Nea Aurică – partea III

***

 Toţi ascultam cu sufletul la gură povestea pilotului bătrân, uitând să mai şi bem din pahare. Ţigarea puturoasă a lui Moşescu i s-a consumat între degete, tresărind şi storcind-o cu piciorul de duşumea numai după ce l-a ars.

Nea Aurică a luat o gură de vin din cana de pământ smălţuită, şi-a şters mustaţa şi barba cu mâna dreaptă, întrun gest cursiv, şi apoi a continuat netulburat. Vorbea cu o voce domoală şi clară, cu un calm de parcă ar fi citit dintro carte deschisă pe masa din faţa lui, de parcă lucrurile alea nu i s-ar fi întâmplat chiar lui, ci altcuiva, care i le povestise şi pe care le învăţase pe de rost. Avea un vocabular de om cult, vocabular ce lipsea cu desăvârşire chiar şi unora dintre lectorii noştri din şcoală, în timp ce vocea cu timbru adânc, controlat şi cursiv, ni se furişa în minţi, ajungând acolo unde se păstrează lucrurile de valoare pe care le afli şi le trăieşti întro viaţă de om.

 ***

Am realizat că dacă aş fi încercat să ies din chingi, aşa cum eram, cu capul în jos, piciorul prins sub bord mi-ar fi fost rupt ca un surcel, aşa că am încercat să-mi scot mai întâi piciorul. Am tras până am simţit cum ceva cald îmi urca pe picior sub acţiunea gravitaţiei. Nu am simţit prea mare durere, anesteziat de şocul evenimentului, dar am ştiut că sunt ceva şanse să nu mai ies din avion în viaţă. Deja auzeam focul cum trosnea, consumând avionul rupt şi apropiindu-se de cabină. Dar printre zgomotele focului şi icnetele mele, am auzit nişte paşi în afara avionului, iar apoi o bătaie în plexicul cupolei: era neamţul, privindu-mă cu o mină serioasă. A văzut şi înţeles că am piciorul prins sub bord, aşa că s-a dat mai înapoi, mi-a făcut semn să-mi protejez faţa, a luat o piatră în mână şi a trosnit cu putere geamul cabinei. L-a făcut ţăndări, a curăţat toate aşchiile, s-a băgat în interior şi, sprijinindu-mă, m-a scos din chingi şi mi-a permis să mă întind şi să-mi trag piciorul afară. Întregul proces n-a fost chiar atât de simplu şi a durat ceva vreme, pentru ca, atunci când m-a tras afară din cabină, focul deja să fi ajuns foarte aproape de noi, iar când m-a ridicat şi l-am luat de gât pentru a mă ajuta să ne depărtăm de avionul care ardea, am simţit cât de aproape fusese de pălălaie când i-am atins cu mâna geaca de zbor îmblănită, pielea fiind încinsă de căldura focului, frigea…. Am ţopăit departe de avion şi m-am prăbuşit epuizat la pământ, în timp ce neamţul s-a aşezat lângă mine, gâfâind. Şi-a scos casca de piele de pe cap. Era blond ca spicul grâului, cu o claie de păr mărişor şi încâlcit şi cu ochi mari, albaştri, ce să mai!, neamţ get-beget. La gât avea o eşarfă albă, brodată cu un însemn personal, după cum aveam să descopăr mai târziu. La brâu îi atârna un pistor Luger Parabellum întrun toc de piele. Am privit curios în jur, căutându-i avionul. L-am găsit departe, aproape de liziera de copaci, acolo unde se termina luminişul şi reîncepea pădurea. Probabil că m-a văzut că am probleme şi m-a urmărit, observându-mi manevrele, locul ales pentru aterizarea forţată, traiectoria aleasă şi tot ce s-a întâmplat după. Curajul şi gestul lui m-au lăsat fără grai şi nu-mi reveneam din uimire. Eram, totuşi, în război! Eram inamici de moarte, iar noi ne zbenguisem pe sus, executând toate figurile acrobatice din manualul de pilotaj, luându-ne de zeci de ori în colimator, dar fără să tragem niciun foc unul în celălalt. Era oare un înger blond venit să-mi dea o lecţie? Dacă da, ce trebuia să învăţ?…

