Alarma – episodul 3

O lună imensă trona fix pe direcţia noastră.

Un ochi de argint enorm supraveghea totul de-acolo de sus, din vârful lumii. O priveam ca hipnotizat cum părea că se apropie pe măsură ce zburam către ea. M-am smuls de sub puterea vrăjii ei când am prins cu coada ochiului mişcarea de revenire în zbor orizontal a lui Moşescu, realizând în acel moment că, furat de peisaj, am uitat că trebuia să urc doar până la 4000, nu 4300 cât aproape că aveam acum. Pe ecranul radarului, limpezit acum după ce-am scăpat din inima norilor cei întunecaţi, ţinta clipea în toată splendoarea ei.

Încă o corecţie uşoară de cap şi, „Ţinta în faţă, la şase mii cu doi’şpe kilometri!”, ne-a anunţat cu aceeaşi voce insipidă şi calmă navigatorul din PC. Zburam la întâlnire pe o traiectorie ce, coroborată cu viteza noastră şi a ţintei, ne-ar fi scos fix în spatele ei. Urma un viraj în coada ei, încadrare şi…

Raportaţi când aveţi încadrarea!

Doi-doi-unu cu celula, confirm!

Ceva a zvâcnit în mine, dar nu sunt sigur la ce: ideea de încadrare a ţintei sau raportarea încadrării ei. Am strâns cu putere manşa cu mâna înmănuşată, electrizat de valul de adrenalină ce mi-a invadat arterele. Am aruncat o scurtă privire spre Moşescu, descoperindu-l acolo, în dreapta mea, gata şi el de luptă. Vânătoarea putea începe, ogarii luaseră mirosul prăzii. Ţinta era la vedere, distingându-se clar pe fondul bleumarin adânc al cerului de deasupra noastră. Era, întradevăr, un avion mare, de transport, cu patru motoare turboreactoare atârnate sub aripi, bot vitrat şi ampenaj în T, detalii pe care le voi observa mult mai târziu, când voi fi foarte aproape de el. Acum, era doar o ţintă de mari dimensiuni, un IL-76 – detaliile nu erau importante.

Întrebarea era ce căuta în spaţiul nostru aerian fără plan de zbor? Mai ales în lumina ultimelor evenimente, cu situaţia aeriană urmărită cu maxim de atenţie şi încordare… Care îi erau intenţiile? Oare el ne-a văzut pe noi? Astea erau câteva întrebări care-mi alergau prin minte la acel moment. Le-am alungat cu o încruntare din sprâncene şi m-am concentrat pe manevrele de axare pe ţintă.

Am început un viraj larg, pe stânga, cu câştig de înălţime, calculat a ne aduce aproape la acelaşi nivel de zbor cu ţinta şi în spatele ei. Moşescu îmi copia cu fidelitate manevrele, alert ca de obicei. Am scos la cinci kilometri în spatele cvadrimotorului, reducând viteza pentru a nu-l depăşi. Vitezometrul îmi indica 650 la oră atunci când am raportat, „Doi-doi-unu cu celula, gata pentru foc!”. Navigatorul nu mi-a răspuns imediat, lucru ce mi-a dat o stare de nervozitate, aprinsă brusc de lipsa lui de reacţie. În faţă, monstrul cu bot vitrat îşi continua netulburat zborul către inima României.

Doi-doi-unu, rămâi cu ţinta! Doi-doi-doi, ia cap zero-opt-zero şi coboară la două mii!

Am confirmat sec, iar Moşescu s-a conformat ordinului, degajând abrupt, picând pe-o aripă către plafonul compact de sub noi. Gândurile mi s-au împărţit între ţinta din faţă şi faptul că ne-au despărţit, încercând să ghicesc intenţia şi motivaţia PC-ului. Tot ce-mi venea în minte atunci şi părea a fi o explicaţie era că Moşescu a fost trimis să intercepteze altceva, ceva ce venea din spate, pe acelaşi cap ca şi cvadrimotorul cu ampenaj în T. Oricum, IL-ul de-abia mi-ar fi ajuns mie, Moşescu ar fi rămas „flămând”…

Am pufnit sub mască la gândul macho ce-mi umbla prin căpăţână şi mi-am arcuit privirea prin vizorul de tragere. IL-ul zbura liniştit, pictat de liniile şi punctele galbene ale grilei de încadrare.

Doi-doi-unu, execută identificarea ţintei!

Confirm!

