Cioara – ep. 1

Ieri, de dimineaţă, era să mă curăţ…

Eram cu Păsăroiu’ în dublă, decolând pentru un traiect ce ne-ar fi dus deasupra mării şi pe litoral. Misiune frumoasă, lungă, executată cu bidoane, în care zbori şi mult, ai şi ce vedea. Ne pregăteam pentru dislocarea ce va urma în curând, în cursul căreia urmând să operăm de pe MK şi să executăm trageri reale aer-sol în poligon la Babadag şi lansări de rachete deasupra mării. Pentru asta demarasem un program de antrenament intens, cu şase ştarturi pe săptămână menite a ne oţeli mâna şi a ne obişnui cu regimul la care vom şi supuşi în dislocare, adică misiuni complexe, ziua şi noaptea, în orice condiţii meteo, la joasă şi în stratosferă, pe scurt zbor, zbor şi iar zbor.

Ziua începuse normal, la fel cum începe fiecare zi cu zbor, fără niciun incident. Avem planificate trei ieşiri, o dublă dimineaţa, adică traiectul ăsta, şi două simple după masă, o lansare la plafon şi viteză şi o interceptare în stratosferă. Azi trebuia să mă plimb pe la mare altitudine şi să admir planeta de pe la vreo şai’şpe mii de metri, cuprinzând dintr-o privire şi munţii şi marea, şi chiar aveam chef de asta. Aveam un chef nebun de zbor şi eram hotărât să mă folosesc la maxim de acest program de pregătire draconic pentru a-mi creşte nivelul de antrenament în zbor şi a mai adăuga ceva orelor mele. Aşa că totul era normal, în mine şi în cabina dublei 3908, dublă aliniată pe pistă şi aşteptând unda verde de la CZ.

Ziua era cam mohorâtă, cu un plafon mototolit şi buhăit pe la vreo o mie. Ploase zdravăn toată noaptea, iar pista era acoperită de apă de ploaie ce se adunase în băltoace de dimensiuni serioase pe ici, pe colo, funcţie de dalele de beton. Deja îmi notasem în minte să fiu atent la acvaplanare când ne vom întoarce, dar eram relaxat, pentru că, ce dracu’!, aveam Păsăroiu’ în spate!

Păsăroiu’ era unul dintre cei mai buni instructori din regiment, un om extraordinar, de care mă ataşasem imediat ce venisem de la Bacău şi cu care mă înţelegeam foarte bine. Avea el un dar al lui de-a simţi oamenii ceva de speriat… Şi pe mine mă mirosea de fiecare dată când aveam ceva pe suflet. Îl întrebam cum face, care îi e secretul, şi-mi răspundea invariabil, „Mă’ copile, aveţi voi ceva în voi atunci când nu sânteţi aşa cum trebuie să fiţi! Mie mi se imprimă în minte şi pe retină imaginea voastră de atunci când sânteţi în regulă, când stăm de vorbă la celulă sau când descântăm o bere, atunci când n-aveţi nicio apăsare, iar apoi vă miros repede comparând imaginea aia, de oameni normali, cu asta, şi vă prind, mă!…”. Mare lucru pentru un instructor darul lui…

Aşa că stăteam pe pistă cu avionul ţinut din frâne şi ne întrebam – probabil amândoi, pe muteşte – de ce nu ne dă CZ-ul comanda „gaz”?! Ceva era în neregulă, se pare, dar ce? În fine, tocmai când apăsasem butonul intercomunicaţiei şi deschideam gura să întreb Păsăroiu’ ce se întâmplă, am auzit în căşti aprobarea decolării în forţaj, aşa că mi-am închis la loc fărcile şi m-am concentrat pe ceea ce trebuia să fac în continuare.

Am pus motorul în plin, am cuplat forţajul, am dat drumul la frâna de bicicletă de pe manşă şi am prins a rula pe pistă împinşi brutal de gheizerul de gaze fierbinţi ca faţa soarelui. Totul era normal, dubla nu fura, aşa că stăteam înfipt în paloniere, cu stânga rezemată de maneta de gaze, dreapta ţinând manşa în burtă şi cu ochii pironiţi prin parbrizul blindat. Lăsam în urmă decorul cenuşiu şi spălăcit de apa de ploaie cu viteză în creştere, iar ochii îmi alergau într-un du-te-vino între bucata de pistă din parbriz şi vitezometru, pentru ca să simt şi să văd ridicarea roţii de bot de pe sol.