 ***

 Nea Aurică a tăcut, permiţându-ne să ne închidem gurile pe care le căscasem ca nişte ţânci ce ascultă poveşti la gura sobei. A tăcut şi a rămas privind în gol, undeva, poate în el însuşi, sau poate în timp, atunci, acolo. A mai luat o gură de vin, şi-a şters mustaţa şi barba cu aceeaşi mişcare cursivă, îndelung exersată şi intrată în reflex, şi a continuat să tacă.

Ne-am uitat unii la alţii, aşteptând.

Diablo n-a mai putut răbda. Şi-a băgat mâna în părul lui negru ca pana corbului, ciufulindu-şi-l şi mai rău, şi a întrebat:

– Şi ce s-a întămplat mai departe?

Parcă trezit din reverie, Nea Aurică şi-a pironit privirea asupra lui.

– Nimic, pentru mine s-a terminat războiul. De atunci n-am mai zburat niciodată. Eram deja as, aveam nouă victorii la activ, îmi făcusem datoria pentru ţară. Fusesem doborât o dată şi aterizat forţat de două ori, de fiecare dată supravieţuind. Am considerat că există o măsură în toate. Plus că şi piciorul mi-a dat mari bătăi de cap, fiind destul de aproape să-mi fie tăiat. M-a salvat o infiermieră, Ana, ce m-a îngrijit zi şi noapte, mi-a căzut dragă şi ne-am şi luat, după terminarea războiului. Apoi a urmat o perioadă neagră pentru mine, când, la fel ca mulţi alţi piloţi care-am luptat în război, am fost declarat duşman al poporului şi puţin a lipsit să nu fiu încarcerat. Am fost scăpat de nişte prieteni cu care am luptat şi care au ajuns mai bine decât mine, în tabăra care trebuia… Dar viaţa mi s-a schimbat din rădăcini. A trebuit să mă mut din Capitală, a trebuit să-mi pierd urma, aşa că am ajuns aici, pe meleagurile astea, unde am învăţat o meserie de la un meşter bătrân.

A tăcut iarăşi, privind mâhnit în jos, cu ochii arzându-i, plini de amintiri şi tainice regrete. Am tăcut şi noi, revenindu-ne din surpriză şi sorbindu-ne băuturile. Nea Aurică n-a mai stat mult, şi-a terminat cana de vin, s-a ridicat, ne-a salutat şi a plecat, lăsându-ne încă fără grai.

După acest eveniment, un singur lucru s-a întâmplat: când gaşca zicea că merge la Moş Gheaţă, nu mai trebuia să mă ia pe sus…

Pentru că l-am mai găsit acolo de multe ori, stând singur la masă şi făcându-şi de lucru. În seara următoare, ne-am vorbit şi am mers direct la el cu băuturi cu tot, cerându-i permisiunea de-a ne aşeza la masa lui. Ochii i s-au luminat frumos şi ne-a acceptat. Au urmat multe seri de poveşti, de istorioare cu tâlc, de poveţe şi sfaturi menite a ne aduce cu picioarele de pământ şi a ne ţine în viaţă. „În aviaţie, mor doar aşii şi proştii!”, obişnuia să ne repete, dar zicala lui favorită era „Pilotule, nu-ţi pierde capul şi viteza!”, spusă cu degetul arătător al mâinii drepte ridicat şi mişcat uşor a dojană şi un zâmbet şugubăţ în colţurile buzelor.