Am băgat gaz şi m-am conformat fără rezerve ordinului. Deja miroseam că lucrurile nu stau chiar aşa, nu sunt chiar atât de liniare, aşa că m-am apropiat, curios să văd ce şi cum. Urmăream atent cum MiG-ul meu înghiţea distanţa dintre noi, IL-ul crescând din ce în ce mai mult, umplându-mi partea superioară a parbrizului. M-am poziţionat sub el, atent să nu intru în remuurile lui. Am aprins farurile de aterizare pentru a-l vedea mai bine, dar chiar şi cu măsurile mele de precauţie, masa enormă de atmosferă dislocată de monstrul cu bot vitrat m-a izbit, zgâlţâindu-mă serios. M-am depărtat puţin de el, glisând pe aripa dreaptă, ridicându-mă la acelaşi nivel. Zburam în formaţie, în dreapta lui, aproape, iar atunci am putut vedea clar şi înţelege ce căuta IL-ul 76 în spaţiul aerian al României: se pare că fugea…

Control, avionul este avariat de arme automate! Repet, avionul este avariat şi zboară în trei motoare! Au cel puţin o victimă la bord!

Confirm, doi-doi-unu! Stai cu el!

Fuselajul posterior era plin de găuri, cauzate de proiectile de diferite calibre, arme automate portabile şi ceva mai mare, probabil tun de bord sau antiaerian, în timp ce eleronul drept şi capătul de plan erau de-a dreptul ferfeniţite de găurile proiectilelor ce-au muşcat din aripă. Motorul exterior drept era oprit, iar pe suprafaţa lui se puteau distinge urmele lichidului hidraulic ce izvorâse din găuri la impactul proiectilelor, plus urmele incendiului ce-a urmat. Erau norocoşi că-l putuseră stinge, asta-i cât se poate de clar, dar ce m-a şocat de-a dreptul a fost cabina operatorului turelei ghidate prin radar din coadă, de la baza derivei. Mai precis, sticla groasă a parbrizului era spulberată de proiectile de calibru serios, în timp ce ansamblul celor două tunuri jumelate de-abia se mai ţinea în câteva legături, ameninţând să se desprindă. Operatorul turelei se distingea înăuntru, corpul lui fiind aproape dezmembrat de lovituri, cu un picior lipsă şi casca explodată pe un cap ce nu mai avea trăsături recognoscibile, bălăngănindu-se sinistru în curentul de aer ce intra prin spărturi.

Mi-a fost de-ajuns cele pe care le-am văzut, aşa că am lucrat din maneta de gaze şi m-am apropiat de zona cabinei echipajului. Prin geamurile punţii de comandă, cu măştile de oxigen pe figuri, piloţii îmi făceau semne disperate: vroiau să aterizeze de urgenţă.

Am raportat prin radio situaţia şi am cerut noi ordine. Navigatorul mi-a răspuns pe acelaşi ton că încă nu s-a luat o decizie şi să stau cu ochii pe ei. N-a trecut prea mult după ce-am confirmat ordinul de la PC, că IL-ul a părut a frâna brusc, trepidând puternic şi apropiindu-se periculos de mine. Am degajat abrupt, glisând pe aripa dreaptă, punând o distanţă de siguranţă între mine şi el. Când am redresat şi am privit iar, cvadrimotorul zbura înclinat pe dreapta, cu o trenă de flăcări izvorâtă din motorul interior dreapta. Echipajul a compensat din manşă şi palonier tracţiunea asimetrică, reuşind ridicarea aripii drepte, dar mai apoi a introdus avionul întrun picaj accentuat. Am dat grăbit pe radio, anunţând PC-ul de cele întâmplate.

 „Doi-doi-unu, însoţeşte-l la aterizare pe Alexeni!

Am vrut să-i anunţ că nu cred că va mai ajunge pe Alexeni, dar m-am abţinut şi am confirmat cu jumătate de gură. După cum arăta, cel mai probabil se va dezmembra în zbor, în picajul ăsta nebun… Singurul lucru pe care puteam să-l fac pentru ei era să mă apropii şi să încerc să-i ghidez până la contactul cu pista, aşa că m-am apropiat. Acum tăiaseră alimentarea motorului ce începuse să ardă, astfel că flăcările se domoliseră. Doar o trenă lungă de fum negru le marca traiectoria de coborâre.

