şi în altercaţiile mele cu factorul ornitologic, întâlniri de gradul trei ce au contribuit la fabricarea aurei mele de mare ghinionist.

Prima oară a fost în şcoală şi nu am fost eu cel direct vizat, ci Trâmbi, cel care, zburând în dublă cu un L-29, avea să ia o pasăre fix într-una dintre prizele alea de aer minuscule ale Delfinului. Îmi aduc aminte că priveam toţi, înmărmuriţi, cum avionul venea la aterizare cu o lungă trenă de fum negru şi gros după el, act de un curaj fantastic şi încununat de succes, pentru că au reuşit să-l pună pe pistă şi să taie motorul înainte ca el să izbucnească în flăcări. Motorul a fost înlocuit, iar avionul încă mai zboară, datorită lui Nea Fane, cel ce mi-a fost şi mie instructor la zborul în formaţie, şi lui Trâmbi, cel care a coborât clătinându-se din avion, cu tenul lui măsliniu acum alb ca varul. Nu mai ştiu dacă a mai reuşit să îngaime ceva cu vocea lui tipic subţire, dar ştiu că s-a aşezat jos, pe betonul încălzit de soare şi şi-a dat jos casca din cap cu mâini ce tremurau vizibil. A stat ceva timp acolo, până şi-a recăpătat vocea şi culoarea în obraji, şi a reuşit să scape de tremurul nervos din mâini. Bun băiat, Trâmbi ăsta, acum e pe la Câmpia Turzii. Of, de când nu ne-am mai întâlnit…

Atunci a fost prima oară când am văzut cu ochii mei ce poate face o nenorocită de pasăre, pentru ca a doua oară s-o iau eu fix peste bot, când, într-o evoluţie acrobatică, mă voi pomeni cu un păsăroi care-mi loveşte şi crapă serios cupola „Papagalului” cu care zburam. L-am adus la aterizare, zburând mai mult instrumental din cauza lichidelor străine avionului meu care îmi împodobeau cupola şi parbrizul, pentru ca o bună bucată de vreme să suport înţepăturile colegiale ale camarazilor mei legate de posibilul ritual de împerechere ce s-ar fi putut întâmpla între nenorocita de pasăre şi 8006-le meu, poreclit „Papagalul”…

Cu altă ocazie era să mă angajez pe panta de aterizare, când am smucit brusc de manşă la vederea unui stol ce şi-a schimbat direcţia de deplasare, ameninţând să intre în mine. Manevra de evitare a reuşit, dar numai eu ştiu ce-am simţit şi ce-a fost în sufletul meu când m-au trecut toate apele redresând în razmut, numărând pălăriile de floarea-soarelui ce mi-au defilat pe la nivelul cupolei. Cred că am şi ras câteva cu planul…

Dar, totuşi, sincer să fiu, cred că totul a început după evenimentul lui Trâmbi şi venirea mea la Borcea. Fusesem cazat în „BB” – „Blocul Burlacilor” – la etajul unu, iar într-un copac ce-şi avea ramurile chiar în faţa ferestrei mele şi-a făcut cuib…. o cioară! Era, trebuie să recunosc, un exemplar frumos, cu un penaj de un neagru uleios, destul de mare şi foarte gălăgioasă… Eram de-a dreptul terorizat de nenorocita de pasăre, care se găsea să facă gălăgie exact când aveam eu program de somn sau studiu. Nici nu mai ştiu cu câte obiecte aruncasem în ea, pantofi, papuci, sticle, chiar şi ghete de zbor, în cazuri de urgenţă majoră. Era a dracului de încăpăţânată şi nu vroia în ruptul capului să se care de pe creanga din faţa ferestrei mele.

Într-o bună zi, după un ştart mixt, prelungit până târziu în noapte cu discuţii bahice, încercam să-mi calmez durerea de cap cu un somn adânc, dar tocmai atunci nenorocita de cioară avea program de croncănit. Scos din sărite şi realizând – gândind prin durerea mea de cap – că războiul convenţional nu dă roadele scontate, am trecut la acţiuni de comando, urcând în copac şi dărâmând cuibul de-acolo. Nu ştiu dacă a avut sau nu ouă în el, pentru că n-am apucat să mă dau jos din copac că el dispăruse, furat de Lăbuţă, unul dintre câini aciuiaţi la noi în Colonie. M-am întors în cameră cu un larg zâmbet pe figură, acum când am crezut c-am învins, hotărât să-mi înec mahmureala într-un somn fără vise, nici măcar de zbor. Dar lighioana a revenit de pe unde fusese plecată şi a (re)început scandalul, de data asta mai dihai… Scos din minţi şi setos de sânge, m-am dus val-vârtej la Nea Georgică, omul care se ocupa de controlul înmulţirii factorului ornitologic, şi l-am implorat să vină să rezolve problema cum numai el poate – cu puşca de vânătoare. Nea Georgică mi-a înţeles nebunia şi a venit cu mine, executând cioara cu un foc bine tras.