Atunci, când roata de bot prinsese a se ridica de pe sol, iar dubla se apropia vijelios de viteza de desprindere completă, atunci s-a întâmplat întâmplarea…

Din stânga, de la periferia câmpului meu vizual, nişte puncte întunecate au prins a se deplasa pe o traiectorie perpendiculară pe a noastră, având un curs de coliziune inevitabilă. Ochii mi s-au mişcat cu o încetineală frustrantă şi au încadrat obiectele în mişcare, pentru ca creierul, la contact vizual complet, să le identifice şi să dea verdictul: ciori!

Am apăsat butonul radio şi am ţipat, „Ciori, ciori!”, impunându-mi să menţin avionul pe traiectoria de deplasare, cu toate că instinctul îmi urla să fac o manevră de evitare, orice, numai să nu intre în mine. Dar am realizat că n-aveam ce face decât să-l las să se ducă, fie ce-o fi. Am simţit mâna Păsăroiului pe manşă şi asta mi-a dat încredere.

Ciorile şi-au văzut, aşa cum era de aşteptat, de drum, aşa că ne-am întâlnit repede. De-abia după aterizare voi înţelege întreaga desfăşurare a întâlnirii cu înaripatele, atunci când voi vedea urmele lăsate de ele… Dar atunci, am putut înregistra din cabină doar vreo trei-patru lovituri, cu toate că ele au fost mai multe, simţite ca nişte bufnituri înfundate, mici şocuri nenaturale, diferite de orice se simte în zbor în mod normal. Cel mai urât impact l-am primit frontal, în colţul din stânga al parbrizului blindat, lovitura asta fiind şi cea care m-a făcut să-mi vină dracii. Practic, nenorocita de cioară a explodat şi mi-a umplut partea din stânga cu borhotul din ea, viteza fiind prea mică pentru a produce pagube gen fisuri, crăpaturi sau altceva. Nu, dar a fost de ajuns că nu prea mai vedeam bine de la sângele, maţele, penele, oasele şi conţinutul pipotei şi al întregului sistem digestiv păsăricesc ce mi se scurgea greţos în slow-motion pe parbriz şi cupolă.

Am simţit cum stomacul meu mă trădează şi dă să iasă…

Mi s-a urcat sângele la cap şi am început o lungă litanie de înjurături, apăsând inconştient butonul intercomunicaţiei, debutând cu, „’tu-z morţii mă-tii de cioară nenorocită!” şi continuând în acelaşi registru, cu variaţiuni de o sensibilitate aparte ce nu-mi dezminţeau porecla dată în şcoala militară. Probabil că am inventat înjurături noi în acele momente, nu mai ştiu, pentru că am ascultat banda după zbor, la analiza zborului, când s-a râs cu lacrimi şi dureri de burtă. Desigur, ca de obicei, toate evenimentele din seara aceea „de pregătire” sunt pierdute în ceaţă, din motive de grade alcoolice, bineînţeles… Sper să-mi facă şi mie băieţii cadou o casetă cu o copie a înregistrării ca să mă pot dumiri şi eu ce am bălmăjit în acele momente…

Păsăroiu’, când m-a auzit că am ţipat, averizându-l de apariţia ciorilor, a simţit că am luat-o razna şi a pus mâinile pe comenzi, iar atunci când m-a auzit începând să-njur, a urlat, „Lasă-l la mine!” şi a preluat comanda, pentru că deja începusem să fac prostii. M-am conformat fără crâcnire, pentru că îmi venea greu să şi pilotez şi să şi inventez înjurături noi la adresa nenorocitelor de ciori, deci ordinul lui a venit la fix. Acum puteam să mă concetrez numai pe înjurături…

