Gânduri şi clarificări

Una dintre ultimele mele scrieri, „Amărăciunea unor aripi tinere”, a stârnit ceva valuri… Desigur, ca să nu exagerăm realitatea, mai bine zicem că a stârnit o furtună într-un mic pahar cu apă. A fost mai citit, ce-i drept, decât majoritatea celorlalte scrieri, ceea ce nu face decât să mă bucure, însemnând că realitatea, fără poveşti, este mai atractivă decât „basmele”…

Am simţit nevoie unor clarificări, aşa că acesta-i motivul naşterii mesajului de faţă.

Cum am subliniat şi în AVERTISMETUL respectivei scrieri, nu intenţionez să aduc atingere în nici-un fel imaginii Forţelor Aeriene Române, imaginii ei REALE, desigur. Poate că ar fi trebuit subliniat şi acest aspect din capul locului, pentru ca toată lumea să înţeleagă. Astfel, n-aş mai fi primit mesaje şi comentarii revoltate.

Sunt ferm de părere că aduc grave deservicii imaginii Forţelor Aeriene Române cei care pun umărul la crearea unei imagini strâmbe a entităţii mai sus menţionate, care – lucru mai grav – o perpetuează prin orice mijloace, ascunzând adevărul şi inducând în eroare pe tinerii şi tinerele care aleg să-şi lege destinul de această instituţie, intenţionând s-o servească cel puţin o bună bucată din viaţă, dacă nu întreaga lor existenţă. Lor le-a fost dedicată scrierea în cauză şi pentru ei a fost făcută acea „spovedanie”.

Pentru că da, oamenii au dreptul de a cunoaşte ADEVĂRUL, nu înflorituri şi imagini reflectate în oglinzi mincinoase…

Nici-o instituţie, de nicăieri din lume, nu este perfectă. Ştiu asta la fel cum ştiţi şi voi. Nu există sistem perfect, la fel cum nu există perfecţiune în această parte a universului. Se spune că desăvârşiţi sunt numai zeii, iar tot ce-i rămâne omului este să aspire către acea perfecţiune şi să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a o atinge. Dar, revenind, chiar dacă sistemul nu este perfect, el poate fi îmbunătăţit, în aşa fel încât să-i fie corectate neajunsurile. Asta-i problema pe care vreau s-o punctez: perfectibilitatea.

Problemele sistemului de învăţământ militar autohton sunt arhicunoscute, iar multe dintre ele nu ţin decât de management, de managementul actului în sine. Nu sunt bani, ok, asta ştie toată lumea, dar nu-ţi trebuiesc bani pentru a alcătui o programă coerentă, de exemplu, nu-ţi trebuiesc bani să identifici neajunsurile din ea şi să le corectezi, nu-ţi trebuiesc bani pentru a pune pe scaunele lectorilor oameni care au vocaţie de pedagog, oameni care ştiu să se poarte cu studenţii şi au dragoste pentru materia pe care-o predau, nu oameni care privesc studenţii militari ca pe nişte insecte şi-i tratează în concordaţă şi nu oameni care nu ştiu să-şi „vândă marfa” – cunoştinţele ce trebuiesc transmise studenţilor. Nu-ţi trebuiesc bani pentru a face schimbările necesare construirii unui bun pilot militar, care să posede acele cunoştinţe necesare înţelegerii intime ale mecanicii şi dinamicii zborului în sine. Sistemul de învăţământ militar românesc este departe de cel occidental şi nu sunt şanse să se apropie cu fiecare an ce trece, dar neajunsurile materiale ar putea fi corectate prin alte modalităţi, mai la îndemână, precum cele expuse, pe scurt, mai sus.

Pe aviatori lasă-i să zboare!” – acesta-i inspiratul titlu – ar putea fi titlul unei campanii de sensibilizare a guvernanţilor pentru acordarea mai multor ore de zbor piloţilor militari, nu-i aşa?! – al unei cărţi scrise de profesorul Sorin Turturică, muzeograf la Muzeul Aviaţiei, un interviu cu generalul Aurel Niculescu, un om şi un pilot militar care a făcut enorm de multe pentru Aviaţia Militară Română, un exemplu de verticalitate într-o eră când coloana vertebrală curbată era blazon de mulţi purtat, mai ales în Armată. Pentru că atunci totul era politizat, partidul era în toate, iar totul era decis de către partid. Iar acum… unde am ajuns?! Totul este politizat, partidul este în toate, iar totul este decis de către partid! Sună a istorie repetată, nu?…

Aviatorii trebuiesc lăsaţi să zboare, trebuie să li se creeze acele condiţii necesare zborului, deoarece acesta este scopul lor, aceasta este menirea armei lor: zborul. Ei îşi îndeplinesc această menire doar în şi prin zbor; altfel, nu sunt decât vieţi irosite într-o aşteptare crispată, resurse investite absurd şi ilogic şi, ceea ce este cel mai grav, potenţial generator de securitate anihilat prin imobilitate. Punct.