Aproape fiind, puteam vedea echipajul concentrat asupra comenzilor, încercând disperaţi să confere un aer de zbor acestei traiectorii ce părea a fi din ce în ce mai mult o prăbuşire, mai mult sau mai puţin controlată. Copilotul mi-a aruncat o singură privire scurtă. Am încercat să-i captez atenţia, să-l încurajez transmiţându-i prin gesturi că sunt pe un cap bun către Alexeni, dar nu s-a mai uitat la mine. Am privit bordul şi am realizat că eram pe un cap cât de cât bun, doar un viraj de axare ar fi fost necesar pentru venirea la aterizare pe invers, dar parametri apropierii, această traiectorie abruptă, nu duceau în capul pistei, ci în pământ. Eram la 2200 de metri, în coborâre cu 40 de metri pe secundă indicaţi de acul fosforescent al variometrului. Trebuiau să îndulcească panta, altfel s-ar fi înfipt în pământ cam la vreo zece kilometri de pragul pistei de la Alexeni…

Am încercat să le captez atenţia, stingând şi aprinzând farurile, scuturând din planuri, dar plafonul în care zburam şi concentrarea în mijlocul căreia se aflau îmi îngreunau tentativa. Copilotul s-a uitat în cele din urmă la mine, iar eu i-am semnalizat cu palma stângă că trebuie să îndulcească panta, trebuie să tragă de manşă. A înţeles sau ştia deja, pentru că mi-a arătat mâna dreaptă strânsă, cu degetul mare ridicat – OK.

La 1200 de metri am realizat că IL-ul nu va mai ridica botul. Copilotul scutura din cap şi privea din când în când la comandantul de bord. Atunci am dat pe radio, „Control, ţinta nu mai poate fi menţinută în zbor, se prăbuşeşte!…” De data asta, răspunsul a venit brusc, „Degajează, doi-doi-unu!”, deci cunoşteau situaţia…

Am privit iar spre cabina IL-ului, în timp ce o gheară de fier îmi terciuia intestinele, stomacul îmi ardea, iar în gură aveam un gust metalic. Copilotul mă privea şi-mi făcea semnă să mă îndepărtez, să iau înălţime. Brusc, şi-a smuls masca de oxigen de pe figură şi mi-a făcut semne cu ambele mâini în timp ce părea că urlă la mine. Apoi, la fel de brusc, a părut a se calma… şi m-a salutat milităreşte…

Cred că două secunde am fost împietrit. L-am privit ca hipnotizat cum stătea acolo, în mijlocul unui avion care se prăbuşeşte, salutându-mă cu mâna la tâmplă. Am reuşit să mă adun, m-am dezmeticit, mi-am adus aminte unde sunt, l-am salutat şi eu şi, acum ieşiţi sub limita inferioară a plafonului, la 400 de metri citiţi pe altimetru, am adus avionul la orizontală.

Am intrat întrun viraj larg pe dreapta, de 360 de grade, fără să-mi iau ochii de la el. Abia atunci am observat că eleronul lui din dreapta nu mai exista, desprins probabil datorită trepidaţiilor, în timp ce motorul interior dreapta încă mai scotea un fum dens şi negru, discriminabil sub lumina lămpilor anticoliziune ce clipeau isteric.

Monstrul cu bot vitrat a percutat solul sub un unghi de aproximativ 50 de grade, explodând întro enormă minge de foc…

Mi-am muşcat buzele până la sânge şi am comunicat PC-ului, „Control, sunt doi-doi-unu, ţinta a percutat solul!…”. Cu toate că a apăsat foarte repede butonul de emisie, navigatorul a ezitat o secundă, „ Confirm, doi-doi-unu! Vino acasă!…”.

Îmi tremurau picioarele de la încordarea cu care împinsesem inconştient în paloniere. Îmi simţeam muşchii lucrând ca şi când ar fi fost conectaţi la curent electric. Am încercat să mă calmez, dar…

Am confirmat primirea mesajului, mi-am verificat gazul şi am luat cap-compas spre casă. Gândul mi-a zburat la Moşescu – oare el prin ce-o fi trecut?…

VA URMA…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Zbor și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Alarma – episodul 3

  1. Radu zice:

    La multi ani domnule aviator; traiasca Aviatia!

  2. La multi ani! Va doresc un multirol nou.

  3. Poetu' zice:

    La mulţi ani şi ţie, colega, şi CER SENIN! Cât despre multirol… cât mai multi-rol să fie!

  4. Daca nu m-as fi decis de dinainte ce vreau sa fiu(pilot militar) as fi spus ca vorbele dumneavoastra m-au determinat sa fac aceasta alegere!
    La multi ani si multi ani aviatiei romanesti!

  5. Poetu' zice:

    La mulţi ani şi ţie, tinere, şi nu uita: vei călca pe urme de monştri sacri! Încearcă să te ridici la înălţimea lor şi, de poţi, să-i depăşeşti! CER SENIN îţi doresc!

  6. Mircea Constantinescu zice:

    Credeam ca numai noi avem amintiri dar vad ca fiecare generatie are povestile sale de aerodrom
    Un salut de pionier valkabil si azi „Tot inainte”
    Mircea Con*

  7. resboiu zice:

    Urmeaza si un epilog?

  8. maryus315 zice:

    tare, abia respiram la sfarsit.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s