Aici intervine partea ciudată, cea care m-a făcut să cred că sunt blestemat de o… cioară! 

Serios acum, după ce a căzut împuşcată, ciuruită de alice, m-am dus să iau cioara şi să i-o dau omului s-o dea la câini sau mă rog, să facă ce-o vrea cu ea. Dar când să pun mâna pe ea s-o ridic de la pământ, nenorocita de cioară a avut un spasm – sau ceva, ca o tresărire – şi m-a înciocat de mâna dreaptă, dându-mi sângele. Apoi a crăpat, rămânând nemişcată.

De fiecare dată după incidentele avute cu păsări am stat şi am meditat la cioara aia şi la întâmplarea cu ea, întrebându-mă dacă nu cumva am fost blestemat de ea! Adică, să fiu eu chiar atât de ghinionist?! Mă rog, înţeleg, un pilot poate să aibă „n” evenimente de zbor în decursul carierei şi altul nu, asta ţine de norocul fiecăruia, dar chiar atât de multe pentru mine şi toate implicând factorul ornitologic?!… Ce-mi mai rămâne, să mai şi catapultez după impactul cu vreo pasăre, nu?!…

La gândurile astea mi s-a pus pata în dublă când am luat în bot stolul de ciori. Adică, frate, las-o-ncolo, iar?!! Mai dă-le dracu’ de ciori, astăzi şi mâine!…

 ***

Dubla 3908  a stat ceva vreme prin hangar, a stat destul de mult, semnele întâlnirii cu factorul ornitologic dând ceva de furcă maiştrilor. Dar, după ceva vreme în care au ciocănit cât era ziua de lungă la tablele de pe ea, a fost redată zborului, spre bucuria tuturor, dar mai ales a noastră, a piloţilor. După ce a fost reparată, a mai stat puţin în regiment la noi, apoi a fost returnată camarazilor de la Bacău, de unde fusese împrumutată pe termen limitat. Sper să nu se fi supărat de beleaua ce i s-a întâmplat în timp ce era în ograda noastră, nu de alta, dar şi ei au păsările lor, şi nu e frumos să arăţi cu degetul…

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de aerodrom și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Cioara – ep. 2

  1. George GMT zice:

    Citind blogul tau imi aduc aminte de stilul lui Davidovici, iar episodul cu cioara imi aduce aminte, nu stiu de ce, de o intamplare povestita in „Aripi de argint” in care Doru impreuna cu colegul lui de celula au trecut razant pe deasupra unui camin cultural, unde se difuza un film in aer liber. Vroiau sa afle ce film este…Ce au simtit taranii respectivi am aflat mult mai tarziu la mitingurile aviatice, cand am auzit un MIG 21 trecand pe deasupra mea si cupland apoi fortajul…Pentru mine a fost magnific da pentru aia a fost probabil palpitant 🙂