În plus, se spune că Armata nu face politică! Iată un slogan foarte la modă, chiar şi azi, când Armata este condusă de un ministru civil, ales pe criteri politice de competenţă… Convingerea mea este că, pentru Armată, lucrurile au luat-o la vale atunci când s-a decis înlocuirea militarilor din postul de ministru al apărării – generali, militari de carieră care ştiau cu ce se mănâncă milităria – cu civili, membri ai unui partid politic, care răspundeau ierarhic unui sistem piramidal de interese politice şi ale căror decizii erau pur politice, fără să aibă aproape nici-o legătură cu interesele organismului în funtea cărora erau puşi. Exemplele sunt nenumărate în cei aproape 20 ani de când civilii au intrat la putere, politizând încet-încet întreaga conducere a Armatei. Militarii de carieră, „cătanele bătrâne”, s-au văzut retrogradaţi la rolul de simpli sfătuitori/consilieri, ale căror voci puteau fi reduse la tăcere cu un simplu gest al mâinii. Vocile lor rar contau, iar interesele strategice ale României au fost înlocuite de interesele strategice de partid. Cincinalul comunist a fost înlocuit de cei patru ani de guvernare şi promisiunea încă unui mandat, în care se putea continua cu elan proletar jaful, iar pentru acest alt mandat merita să faci orice, să promiţi orice şi să minţi senin jurând cu mâna pe Biblie…

Uneori nu mă pot abţine să nu fac o comparaţie cu ce a fost şi ce este acum. Înainte de ’89 eram sclavii sistemului comunist, dar măcar munceam pentru România, pentru ţărişoara asta atât de mult încercată, pentru a-i plăti datoriile externe şi a arăta lumii întregi că se poate, se poate să fii pe zero şi să n-ai nici-o datorie. Acum în schimb, suntem sclavii sistemului bancar, sistem ce asigură scurgerea banilor noştri în afara ţării, în buzunare străine, făcând să înflorească alte ţări şi sărăcind România. Când era mai bine, atunci sau acum?! Atunci trecusem de ultima gaură a curelei, dar ne apropiam de ţinta strădaniei noastre, dar acum… acum spre ce ne îndreptăm? Înainte construiam „capitalismul luminos” conduşi de partidul-stat, dar acum ce mama dracu’ construim, conduşi tot de partidul-stat, îmi puteţi spune?! Înainte eram minţiţi şi ţinuţi în teroare şi întuneric, dar acum suntem în lumină, în lumina unor reflectoare puse special în ochii noştri pentru a ne orbi, şi suntem mai minţiţi ca înainte, deci când era mai bine?…

Întorcându-ne la problema imaginii Armatei în ansamblul ei, în cei 21 ani de la Revoluţia din 1989 am asistat la o terfelire constantă a imaginii organismului militar, la un război mediatic împotriva Armatei la care ea a asistat pasivă, încorsetată în mentalităţi rigide şi depăşite, mentalităţi de care n-au reuşit să scape nici în anul în care ne aflăm. S-au făcut, ce-i drept, eforturi importante spre o deschidere către mediul civil, dar încă mai bântuie spectrul secretomaniei, preş sub care se ascund munţi de gunoi şi regimente de gunoaie, justificându-se posturi, structuri, cariere. Şi nu numai secretomania mai pluteşte deasupra tuturor celor din organismul militar, ci şi alte meteahne mai puţin albastre la ochi. Dar despre ele, poate cu altă ocazie…

Revenind pe traiect, declar că nu intenţionez să şterg „Amărăciunea unor aripi tinere”, nu intenţionez să-mi cer scuze nimănui pentru nimic din cele scrise acolo. N-am făcut decât să oglindesc un crâmpei de realitate şi să (vă) dau motive de reflecţie, de aveţi timp. Atât şi nimic mai mult.

Mai important, cei care vor să urmeze calea ce-i va duce în postul de pilotaj al unui aparat de zbor militar trebuie să ştie că trebuie să lupte dacă vor cu adevărat să ajungă acolo. Calea lor este grea, presărată cu încercări, cu nedreptăţi, cu mizerii, cu multă sudoare şi durere şi privaţiuni de tot felul, dar şi cu momente sublime, interzise muritorilor de rând. Trebuie să ştie că, de vor ajunge acolo, în cabină de aparat de zbor militar, se vor include într-o elită şi că orice vor auzi spunându-se despre piloţii militari, poate lucruri rele şi prosteşti, spuse de obicei din invidie, de oameni mici, în sufletul lor trebuie să ştie că sunt mai sus decât majoritatea, iar ăsta nu-i puţin lucru.

