Nea Aurică – ultima parte

Am înlemnit privindu-l, ameninţând să scăpăm pe jos preţiosul conţinut al cănilor şi paharelor, cu tot cu ele.

– Nu vă e ruşine?!, a repetat cu ochii arzând şi sprâncenele încruntate, făcând ameninţător un pas către noi. Nu vă e ruşine… să fiţi atât de tineri?!…

Focul din priviri i s-a domolit, stins într-o lumină umedă, un zâmbet sfios şi amar i-a luminat figura, iar braţele i s-au deschis a îmbrăţişare.

Inimile ne-au venit la loc, am răsuflat uşuraţi şi, tulburaţi profund, ne-am lăsat îmbrăţişaţi de Nea Aurică pentru prima oară de când ne ştiam. Ne-a sărutat părinteşte de trei ori, pe obraji şi frunte, strângându-ne la piept ca pe propriii lui copii, în timp ce ochii îi jucau în lacrimi. Ne-a sărutat, ne-a îmbrăţişat şi ne-a privit pe fiecare în parte, într-un fel anume ce ne-a mişcat şi ne-a insuflat o stare ciudată. Eram stingheri, dar nu pentru că nu ştiam ce făcusem pentru a merita valul de afecţiune din partea bătrânului, ci datorită faptului că, în acele momente, am simţit că parcă şi-ar fi luat adio de la noi…

După ce s-a scuzat pentru acel moment, dând vina pe nebunia lui de bătrân trist şi singur, ne-am aşezat la masă şi am stat la taclale până s-a întunecat bine. Ştia că mâine aveam brevetarea şi era foarte bucuros pentru noi. Ne-a spus chiar că, prin noi şi tinereţea noastră, se simţea de parcă mai avea şi el încă o şansă, parcă mai trăia încă o dată, iar acum, de data asta, avea ocazia să facă totul aşa cum trebuie, având posibilitatea să evite anumite greşeli din trecut. D-asta ne-a îndrăgit atât de mult, d-asta ne-a luat sub aripa lui şi ne-a dat cele mai bune sfaturi, sfaturi rupte din sufletul lui şi izvorâte din experienţa lui de-o viaţă de om. În acele momente, nu mi-am dorit decât să ajung şi eu aşa într-o bună zi, să trăiesc prin cei mai tineri ca mine şi să-i ghidez pe cărările vieţii pentru a nu repeta greşelile mele, făcute cu voie sau fără voie. Asta-i viaţa omului şi poate că ăsta-i scopul bătrâneţii şi al înţelepciunii ce sălăşluieşte într-unii…

La un moment dat s-a ridicat.

– Eu acum plec, copiii mei, şi vă las. E târziu, şi mâine am o călătorie lungă de făcut… Şi voi începeţi un drum, nu-i aşa?!…

A spus-o pe un ton trist, dar categoric, cu o inflexiune specială în vocea-i profundă, rămânând insensibil protestelor noastre vesele.

Ne-a strâns fiecăruia mâna, zâbovind îndelung şi privindu-ne în ochi. Fiecăruia i-a şoptit ceva, cu voce atât de joasă încât numai el să audă, iar ceilalţi nu. Eu am fost ultimul căruia i-a strâns mâna. M-a privit îndelung în ochi, şi parcă-i simţeam bătăile inimii prin mâna lui bătătorită, mână ce a cunoscut şi manşa, dar şi sapa, mână ce a salutat şi Drapelul de Luptă, dar a şi mângâiat piele de femeie.

Am lăsat privirea în jos şi i-am văzut ceasul de la mână, ceas rusesc vechi, cu limbi subţiri şi cadran galben-auriu, cu a lui curea lată din piele şi o busolă micuţă, cât unghia degetului mic, încastrată în ea. Iarăşi mi-am adus aminte de bunicul meu, mi s-a pus un nod în gât şi mi s-au umplut ochii de lacrimi.

– Tu vezi şi cu ochii, şi cu sufletul, mi-a şoptit. Tu simţi mai mult decât înţelegi, şi nu doar cărările cerului. Ai un dar, ai grijă de el. E rar. Vei ajunge sus, foarte sus, dar numai şi numai dacă vei evita compromisurile în această viaţă, de orice fel ar fi ele…

A întins mâna stângă şi mi-a strâns umărul drept, într-o încercare de îmbărbătare. Apoi a plecat, ducându-se la Nea Petrică. Nici noi n-am mai stat mult după ce-a plecat el, luându-ne picioarele la spinare până la unitate. Tot drumul n-am făcut decât să discutăm despre cât de ciudat s-a purtat Nea Aurică în seara aia, întorcând pe toate părţile evenimentul şi întrebându-ne de ce. N-am ajuns la o concluzie, discuţia deviind la măreaţa zi de mâine. Seara aceea a trecut pe locul doi, strivită sub greutatea importanţei brevetării, brevetare ce a decurs bine şi fără probleme, toţi intrând în casta războinicilor aerului.

Urma să fiu repartizat la Deveselu, aproape de rădăcini, gaşca spărgându-se, nevoile Patriei primând. Ne mai aştepta un an de trecere pe avionul supersonic cu aripă delta la Bacău, deci nu ne vom despărţi chiar atât de brusc.

Cu toate că mulţi au ales să meargă în Buzău în seară măreţei zile, noi patru tot la Moş Gheaţă am hotărât că vom merge. Eram mândri şi vroiam să-i mulţumim lui Nea Aurică pentru toate vorbele lui bune pe care ni le-a zis şi toată aviaţia pe care am învăţat-o de la el într-un mod atât de frumos, de la inimă la inimă. Dar mulţumirile ne-au îngheţat curând pe buze…

Când am ajuns la Moş Gheaţă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l căutăm din priviri, reflex declanşat odată cu deschiderea uşii cârciumii. Am simţit cum neliniştea ce-mi bântuia un colţ de minte a crescut brusc când nu l-am văzut la locul lui, masa unde obişnuia să stea fiind goală. Ne-am privit unii pe alţii şi ne-am îndreptat paşii spre Nea Petrică.