Dar mai era ceva la el care ne-a cutremurat şi ne-a tulburat profund atunci când am aflat. Mâinile lui… mâinile lui erau atât de bătătorite de muncă, încât îi era absolut imposibil să îndrepte palmele ca pentru a saluta milităreşte!… Mâinile lui erau pe veci făcute căuş, forţate în poziţia aia de stratul gros de bătături din palme, iar atunci când le strângeai, aveai o senzaţie foarte stranie, simţind pielea aceea atât de aspră. Întotdeaua mă întrebam, neputându-mi stăpâni un frison, oare cât de mult poate munci un om pentru ca palmele lui să ajungă atât de bătătorite?… Urmele unei vieţi de om, zeci şi zeci de ani de muncă adunaţi în palme precum un copac îşi adună cercurile anilor în propriul lui trunchi… Aşa ni s-a părut şi Nea Aurică, un copac falnic, un stejar milenar la a cărui umbră te putea odihni şi regăsi, plecând mai departe pe drumul tău mai odihnit şi mai înţelept.

Nea Aurică era o adevărată enciclopedie în materie de aviaţie, ştia atât de multe şi, cel mai important, trăise atât de multe. Vorbele şi sfaturile lui ne-au prins bine, întrebările noastre şi-au găsit răspunsuri de fiecare dată, răspunsuri completate cu istorioare menite a ne intra mai bine în capete. Şi tactica lui dădea roade, pentru că ne surprindeam de multe ori repetându-i vorbele şi poveţele sau spunând altora poveştile auzite de la el. Încet dar sigur, Nea Aurică ne-a devenit un instructor de nădejde la care apelam de fiecare dată când aveam vreo nelămurire şi pe care-l căutam de fiecare dată când ajungeam la cârciumă.

Aşa ne-am petrecut un an din viaţă, un an în care am învăţat cât în zece, şlefuindu-ne abilităţile de pilot şi hrănindu-ne cu înţelepciune adevărată de pilot de vânătoare bătrân.

Ultima oară l-am văzut înainte de brevetare, când ne furişasem „pe neve” pentru el, pentru a-l vedea şi a sta puţin de vorbă cu el. Nea Aurică ne fusese sfătuitor de fiecare dată când am avut vreun eveniment important în vieţile noastre de piloţi mici, vorbind cu el şi cerându-i sfaturi înainte de fiecare examen pe care-l aveam de trecut. Nici brevetarea nu trebuia să facă excepţie de la regulă, aşa că am fugit din unitate profitând de prezenţa la punct-control a unui subofiţer mai permisiv de felul lui, care, pentru patru pachete de ţigări, s-a uitat în partea cealaltă când noi ne furişam ca nişte indieni iscusiţi.

Ne-am fugărit tot drumul până la birt, efervescenţi şi plini de energia ideii că mai era puţin şi vom avea în buzunar brevetul de pilot militar. Ce mândri vom fi mâine!

Pe Nea Aurică l-am văzut de cum am intrat, aşezat ca de obicei la masa lui. De data asta nu făcea nimic, parcă ar fi aşteptat ceva. Ne-a văzut şi el când am mers la Nea Petrică hangiul pentru a ne lua o porţie, mică de data asta, că deh!, mâine trebuie să fim în formă… Ne-am luat băuturile şi ne-am îndreptat spre el, atenţi să nu le vărsăm. Dar brusc, când ne apropiam de masa lui, el s-a ridicat în picioare şi a tunat către noi:

– Nu vă e ruşine?

VA URMA…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de pilot de vânătoare și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Nea Aurică – partea III

  1. Violeta Ionescu zice:

    Foarte pitoresc acest personaj! Mi-a adus aminte de un alt aviator de excepție, PETRICĂ GODINAC, absolvent al Școlii de Pilotaj CFR Galați (1943), care mi-a acordat, în 1994, un interviu in care spunea: „În aviaţie, trebuia să ştim cu toţii că, deşi e ceva care zboară, avionul nu este chiar o jucărie!… Şi încă ceva: avionul, aşa cum este el, nu iubeşte pe nimeni, nu urăşte pe nimeni, dar nici nu iartă pe nimeni! Vrei, bine. Nu, salutare, taică, şi noroc! E ca echipa de fotbal “Steaua”: nu cere puncte şi nu dă puncte. Să fie clar. M-aţi înţeles?”
    Cam așa stătea treaba. Din păcate, acești oameni minunați nu sunt veșnici… De aceea trebuie să ne mai amintitm de ei, din când în când.
    Violeta

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s