Nea Aurică – partea II

Eram cu 80-ul cu numărul de bord 214, în raid de transport al avionului pe un teren de zbor de la vest de Timişoara. Eram singur, vreme frumoasă şi caldă, cu toate că era spre sfârşit de septembrie. Zburam la două mii, şerpuind în cercuri mari, ocolind vălătuci mari de cumuluşi de vreme bună. Mă plictisea drumul lung, iar zumzetul monoton al motorului mă trăgea la somn, aşa că mi-am găsit o ocupaţie care să mă ţină în priză.

Nu am habar de unde apăruse şi cum ajunsese prin zona aia şi nici n-am aflat vreodată. Ştiu că aveam soarele în spate şi aşa l-am văzut. În timp ce executam un viraj pe dreapta pentru a ocoli un nor, i-am văzut umbra pe acel nor, am înţeles fulgerător ce se întâmplă şi am strâns tare virajul intrând în nor şi, după ce am revenit la orizontală, am băgat motor şi am tras de manşă, ieşind din el întro şandelă din care am scos pe la vreo cinci mii. L-am văzut imediat, în timp ce urcam, aşa că am revenit la orizontală şi, cu un semitonou, l-am băgat întrun picaj abrupt, după el.

Era un 109-G cu o ditamai zvastica pictată pe fuselaj şi multe dungi albe pe direcţie. Am realizat că era vreun as de-al lor, aşa că am căscat bine ochii, m-am potrivit bine în scaun, mi-am ajustat chingile cu rapiditatea dată de valul brusc de adrenalină ce-mi curgea prin vene şi am desiguranţat cele patru mitraliere de bord.  

L-am văzut căutându-mă pe sub nor, probabil mirat de felul cum am reuşit să scap de picajul lui din soare. M-a văzut şi el repede şi apoi s-a lansat întrun lung şir de manevre evazive, rapide şi precise, ce m-au convins că întradevăr era un pilot de excepţie. Nici eu nu m-am lăsat mai prejos şi m-am ţinut în coada lui, apropiindu-mă încet, dar sigur. Tot urmărindu-l, am observat că nu intra absolut deloc în nori, adică în masele noroase de întindere mai mare, ci doar traversa norişori mici. Am realizat că ăsta ar putea fi un avantaj asupra lui, aşa că am început să tai virajele direct prin nori, apropiindu-mă şi mai mult, până l-am avut în bătaia mitralierelor de bord. Acum zburam cu degetul arătător deasupra trăgaciului, dar ceva m-a făcut să mă opresc: zbura mult prea frumos! Da, credeţi-mă, zbura foarte frumos, acrobatic, parcă era la paradă şi nu la o luptă aeriană unu versus unu. Foarte multe tonouri, viraje de luptă, immelmanuri şi picaje terminate de şandele spre soare. Făcea tot ce era în manual, dar nu intra în nori! Cu asta l-am adus în bătaia mitralierelor, dar tot cu asta m-a prins şi el pe mine…

La un moment dat, am vrut să mă apropii mai mult, aşa că, văzând că face aceeaşi figură de ocolire a unui nor, am tăiat virajul direct prin nor, dar când am ieşit pe partea cealaltă a lui… ia-l de unde nu-i! L-am căutat stânga-dreapta, dar nimic. Când m-am uitat în sus, l-am văzut intrat întrun picaj vijelios, cu avionul meu umplându-i colimatorul. N-am mai stat pe gânduri, am băgat motorul în plin, am executat un semitonou şi am intrat întrun picaj nebun, cu neamţul în coada mea. Atunci am realizat că fie avea chef de joacă, un fel de joacă de-a şoarecele şi pisica, fie vroia el să se testeze sau să mă testeze, nu ştiu, dar cert este că ar fi putut trage fără probleme din poziţia în care se afla, iar proiectilele lui sigur m-ar fi lovit şi dat jos de pe cer.

Dar nu, acum era rândul lui să mă urmărească şi al meu să arăt din ce aluat eram făcut. Şi i-am arătat, credeţi-mă! 80-ul meu nu m-a trădat, cu toate că vedeam capetele de plan curbându-se sub acţiunea forţelor sălbatice la care îl supuneam. Neamţul se ţinea bine după mine, uneori parcă era lipit acolo, alteori mai reuşea să se apropie, pentru ca eu iarăşi să-l scutur puţin, mai punând ceva distanţă între mine şi el.

