Nea Aurică – partea I

Prima oară l-am văzut în unitate, plimbându-se cu Comandantul pe una dintre alei. Pe vremea aia eram în anul III la Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie, boboc la Boboc. Apoi, l-am remarcat la birt, la Moş Gheaţă, stând liniştit întrun colţ, savurându-şi vinul. Nu bea niciodată altceva decât vin, un vin bun pe care îl avea Nea Petrică hangiul, şi pe care îl dădea pe sub mână, numai unor clienţi aleşi pe sprânceană.

Nea Aurică era un munte de om, cu părul şi barba albe ca spuma laptelui, îmbrăcat modest, dar curat, întotdeauna bărbierit proaspăt şi „împarfumat”, cum îi plăcea lui să spună. Mergea puţin adus de la mijloc, iar uneori, când afară era cer acoperit, mergea şchiopătând uşor şi se plângea că-l doare piciorul drept.

Ştiam despre el că-i un tâmplar nemaipomenit, că din mâinile lui ies minunăţii, la el fiind abonaţi gradele mari de la şcoală şi nu numai, faima lui depăşind cu mult graniţele judeţului. În şcoală erau multe lucruri făcute de el, iar printre cele mai importante erau o troiţă ridicată în amintirea eroilor şcolii şi un cerdac din lemn, un umbrar unde ne strângeam uneori după zbor şi dezbăteam prostiile pe care le-am făcut în aer şi la sol. Cu toate astea, era un om modest şi scump la vorbă, care rar strângea mâna cuiva. Nu era tipul de moş guraliv care-şi face veacul prin bodegi, cerşind câteo cinzeacă. Nu. Singurul de care părea a fi apropiat era Nea Petrică, cu care se întreţinea de fiecare dată când trecea pragul cârciumii.

Eu începusem să ies din unitate mai des în ultima vreme, mai mult obligat-forţat, târât după ei şi inclus volens-nolens în gaşca formată din Dex, Moşescu şi Diablo. Lor li s-a pus pata pe mine, hotărâţi să mă mai „scoată în oraş”, hotărâţi să-mi mai extragă nasul din cărţi şi să mă facă să inspir şi alt aer în afară de cel de aerodrom. Am încercat să mă împotrivesc, dar poţi lupta cu o tornadă?!…

Povestea mea legată de acest om începe întro seară când, venind după zbor în simplă în care am executat exerciţii de luptă aeriană manevrieră, discutam entuziaşti în gura mare detaliile zborurilor şi experienţele fiecăruia. Ne aşezaserăm complet nepremeditat la o masă vecină cu a lui, aşa că el putea auzi cu uşurinţă ce bălmăjeam noi. Nu părea a fi atent, ca de obicei crestând cu un briceag mititel ornamente pe un fluier de lemn. Întotdeauna făcea câte ceva când venea la cârciumă, ba desenând modele întrun carnet cu file îngălbenite pe la margini şi coperţi din piele roasă de trecerea timpului, ba cioplind la vreo figurină mică din lemn. Cred că-i plăcea să vină acolo pentru oameni, pentru zarva aia pe careo alcătuiau vocile lor, poate şi pentru noi, ăştia mici care dădeam pe acolo şi însufleţeam atmosfera cu elanul nostru înaripat de pui cu caş la gură ce se bucurau gălăgios că le dăduseră primele pene.

Eu stăteam cu faţa către el, aşa cum eram noi aşezaţi în jurul mesei rotunde de lemn lustruit de coatele chefliilor. Îl priveam din când în când, cum lucrează aparent concentrat la împodobirea fluierului cu semne numai de el ştiute. Diablo îşi povestea încântat peripeţiile în aer cu vocea lui puţin piţigăiată, gesticulând rapid în felul lui caracteristic, din ce în ce mai rapid pe măsură ce scădea berea din faţa lui, perorând despre cum l-a iertat pe el L-ul 29 de o greşeală ce l-a dus pe buza unei vrii sub 1000 de metri, cum a mâncat bătaie în aceeaşi zi şi de la Vizi, şi de la Trâmbi, dar cât de bine s-a simţit că i-a tras-o lui Miti, mai tăindu-i din elan – crede el… Am realizat că ne asculta atunci când a fulgerat o privire adresată nouă pe sub sprâncenele-i groase. Atunci mi-a captat atenţia şi l-am urmărit lăsând fluierul pe masă, pliind lama briceagului, băgându-l în buzunarul drept al pantalonilor şi măturând cu o mână aşchiile mici de lemn întrun ziar mototolit pe care l-a băgat întrun buzunar al hainei. L-am văzut îndreptându-şi spatele, rezemându-se de spătar şi, când a prins un moment în care entuziasmul lui Diablo s-a potolit un moment, mare cât o gură zdravănă din halba de bere, a grăit cu o voce domoală şi răspicată:

