Aerodromul norilor – episodul 1

 

Ruşchiţa Control, şapte-trei-unu cu formaţia, permiteţi trecerea la verticală şi intrarea în tur de pistă pentru aterizare!

Aprob verticala şi turul de pistă, şapte-trei-unu!

Confirm!

 Eram nerăbdător să aterizez aici. Nu mai fusesem niciodată şi abia aşteptam să simt betonul pistei sub roţi. Aveam mulţi camarazi din şcoala militară care mă aşteptau. Escadrila a treia, escadrila mea, fusese dislocată pe aerodromul de la Câmpia Turzii pentru o lună, ca parte a unui program de dislocări tactice pentru familiarizarea cu operaţiunile executate de pe alte aerodromuri militare. Ne aşteptau 30 de zile de zbor alpin – cum îi spuneam eu – şi tot ce presupune familiarizarea cu ducerea luptei aeriene manevriere în teren muntos, cu tot ce presupune. Aveam mult de furcă, multe de învăţat, noi, cei care veneam de la câmpie. 30 de zile de joc de-a v-aţi-ascunselea printre creste ninse, prin văi adânci străjuite de coaste împădurite, unde – aveam eu o presimţire… – eram sigur că-l voi scăpa în supersonic, aşa, „din greşeală”…

Nu mă mai săturam de admirat frumuseţea ce-mi defila pe sub planuri, dealurile verzi ce se terminau brusc în versanţi abrupţi, care împăduriţi, care golaşi sau acoperiţi de păşuni. Capul îmi baleia întruna între bord şi exterior, atent să nu mă fac de ruşine la primul meu tur de pistă executat la Luna, cum i se spunea aerodromului, după numele unei comune din apropiere. Noroc că eram cap de celulă, altfel n-aş fi putut privi afară. Ştiam că voi avea tot timpul să mă satur de peisajul de început de septembrie, dar tot nu mă puteam abţine. Dex era acolo, lipit de planul meu drept, cu ochii cât cepele mulaţi pe fuselajul meu şi mai atent ca de obicei, datorită caracteristicilor meteo ale raionului aerodromului, necunoscute nouă, celor din Bărăgan.

Noi, cele 12 avioane MiG-21 RFMM, încheiam plutonul, după ce înaintea noastră fuseseră trimise mai multe AN-uri cu arme şi bagaje şi eşalonul înaintat. Acum, dislocarea era în toi, cu avioanele escadrilei sparte din formaţia compactă în care am executat raidul pe traiect, împărţiti în celule pentru a scurta timpul necesar aterizării.

Ruşchiţa Control, şapte-trei-unu cu formaţia, tren scos şi zăvorât, flaps 45, far, permiteţi aterizarea!

Permit aterizarea, şapte-trei-unu! Vântul e bun, condiţii optime!

Confirm, Control!

8006-le meu venea hotărât la aterizare, hotărât şi el la fel ca şi mine să facem o aterizare frumoasă.

Cam multe păsări pe la ăştia pe-aici!…, l-am auzit pe Dex mormăind în căşti. Avea dreptate, se pare că avea să fie cam aventuros zborul pe-aici…

Sînteţi bine acolo, şapte-trei-unu!, l-am auzit pe CZ încurajându-ne la trecerea radiofarului apropiat şi parcă puteam să simt iritarea crescândă a lui Dex, cel care ura dădăcelile astea. Nu i-am răspuns ca să nu-mi atrag oprobiul lui şi mi-am văzut de aterizare. Am venit frumos, am filat lung şi l-am pus bătrâneşte, frânându-l progresiv. „Papagalul” s-a supus docil, înfoindu-şi penajul transformat în paraşută de frânare la apăsarea unui buton.

Bine-aţi venit la Luna, dragilor!, ne-a urat vesel CZ-ul.

Şapte-trei-unu cu formaţia, degajat pista! Bine v-am găsit!, i-am întors urarea inclusă întrun raport, în timp ce viram dreapta în capul dinspre vest al pistei după largarea paraşutei de frânare sub ochii uimiţi ai oamenilor de la paraşute, ce admirau cu zâmbete largi pe feţele arse de soare penajul lucios şi multicolor al „Papagalului” meu.