Am mers aşa minute bune, până când mi-a venit o idee nebunească pe care am pus-o în aplicare. Am redus puţin din motor, i-am permis să vină mai aproape, pentru ca brusc să bag motorul în plin şi avionul în picaj. Neamţul a venit după mine, eu l-am văzut şi am băgat avionul întro şandelă abruptă la viteză maximă, viteză câştigată după un picaj lung, de vreo trei mii de metri. Când am ajuns pe la trei mii cinci sute de metri, am redus brusc motorul, iar neamţul, surprins de manevra mea, a trecut ca o săgeată peste mine şi s-a tot dus… Eu am lăsat avionul să-şi termine urcuşul inerţial, apoi i-am picat botul din manşă şi l-am băgat iar în picaj, băgând iar motorul în plin. Dar aici norocul m-a părăsit…

Motorul a tuşit brusc, a dat câteva rateuri şi apoi s-a oprit. Am privit ceasurile şi am văzut că nu mai aveam presiune la ulei. E clar, mi s-a gripat motorul… Am scuipat o înjurătură urâtă printre dinţi la adresa neatenţiei mele şi am privit afară la pământul ce se apropia cu repeziciune. Am şi uitat de neamţ, acum preocupat să-mi caut loc de aterizare forţată. Nu ştiu de ce, dar nici măcar o clipă nu mi-a trecut prin cap că ar putea să tragă în mine, acum când aş fi fost o pradă atât de uşoară, când tot ce-ar fi avut de făcut ar fi fost să mă ia în colimator şi să apese pe trăgaci.

Am intrat întrun viraj larg, planând cu motorul oprit, scrutând cu atenţie solul. Zburam deasupra unei văi împădurite străbătută de un pârâu ce făcea un cot şi se lăţea brusc, transformându-se întro baltă mărişoară, pentru ca mai apoi să-şi continue cursul la un unghi de 90 de grade. Acolo, în zona bălţii ăleia, era un luminiş, un tăpşan acoperit de iarbă, ce părea fi liber de obstacole, aşa văzut din aer. La viteza pe care-o aveam am zis că nu voi mai reuşi să găsesc alt loc şi n-avea rost să risc aiurea, aşa că l-am pus cu botul în pământ şi l-am direcţionat spre luminişul ăla. Am scos flapsul şi trenul şi am razmutat pârâul pentru a scădea înălţimea de apropiere şi a evita depăşirea limitelor locului. Am aterizat normal, dar cum l-am pus mult prea aproape de baltă, n-am avut de unde să ştiu că zona aia era plină de apă. Din aer nu se vedea, iarba fiind mai înaltă decât apa ce băltea la rădăcina ei, aşa că m-am dus mult, roţile alunecând ca dracu’… N-am avut ce-i face decât să-l las să alunece, stând cu ochi-n patru la caracteristicile terenului, căutând o zonă fără apă. Am văzut aşa, din fuga calului, marginea de unde începea terenul uscat şi i-am dat palonier stânga pentru a o prinde, dar momentul a dus la înfundarea mai adâncă a roţii drepte faţă de cea stângă în solul acoperit de apă, iar şocul contactului roţii stângi cu zona de pământ înierbat uscat m-a aruncat şi mai mult pe roata dreaptă. Când a lovit marginea zonei de pământ uscat şi roata dreaptă, datorită înfundării mai mari a ei în pământul ud, şocul a fost mult mai puternic, dând un moment ce m-a răsturnat şi mi-a rupt fuselajul posterior şi o parte din aripa dreaptă. Lovitura a fost foarte puternică, m-a năucit şi cred că n-am ştiut pe ce lume mă aflam pentru câteva secunde. Când mi-am revenit, primul lucru pe care l-am simţit a fost gustul de sânge din gură, dar am răsuflat uşurat când mi-am dat seama că nu era ceva grav, n-aveam hemoragie internă, ci doar îmi muşcasem limba de la şocul izbiturii… Apoi, au început să mă doară toate cele şi am simţit miros de fum. Opa, asta chiar că nu e bine!…

Mă dureau umerii de la chingi şi un picior era înţepenit sub bordul care se deformase şi mi-l prinsese acolo. Eram cu capul în jos, cupola era spartă întro parte, iar avionul începuse să ardă…

TO BE CONTINUED

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Zbor și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s