Ce prostii începusem să fac? Păi, în primul rând, trăgeam cam mult de el înainte să atingă viteza optimă de desprindere, cu ochii la borhotul ce se scurgeam halucinant de greţos pe parbriz şi cupolă, de parcă aş fi încercat să sar peste stolul de ciori răzleţe în deplasare, şi încă mai aveam tendinţa inconştientă de-a vira spre dreapta, de-a evita alt impact. Păsăroiu’ a corectat panta de urcare şi l-a ţinut pe direcţie, lăsându-l să intre în parametri de spargere în sus, a raportat impactul cu ciorile – oricum, văzuse şi CZ-ul, pentru că s-a întâmplat sub ochii lui – şi a verificat funcţionarea motorului şi a celorlalte agregate. Totul părea a fi normal, în afară de radioaltimetru, care nu mai indica nimic. După aterizare vom afla că una dintre ciori a luat cu ea antena de sub planul stâng…

Marele nostru noroc a fost că – miraculos! – niciuna n-a fost aspirată în motor, astfel că tracţiune aveam, iar totul funcţiona normal – mă rog, minus radioaltimetrul – şi nimic nu dădea semne că ar avea vreo defecţiune. Aveam mult gaz, ce-i drept, foarte mult gaz, aşa că Păsăroiu’ a informat CZ-ul despre intenţia de-a larga cele două rezervoare şi de-a se roti puţin la verticala aerodromului, pentru a mai arde din petrol şi a intra în limite cât-de-cât acceptabile aterizării. A decis să nu escamotăm trenul, de teamă ca nu cumva să fi fost afectat de impactul cu ciorile. Măcar acum era scos şi siguranţat, deci ştiam o treabă…

Eu mi-am văzut în continuare de ocupaţia mea de căpetenie, înjuratul, încercând să nu-l stânjenesc în mişcări pe Păsăroi, care şi-a văzut şi el de treabă, fără mine. A găsit un câmp unde a largat rezervoarele, apoi a purces a da ture de aerodrom cu forţajul cuplat. Am ars noi la gaz cât am ars, zburând cu trenul scos, şi CZ-ul ne-a ordonat intrarea în tur de pistă şi venirea la aterizare. Zis şi făcut, Păsăroiu’ a mai trecut o dată la verticală, pe nord, şi a intrat normal în tur de pistă. Deja mă cam calmasem, epuizasem şi înjurăturile, îmi mai trecuse şi greaţa pentru că o parte din borhotul de pe parbriz se dusese, cărat de curentul de aer, aşa că i-am cerut comenzile. M-a lăsat să zbor, cu toate că uneori îi mai simţeam mâna stând acolo, de veghe pe manşă. Deh, instinct de pilot bătrân…

Am pus roţile normal, apoi paraşută, frânare, largare paraşută, viraj stânga pe bretelă, alt viraj strânga către guri, oprire la semnalul tehnicului şi tăiat motor şi contacte. Nici n-am terminat de decuplat tot şi dubla a fost înconjurată de o groază de oameni de la pistă. Întregul popor tehnico-ingineresc s-a strâns în jurul avionului, mulţi minunându-se ca babele, cu mâinile la gură. Ardeam de nerăbdare să văd şi eu urmările şi să înţeleg la ce mama dracu’ se minunau toţi aşa…

Într-un final, şi-au adus aminte şi de noi şi ne-au pus scările la avion, cu toate că dezermetizasem şi desiguranţasem cupolele de când hău’… Nici n-a apucat bietul tehnic să-mi ridice cupola că i-am şi ars un „Ce-i, bre, de vă minunaţi aşa?! Ce n-aţi mai văzut?!”, în timp ce mă extrăgeam în viteză din chingi, ameninţând să-l dau jos de pe scară pe săracul om. Doar ce-a terminat cu tija cupolei, că s-a dat jos, zicându-mi, „Păi, ia vezi şi matale de ce ne minunăm!…

Am sărit din cabină pe scară şi mai să-mi rup gâtul, cu ochii oriunde în altă parte, dar la scară nu. Adevărul e că… aveau dreptate să se minuneze aşa…

Foto de Iulian Voicu

VA URMA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Zbor și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Cioara – ep. 1

  1. 3908 este un numar care imi provoaca nostalgii … 1-TR-3908, prima masina pe care am iesit „la simpla”, acum … 22 de ani.
    Dar am avut noroc, nu m-am intalnit asa indeaproape cu nici un fel de cioara pe cand manam masina … pardon Dacia aia.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s