Primii „lunatici” i-am întâlnit la guri, unde am oprit în spatele celorlalte celule ce aterizaseră în faţa mea. Nici n-am apucat bine să opresc motorul că i-am văzut. Un cârd ce se ghicea gălăgios şi care gesticula cu frenezie, râzând cu burţile până la urechi şi arătând spre mine. Da, ei erau, foştii mei colegi din şcoala militară, acum deveniţi „lunatici”. Printre ei, strânşi în corsajele costumelor de suprasarcină, puteau fi zăriţi şi câţiva dintre ai noştri, aterizaţi şi acum puşi pe şotii.

Am tăiat motorul şi toate celelalte contacte simţind cum calmul somnului pune stăpânire pe camaradul meu supersonic. Am dezermetizat şi desiguranţat cupola, nerăbdător să înspir aer transilvănean. Un tehnic mustăcios, mare cât o gorilă, îmi deschise cupola, fixă tija de susţinere a ei şi-mi ură un „Bine-aţi venit pe la noi, to’arşe locotenent!”, cu o voce surprinzător de blândă pentru gabaritul lui, înmuiată şi de dulcele accent specific transilvănean. I-am zâmbit pe lângă mască, în timp ce mă extrăgeam din chingi. M-am ridicat în picioare şi am inspirat adânc aer de aerodrom transilvănean, găsindu-l destul de diferit de-al nostru cu care mă obişnuisem. Mi s-a părut mai proaspăt şi mai rece, că deh, munţii erau aproape, la o aruncătură de băţ.

Am sărit pe scară şi am coborât în fluierat stins de turbină şi în cotcodăceala din ce în ce mai gălăgioasă a cârdului de pelicani ce s-a apropiat de avionul meu, aşteptându-mă să cobor.

No, ce faci, Poete?! Cât timp o trecut de când nu ne-am mai văzut, ai?!, m-a luat în primire Vizi, afişând ostentativ un neaoş accent ardelenesc.

Io-te că mă gândii să mă reped pe la voi p-acilea, că auzii că zburaţi mult şi bine!, i-am răspuns eu cu aceeaşi monedă, punându-mi în valoare originile olteneşti în hohotele de râs ale stolului.

A urmat o lungă sesiune de îmbrăţişări, pupături şi strângeri de mâini. De când nu-i mai văzusem pe amicii mei din şcoală… Ce repede trece timpul…

Ziua a continuat în acelaşi ton, un iureş ce m-a dus cu ea către seara ce-a pus punct zilei în care am ţinut o şedinţă de bun-venit cu gazdele, am servit prima masă aici, ne-am plimbat prin unitate pentru recunoaşterea perimetrului şi ne-am cazat în camerele ce ne vor ţine loc de casă pentru următoarele 30 de zile. Dar seara adus cu ea şi cea mai importantă parte a primei noastre zile aici, când lunaticii ne-au scos în lume, ducându-ne tocmai în Cluj să admirăm frumuseţile patriei, să facem cunoştinţă cu palinca adevărată ardelenească şi cu alte bunătăţuri locale, dar mai ales să încercăm să recuperăm în câteva ore anii ce-au trecut în zbor de când am decolat către zări opuse, repartizaţi din şcoala militară în regimentele unde Patria a considerat că trebuie să fim.

A fost o seară faină, memorabilă aş putea spune, dar din păcate „memorabil” vine de la „memorie”, iar spre ruşinea mea nu-mi amintesc prea multe lucruri de la un moment dat încolo, dintrun motiv nu prea greu de ghicit… Oricum, ştiu sigur că a fost o seară pe cinste!

Cum am aterizat vineri, au fost alocate două zile pentru acomodarea cu aerodromul, în timp ce duminică a fost alocată odihnei. Au fost două zile în care ne-am acomodat cu mai mult decât aerodromul, pentru ca duminică să dormim şi să ne refacem ficaţii, surprinşi cu garda jos de tăria palincii, a horincii şi a mai cine ştie cărei naţii de apă de foc ardelenească, ucigătoare de neuroni şi celule hepatice… De luni intram serios în pâine, cu un program de zbor intensiv, ce se dorea a ajunge la şase zile de zbor pe săptămână cât mai repede posibil. Comandanţii noştrii nu vroiau să pierdem timpul pe-aici, pe la rudele noastre de pe aerodromul norilor, ci să tragem tare şi să facem toate cele planificate şi în plus, dacă este posibil. Normal, nimeni n-avea nimic împotrivă, noi, ăştia micii, bucurându-ne că vom zbura pe săturate, credeam noi…

 VA URMA…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Zbor și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s