Dislocarea – episodul 1

Aerodromul de la malul mării era ticsit cu avioane.

Stăteau plan la plan, aliniate pe bretela străjuită de deflectoarele de beton, de-o parte, şi de verdele câmpului pistei naturale, de cealaltă.

Eram oaspeţii regimentului cantacuzin, veniţi cu tot calabalâcul pentru trageri reale în poligonul din buza Deltei Dunării şi lansări de rachete aer-aer deasupra Mării Negre. Adică o lună bătută pe muche în care vom zbura aproape non-stop, în toate condiţiile meteo, în care vom face toate nebuniile posibile şi – mai ales! – ne vom vopsi chipurile în culorile războiului şi vom dărâma ţinte terestre în poligon la Babadag şi vom da jos de pe cer ţinte aeriene teleghidate în interiorul sectorului de mare ce ne va fi pus la dispoziţie pentru asta. Sună fain, nu?!

Priveam avioanele aliniate pe bretelă de sus, cocoţat pe unul din stâlpii ce susţineau reflectoarele ce invadau calea de rulare cu lumina lor pe timp de noapte. De acolo de sus, imaginea era de-a dreptul impresionantă.

Imaginaţi-vă şase escadrile de avioane supersonice de vânătoare-bombardament, în jur de 60 de păsări de foc de trei tipuri, plus încă o escadrilă de elicoptere Puma venite de la Tuzla. 60 de de monştri de metal strălucitor, aliniaţi milităreşte pe bretela aerodromului Mihail Kogălniceanu, MK pe scurt. Dacă ne gândim la cei cu mult peste 100 de piloţi, cei peste 300 de tehnici, plus personalul auxiliar, dacă-i luăm pe toţi în calcul şi adunăm, suma la care ajungem ne poate da o idee referitor la ceea ce înseamnă o dislocare a unui regiment de vânătoare-bombardament pe un alt aerodrom: coşmar logistic.

Ne pregătisem mult acasă pentru acestă lună de foc, executasem toate misiunile posibile, învăţasem pe de rost topografia aerodromului de la malul mării, a poligonului vecin cu Delta Dunării, ce să mai!, întreaga zonă a litoralului Mării Negre! Dacă închideam ochii, puteam vedea cu claritate aerodromul pe care ne aflam dislocaţi, zona lui, cu turul de pistă şi punctele de executare a virajelor de axare, zonele de antrenament care-l înconjurau, enormul poligon din buza deltei cu traiectele de intrare pe ţinte, zona de zbor deasupra Mării Negre, culoarele de lansare a rachetelor aer-aer şi – mai ales! – toate resticţiile imperativ a fi respectate, resticţii ce mi se întipăriseră grafic în minte, ca o hartă mintală pe care-o suprapuneam peste tot şi toate. Puteam recita fără greşeală înălţimi minime şi altitudini, frecvenţe şi distanţe, timpi şi capete-magnetice, traiecte şi zone, toate astea şi câte şi mai câte. Eram pregătit şi sigur pe mine. Şi atât de nerăbdător să începem jocurile de-a războiul!