De la el am aflat totul.

Nea Petrică hangiul ne-a povestit cu lacrimi în ochi că Nea Aurică a fost găsit în mijlocul rămăşiţelor incendiului ce-a avut loc în cursul nopţii trecute, trupul fiindu-i carbonizat de focul ce-a ars până n-a mai avut ce arde. Din căsuţa lui, împodobită cu zeci şi zeci de lucruşoare făcute din lemn de mâinile lui, n-a mai rămas nimic, totul fiind transformat în scrum. Pompierii au venit mult prea târziu, când deja focul mai ardea mocnit, iar din ce-au descoperit ei, se pare că o lampă cu petrol, lăsată pe marginea unei policioare, a căzut pe duşumea, s-a spart, petrolul s-a împrăştiat şi a luat foc de la fitil. Nea Aurică a murit în somn, asfixiat de fum.

Îl priveam pe Nea Petrică ştergându-şi ochii cu o batistă mototolită, incapabili să scoatem vreo vorbă. Brusc, întreaga bucurie a brevetării se spulberase, spărgându-se în mii de cioburi, ca o lampă cu petrol căzută pe duşumea.

Buimăciţi şi neştiind ce să spunem sau să facem, am dat să plecăm, dar Nea Petrică nu ne-a lăsat. A scos de undeva de sub tejghea o cutie din lemn sculptat, a deschis-o încet, a oftat prelung, apoi s-a uitat la fiecare dintre noi şi apoi a pus în faţa fiecăruia câte-un obiect învelit într-o bucată de piele de căprioară legată cu o sforicică subţire.

– De la Aurică, pentru voi…, a şoptit el cu ochii în pământ.

Fixam ca hipnotizat obiectul din faţa mea, incapabil să scot vre-un cuvânt sau să mă mişc. Într-un târziu, cu un efort aproape supraomenesc, m-am smuls din starea aia asemănătoarele unei rigor mortis, am întins mâna şi l-am luat. Am ridicat ochii împăienjeniţi de lacrimi, i-am mulţumit din priviri lui Nea Petrică, m-am întors şi am ieşit ameţit din cârciumă.

Multă vreme am fost incapabil să rup sfoara şi să caut în pacheţelul ce se ghicea mic şi uşor. Într-o zi, mi-am luat inima-n dinţi şi am despăturit bucata moale de piele de căprioară. În mijlocul ei, trona argintie, o insignă de pilot nazistă…

Am apucat vulturul cu delicateţe, cu degetele tremurânde, şi mi s-a părut că ţin în mână o bucată din inima lui. Lucea stins în palmă, în timp ce-l cântăream ca şi când aş fi cântărit un petic de suflet de om, de pilot de vânătoare. L-am întors şi am văzut că pe spate scria ceva….

 ***

 Cu băieţii am vorbit despre asta mult mai târziu, când deja eram la trecerea pe MiG-21, pe Bacău. Acolo am aflat că Moşescu a primit un pistol marca Luger Parabellum, Dex a primit un pumnal pe care scria „Blut und Ehre”, în timp ce Diablo un caiet de însemnări, un fel de jurnal de bord ţinut de Nea Aurică în timpul misiunilor zburate în război…

De-abia atunci am înţeles, aflând toate cele ce ne-au fost dăruite, punând cap la cap toate piesele acestui ciudat puzzle. Nu m-am putut abţine să nu divulg ceea ce ştiam şi le-am spus zâmbind misterios:

– Băieţi, ştiţi voi cui au aparţinut insigna de pilot, pumnalul şi pistolul?

Cei trei au făcut ochii mari.

– Cum, ştii ale cui au fost?!

– Da!

– Păi… cine?! Vorbeşte!!!

Am tăcut pentru câteva momente, apoi i-am cuprins cu privirea şi le-am spus:

– Sigur vă mai aduceţi aminte de povestea pe care ne-a spus-o atunci, în ziua când ne-am cunoscut. Sigur vă mai aduceţi aminte de pilotul neamţ care i-a salvat viaţa, scoţându-l din 80-ul în flăcări.

– Da, aşa e!

– Nea Aurică nu ne-a spus tot ce s-a întâmplat după ce neamţul l-a scos din avion. Nu ne-a spus că, înainte ca el să-şi ia zborul, au făcut schimb de diverse obiecte, aşa, ca amintire a ceea ce s-a întâmplat în acea zi.

– Aşa, şi?!

– Şi, cu toate că nu veţi crede niciodată că este adevărat sau veţi accepta cu greu, vă pot spune că aceste trei obiecte pe care le avem şi le preţuim atât de mult, aceste trei obiecte pe care ni le-a lăsat Nea Aurică, au aparţinut însuşi genialului pilot ………………………………..

 SFÂRŞIT

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de pilot de vânătoare și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Nea Aurică – ultima parte

  1. Anonim zice:

    Hartmann?

  2. Poetu' zice:

    Hmmm… Poate că da, poate că nu!… 🙂

  3. Eddy zice:

    Hartman was not a dog-fighter just zoom and boom.

  4. Anonim zice:

    Hai ca m-ai facut curios! Ce asi germani mai
    erau in perioada aia in Romania?

  5. resboiu zice:

    Helmut Lipfert?

  6. viesparul zice:

    este o nuvela exceptionala povestea lui Nea Aurica. am citit cu sufletul la gura… e musai sa fie tiparita!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s