  2. Freddy-pilotul zice:

    Nu stiu de ce traiesc cu impresia ca este re-povestita o intamplare, traita de mine sau de alti colegi de-ai nostri, aflati pe unul din aerodromurile rasfirate sub cerul romanesc…
    Poate pentru ca, ori-decate-ori ne adunam, doi-trei sau mai multi „zburatori” laolalta, indiferent de prilej, invariabil ajungem sa ne povestim si re-povestim intamplarile prin care am trecut noi, cei in cauza sau colegi de ai nostrii. Si, in mod cert, in cei n_spe ani de activitate, petrecuti la aerodrom, aproape fiecare dintre convivi a „prins” sau „ratat” cate un stol de ciori, acestea facandu-si veacul pe langa pista unde , intr-o vreme, se cultiva chiar grau si porumb!
    Ma intreb acum, retoric, oare ce minte luminata, aflata intr-un creier oplosit printr-un birou somptuos, nicidecum situat pe langa „celula de alarma” sau pe la liniile de avioane, a conceput si dispus sa se cultive fiecare petec de teren, chiar si cel de langa pista! N-a fost nimeni suficient de „tare’n boase” sa ridice problema oplosirii pe langa pista a stolurilor de vrabii, grauri si ciori!? E drept ca, tot cam pe atunci s-a introdus in echipa de start a fiecarui zbor „Pasararul”, omul cu pusca, cel care avea sarcina de a „zburataci” pasarile, tragand focuri de arma inspre stoluri sau spre pasarile care isi gaseau loc de ciugulit chiar pe pista! Si ca o ironie a sortii, au fost momente cand, din cauze obscure, acesta primea un numar redus de cartuse, ca si cand pasarile, in cunostinta de cauza, lasau in pace ceilalti „zburatori” sa-si duca teraba la bun sfarsit.
    Intr-o vreme m-am „petrecut” cu Pasaroiu’ cateva luni la Bacau,el fiind in perioada de trecere pe supersonic iar eu la un curs de comandanti de patrula si instructor de zbor. Intamplarile acelui an si a vremii petrecute impreuna poate ca se vor concretiza intr-o povestire aviatoriceasca pe care ti-o voi transmite prin e-mail.
    Revenind la povestea ciorilor, toate-s „bune si frumoase” cand, ajuns la gurile de alimentare, poti „contempla” rezultatele bombardamentului cu ciori si sa te minunezi cat de mult noroc, sansa, bafta ai avut, tu si avionul de dural, care, iertata-mi fie „jignirea”, a fost serios „sifonat” de un bot de carne! Sau sa te uiti ca „curca-n lemne” cum bucatile de ghiata din norul cumulonimbus au facut ravagii in bordul de atac sau in extradosul aripii, sau in „bidonul” de sub burta, etc!
    Si cat vom trai, nu vom uita aceste intamplari pe care le povestim nonsalant, cu gesturi largi si vorbe „spumoase”, dar care, atunci,la vremea lor, la „cald” s-au lasat cu transpiratii reci pe sira spinarii,, sau cu peri albi iesiti deodata de sub casca de zbor, sau cu ischemii descoperite la urmatoarea vizita la CMA, etc.
    Asa-i viata de zburator, in activitate sau in conservare, plina de intamplari de felul asta, pe care la mai visam uneori , le povestim deseori si care ne vor umple gandurile pana la plecarea definitiva la „Escadrila din ceruri”!
    Cer senin tuturor zburatorilor.
    Freddy-pilotul

  3. Poetu' zice:

    În curând se va lansa un site web unde toate poveştile aviatoriceşti îşi vor găsi un loc unde să se adune şi să fie arătate tuturor celor interesaţi. Va fi un site dedicat strict Aviaţiei Militare Române, ce şi-a propus să prezinte cât mai mult(e) din tumultoasa istorie a acestei indispensabile arme. Am să vă ţin la curent cu data lansării acestui site şi am să vă invit să povestiţi cele trăite, pentru că e păcat să se piardă fără să fie cunoscute. Vă salut cu respect, domnule comandor, şi vă mulţumesc pentru interesul acordat povestirilor de aerodrom!

  4. Bule by Samarkanda zice:

    Am citit cu sufletu’ la gură…povestea „fenomelor ornitologice”,
    poveste „plină ochi” de picanterii aeronautice și de s u s p e n s e,
    de viață de pilot trăită intens pe… muchia de cuțit a aeroportului de pe Bărăgan,
    de injurii care se revarsă ca un fulger ce își descarcă energiile printr-un singur paratrăsnet,
    de simțit omagiu pentru cel care…a știut să conteze și să se conteze pe sine,in Lecția de Zbor!…

    Am citit povestea scrisă la timpul prezent,
    povestea blestematelor ciori care nu cunosc bleslemele,
    ci doar numele temei* din fața morții,
    pe care preferăm,
    întotdeauna neputincioși,
    să o numim mai simplu,
    blestem…

    Aceste… „povești poeticești” de pe muchia aerodromului-aceea dintre viață și moarte!-,ce stau acum la lumina zilei,evocă un loc pe care prea mult timp și poate,încă și mai mulți,
    l-au considerat…„Locul unde nu se întâmplă nimic”…!

    (Era mai comod așa.Pentru toți „cei de la partid” și mai apoi,partide.)

    Mulțumiri Poetului că știe cu neasemuită măiestrie să le ridice vălul de pe față,
    că nu le lasă pradă uitării,
    că ni le dăruiește tuturor,piloți supersoniști sau muritori de rând,deopotrivă,
    într-un râs unanim și Univesal,
    numit simplu:
    VIAȚĂ !

    *teamă/temeri

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s