– Tinere, avionul nu iartă de prea multe ori… Ai învăţat ceva din toată tărăşenia asta?

Diablo s-a întors buimac spre el, în timp ce şi ochii celorlalţi doi camarazi ai mei s-au rostogolit, aţintindu-se asupra lui. Nea Aurică a continuat netulburat:

– Scopul antrenamentului în zbor este acela de-a afla limitele avionului pe care zbori şi limitele tale. Limitele avionului le afli doar ca să vezi dacă-i aşa, doar ca să te convingi, dacă ai nevoie, pentru că alţii le-au aflat pentru tine. Dar cele mai importante sunt limitele tale, limitele propriului tău trup şi a propriei tale minţi. Pentru că limitele avionului pot fi cu mult peste limitele tale, iar tu stai şi te gândeşti că eşti în siguranţă, că poţi face aia şi aia, pentru că se încadrează în limitele avionului, dar dacă nu-ţi cunoşti propriile tale limite, eşti tentat să tragi pea mult de avion şi mai ales de tine şi uite-aşa intri în pământ.

Probabil aduceam rău de tot cu nişte idioţi, că a continuat:

– Ca să răspund întrebării voastre nerosite… da, am fost pilot de vânătoare şi sunt veteran de război.

Ne privea calm cu ochii lui mari pe sub sprâncenele groase. Faţa îi era roşie, cu o mulţime de vinişoare ce se vedeau violet pe sub piele, contrastând cu albul bărbii ce-i acoperea chipul. Avea părul dat pe spate, pieptănat cu atenţie, la fel cum îngrijită îi era şi barba. Părea a fi un bunic cu părul nins, coborât din poveşti…

Ne-am privit cu uimire unul pe celălalt. Nu ne aşteptam la asta, nu am fi crezut că este pilot de vânătoare…

– Ce aţi zburat?, am reuşit să îngaim.

– IAR-80 cap-coadă, tot războiul, a răspuns privind în jos, ştergând cu degetele lui groase câteva aşchii de lemn de pe masă, probabil imaginare.

Ne-am privit stupefiaţi unul pe celălalt.

– Sunteţi în dispoziţia necesară pentru a asculta o poveste?, ne-a întrebat cu un zâmbet uşor în colţul gurii. Este vorba despre greşeli, preţul lor şi încă ceva, ceva foarte rar şi greu de găsit.

– Da, cum să nu?! Chiar vă rugăm!, şi-a revenit brusc din uimire Diablo, mare amator de poveşti cu avioane şi aviatori. Şi-a tras scaunul în poziţia optimă, pentru a-l avea în câmpul vederii pe Nea Aurică şi a nu sta între noi şi el, şi s-a aşezat cuminţel, cum făcea de fiecare dată când prindea pe cineva care vroia să stea la poveşti cu el. Ochii lui cei negri îi sclipeau de fericire, animaţi de beculeţele ce i se aprindeau în cap când afla că era rost de poveşti. Nea Aurică a mai luat o gură din cana de vin de pe masă, şi-a şters mustaţa şi barba şi ne-a privit pe fiecare pe rând.

 VA URMA

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de pilot de vânătoare și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Nea Aurică – partea I

  1. razvanrinder zice:

    Astept cu nerabdare continuarea.
    O seara buna si sa auzim numai de bine, Razvan

  2. Night-elf zice:

    Poetule… tu si stilul tau de a ne face sa asteptam cu sufletul la gura urmatoarea postare! Fie-ti mila, rogu-te, si nu ne lasa sa asteptam prea mult! O zi faina sa ai !

  3. Poetu' zice:

    Hehehe! This is just part of the game! C’mon, Night-elf, play with me! 🙂

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s