Tinerii şi tinerele ce vor să ajungă piloţi militari trebuie să ştie la ce să se aştepte pentru ca aşteptările să nu le fie înşelate, pentru a nu cădea în depresie sau a pierde timp din viaţă aiurea, făcând lucruri în care să ajungă să nu mai creadă. Aviaţia militară nu este pentru oricine, este pentru cei ce ştiu ce vor şi sunt dispuşi să treacă peste ORICE pentru a ajunge la ţinta călătoriei lor, ţintă ce, de fapt, nu este decât începutul unui lung drum, drumul lor în viaţă. Trebuie să ştie că o viaţă de pilot militar se trăieşte altfel decât cea a unui muritor de rând, că echilibrul este cuvântul de ordine în această viaţă, iar acest echilibru se referă la toate.

Amărăciunea unor aripi tinere” nu trebuie să spulbere visuri, ci trebuie să trezească la realitate minţile celor ce vor să intre în sistem, dar şi ale celor ce sunt în sistem, ce sunt sistemul, cei ce au puterea de-a schimba ceva şi nu o fac, de teamă, din comoditate sau complicitate. Primii trebuie să-şi ajusteze nivelurile de voinţă şi toleranţă, iar cei din urmă nivelurile de respect de sine şi datorie faţă de uniforma pe care-o poartă.

Vreau să mai precizez că tânărul cadet, subiectul „spovedaniei”, a ales să zboare avioane militare în cadrul Forţelor Aeriene Române, iar nu pentru forţele aeriene ale mamei mele sau ale mamei lui. Asta ca să clarificăm şi faptul că da, zboară pentru ţara aceasta şi noi toţi, iar de i se ordonă, arde împreună cu avionul lui, luptând împotriva inamicilor acestei ţări. Că nu are respect pentru poporul din care (regretă că) se trage, asta-i partea a doua… El ştie foarte clar cui se supune, a ales conştient asta şi merge până la capăt, în ciuda mizeriilor în care înnoată. Acest tânăr nu este de acord cu cele ce i se întâmplă, lui şi camarazilor lui, iar de aceea mi s-a „spovedit”, scoţând aceste lucruri din el şi ridicându-şi pietre de moară de pe suflet. Frustrarea lui este mare şi se poate simţi, pentru că nu înţelege – la fel cum nu înţeleg nici eu – cum de se desfăşoară atât de multe aspecte ale vieţii de cadet în Academia Forţelor Aeriene după reguli ale absurdului.

Şi el se întreabă, precum mă întreb şi eu, de ce nu se schimbă lucrurile? De ce nu se aşează ele în matca normalităţii? De ce nu învăţăm din propriile noastre greşeli? De ce nu se doreşte ca lucrurile să meargă (mai) bine? De ce perpetuăm un sistem greşit?

Întrebări, întrebări şi iar întrebări…

În încheiere, doresc să explic iarăşi (şi pentru ultima oară!) refuzul dezvăluirii identităţii mele.

Sunt şi voi rămâne Poetu’ pentru a putea scrie despre aviaţia militară din România oricând şi orice, fără a risca să mi se bage pumnul în gură sau să se facă presiuni asupra mea atunci când voi scrie ceva ce iarăşi va deranja. Pentru că nu mă voi opri aici. Am să scriu exact aşa cum simt şi am să spun lucurilor pe nume, fie că le place unora, fie că nu. Am să spun numai adevărul, pentru că nu-mi place să mănânc rahat, iar Doru avea o vorbă: „pentru că altfel nu se poate”…

Mă „ascund” în spatele unui pseudonim pentru că nu-mi plac „luminile rampei” şi nu caut „capital politic”. Mi-am expus marfa în lumina virtuală a „satului mondial”, dar eu prefer să rămân în spatele cortinei. Cine sunt nu are absolut nici-o importanţă, dar ceea ce ştiu, da. Are importanţă mai întâi pentru mine, pentru că am ales să scriu aici şi să pun totul în faţa ochilor voştri, şi are importanţă şi pentru voi, de alegeţi să-mi acordaţi interes, să mă credeţi şi să citiţi povestioarele şi/sau dezvăluirile mele.

Putem fi prieteni, dar niciodată nu ne vom strânge mâinile. De mă voi răzgândi, vă asigur că veţi afla!

Pân-atunci, fiţi pe recepţie, pentru că mai am multe poveşti de aerodrom în tolba-mi!

  

Cu respect, al domniilor voastre,

Poetu’.