Am zâmbit la vederea MiG-ului meu, 8006. „Papagalul” şedea mândru pe jambele înalte, rupând cu coloratura specială a penajului monotonia argintiului de duraluminiu. Nici nu mai ştiam cine fusese cu ideea de a-l vopsi astfel, sau poate că n-am ştiut niciodată, dar eram al naibii de mândru că zburam un fel de mascotă a regimentului, un avion bun şi ascultător, în care aveam o încredere oarbă, la fel ca şi în tehnicul meu, Nea Babanu. Ieşit nu cu mult timp în urmă din RK, încă mai mirosea a fabrică şi încă se mai comporta ca un avion „nou”. Încă-l mai simţeam astfel la manşă, deoarece eu l-am dus la Bacău, eu l-am încercat după reparaţii şi tot eu l-am adus acasă, aşa că ştiam cum se simţea la manşă şi înainte de RK, şi după. Era o relaţie specială între noi, înfiripată atunci când am executat cu el prima mea simplă de la venirea în regiment. Atunci, în ziua aia memorabilă, cu cer complet acoperit şi un plafon ridicat cărat de un vânt specific Bărăganului, dar destul de puternic pentru acel sezon, 8006 m-a ridicat vijelios de pe betonul pistei, m-a dus hotărât pe traiectul turului de pistă şi m-a depus lin înapoi pe betonul brăzdat de un infinit de urme de cauciucuri al pistei aerodromului de la cotul Dunării, ascultându-mi docil toate comenzile şi ascunzându-mi ezitările specifice timidului meu început. Atunci când am largat paraşuta şi am virat către guri, mă simţeam atât de bine şi atât de încrezător în puterile mele, încât am cerut CZ-ului permisiunea de-a mai executa o ieşire, doleanţă ce – spre marea mea surpriză – mi-a fost îndeplinită, comunicată cu o voce veselă, cu un ton aparte, de om ce tocmai trăsese o burtă de râs! De-atunci, eu şi 8006 am fost nedespărţiţi, chiar dacă „Papagalul” e variantă RFMM, iar regimentul e dotat cu variantele M, MF şi MF-75, mult mai avansate şi mai performante sub toate aspectele. Eu, fiind mai retro şi mai conservator din fire, n-am vrut nici în ruptul capului să-mi trădez prietenul, chiar dacă mai eram obligat să zbor şi pe variantele noi, pentru cunoaşterea materialului volant. Învăţasem să compensez prin anumite tactici şi metode retardul tehnologic şi o făceam chiar foarte bine. Nu era vorba că aveam o aversiune faţă de celelalte avioane sau o fixaţie faţă de 8006, dar pur şi simplu în el mă simţeam cel mai bine, în el eram destins şi totul venea întrun mod natural. Mă simţeam în el exact cum te simţi întro pereche de blugi vechi şi uzaţi şi-ntrun tricou ponosit şi găurit: complet relaxat.

Acum eram aici, pe aerodromul camarazilor dobrogeni, amândoi pregătiţi să dăm tot ce-avem mai bun şi să facem o figură frumoasă. Îmi cunoşteam nerăbdarea şi parcă i-o puteam simţi şi pe a lui, aşa cum stătea husat pe bretelă, ca un cal priponit.

Am coborât de pe stâlp sub privirile uimite ale unei santinele şi m-am dus la el. „Papagalul” stătea proptit în cale, cu fuselajul anterior husat, cu capacele montate şi cu tava pusă sub el, tavă în care cădeau din când în când picături mari de petrol, explodând uleios în cercuri concentrice în băltoaca formată acolo. Am inspirat adânc mirosul specific, mirosul de avion. L-am ţinut în mine, savurându-l cum savurezi o aromă specială, îmbătătoare. Îmi trezea întotdeauna amintiri, la fel ca şi acum.

Am închis ochii şi gândul mi-a zburat înapoi în timp, în comuna natală, survolată aproape zilnic de supersonicele de culoarea argintului. Treceau „la pas”, în profil de aterizare, deoarece comuna mea era fix pe direcţia de aterizare, aşa că aveam timp să le admir chiar din curtea casei mele. În toţi acei ani, ani ai copilăriei mele, silueta de avion MiG-21 mi s-a imprimat pe retină, iar dragostea pentru aviaţie s-a format, a prins rădăcini în mine şi aşa am crescut, împreună. Aşa m-am îndrăgostit eu pentru prima oară, adânc şi iremediabil, complet şi profund.

Am deschis ochii şi am mângâiat fuselajul lucios, pielea aceea fină ce mă ducea cu gândul la o piele de rechin sau delfin sau ceva, o creatură marină, cu pielea netedă şi hidrodinamică. Aşa trebuia să fie pielea unui rechin conform imaginaţiei mele. Netedă. Senzaţia la atingere era aşa de plăcută, chiar dacă lipsea vibraţia specifică trezirii lui la viaţă, tremurul acela tulburător, ce trece în tine şi ţi se reverberează în tot corpul, şi pe care-l duci cu tine oriunde ai merge, reîmprospătându-l cu fiecare urcare în cabină şi ridicare spre înalt.

M-am bagat sub aripa dreaptă şi m-am aşezat pe cală, privind curios spre pistă, atras de un zgomot de motor turboreactor, ce părea că se apropie.

VA URMA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de aerodrom și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Dislocarea – episodul 1

  1. Anca zice:

    Frumos scris. Iar am pielea ca de gaina 🙂

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s