 

PS: pentru orice comunicări, de orice natură, pentru sugestii, reclamaţii, ameninţări şi înjurături şi orice vă trece prin minte, imi puteţi scrie pe adresa poetu@live.com. Vă mulţumesc… pentru că-mi mulţumiţi!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Realitate și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Gânduri şi clarificări

  1. Eddy zice:

    Poetule
    Ai absoluta dreptate, Fortele Armate nu pot fi conduse de niste politicieni hirtogari care nu fac alceva decit sa-si umple buzunarul si burtoaiele.
    Pilotii apartin in cabina avionului, poti sa ai ani si ani de teorie dar fara practica nu poti deveni un pilot de vinatoare eficient, sa nu mai metionez ca fara antrenament devii periculos atit tie cit si colegilor tai.
    Pilotii ar trebui sa fie considerati crema fortelor armate, nu numai ca studiaza mult mai mult decit alte ramuri militare, dar trebuie sa opereze sisteme mult mai complexe de multe ori sub un stres imens, sau sub conditii meteo nefavorabile. Cu 10 sau 20 de ore de zbor pe an nu poti sa devii un vinator de calitate, si fara aviatie de vinatoare o tara este vulnerabila .
    Scrie in continuare, poate ca o sa fie citit de cineva cu mai multa materie cenusie si lucrurile se vor schimba.
    Cer albastru tuturor pilotilor.

  2. George GMT zice:

    Asa este, scrie in continuare, poate pana la urma ceva se schmba.Am avut si vremuri mai proaste, dar am supravietuit. Daca cineva m-ar intreba care este caracteristica definitorie a romanilor, as raspunde fara sa respir: supravietuirea! Suntem un neam care a reusit sa supravietuiasca in ciuda raului din afara si dinlauntrul nostru!

  3. Freddy-pilotul zice:

    Salut, Poetule.
    Citisem „Ganduri si Clarificari” inainte de a citi „Amaraciunea unor aripi tinere”,asa ca m-am intors „din drum” citind si comentand destainuirile cadetului A (de la ‘aviator”!). Mai apoi, am putut sa vad si comentariile in cauza, cat si pe cele de la aceste „Clarificari…”. Macar pentru cuvintele continute de acestea trebuie sa continui sa scrii! De fapt, nici nu pot sa-ti dau un indemn, de vreme ce tu deja ai hotarat sa-ti asumi continuarea „misiunii”; mesajul meu se vrea mai mult o incurajare si un sprijin moral in acest demers. Evident ca nu consider ca scrierile tale se constitue doar intr-o pledoarie a „avocatului acuzarii”, la procesul modernizarii Aviatiei Militare Romane; cred ca sunt mult mai mult decat atat, si pentru asta, ma bucur sa citesc ceea ce ai sa ne povestesti, cat si comentariile celor care-si gasesc timp sa se opreasca asupra lor pentru cateva clipe. Sunt bucuros sa vad ca sunt oameni care au calitatea de a face aprecieri juste asupra problemelor care se regasesc in scrierile tale, chiar daca sunt partinitori cu cei care poarta pe umeri „praful stelar” adunat in zborurile trecute sau viitoare. Lucru care mi se pare absolut normal, chiar si numai pentru faptul ca e vorba despre o „elita”, care nu se autodefineste singura asa, ci are criterii absolut obiective care o incadreaza astfel….Si totusi, nu vreau sa fiu lipsit de obiectivitate; mai sunt „elite” si-n alte domenii de activitate umana, ba chiar mai mult, sunt elite definite astfel pe criterii sociale, despre care nu cred ca este cazul sa vorbim acum, aici. Astfel ca, in opinia mea, aceasta categorie socio-profesionala, care se formeaza in ani de munca si continua pregatire profesionala, si careia i se incredinteaza, spre desavarsire profesionala ca luptatori aerieni, aeronave a caror valoare materiala trece de „jdemilioane de…” , trebuie sa se bucure de intreaga atentie (cu tot ce presupune aceasta notiune) a celor destinati sa contribuie la pregatirea ei, incepand din etapa de scoala si pana la incheierea activitatii (la pensionare sau incetarea contractului cu armata). Si nu ar trebui sa se manifeste nici un fel de resentimente, frustrari, ura sau dusmanie din partea nimanui, chiar si numai pentru faptul ca niste tineri, cu calitati fizice si intelectuale deosebite, au fost selectionati pentru a deveni piloti, in aceeasi armata a aceleasi tari pe care o deservesc si cei care-si poarta pasii doar pe pamant! Deocamdata, doar atat!
    Un gand pentru „Cadet”: tineretea e o stare pe care ne-o dorim a fi vesnica; ea nu accepta infrangerea, doreste mereu sa-si dovedeasca justetea initiativelor si nu se da batuta nici in cele mai potrivnice momente, convinsa ca poate implini ceea cesi doreste!
    Cer senin si portanta sub aripi!
    Freddy Pilotul.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s