Vizita – episodul 3

Da’ cum să nu, poftiţi înăuntru, vă rugăm!”, m-a invitat cu un gest larg, făcut cu mâna neagră de unsoare. Nici nu mi-a trebuit mai mult, am şi sărit pe scară şi hop în cabină. Cu coada ochiului, i-am văzut pe cei doi revenind la ale lor. Probabil mă considerau un tinerel nou-venit. E greu să-i ştii pe toţi din cele patru escadrile câte erau pe aerodrom…               

Mirosul specific al cabinei mi-a umplut nările şi o senzaţie de bine m-a cuprins. Mi-am îndreptat spatele, l-am lipit de scaunul de catapultare şi mi-am întins picioarele în paloniere. Mă simţeam de parcă totul era ajustat pe dimensiunile mele, mă simţeam de parcă aparţineam acelei cabine de când lumea. M-am întins să închid cupola, deoarece vroiam să-i urmăresc pe cei doi mecani cum lucrează la derivă prin periscop, când…

Ce caţi în avionul meu, strrrăine?!

Am tresărit la auzul puternicei voci, ce-a răsunat în hangarul cel mare, spărgându-se în zeci de ecouri mai mici, ca nişte cioburi dintro vază scăpată pe podea. Am întors capul şi am privit omul care-mi lansase întrebarea. Era un locotenent zvelt, posesor al unei mustăţi bogate, de haiduc, ce venea spre avion întrun pas elastic, ştrengăresc. Pe buzele-i groase îi flutura un zâmbet ironic, ce m-a liniştit şi m-a făcut să zâmbesc la rându-mi.

E avionul tău, locotenete?!

Da, 8102 e al meu!”, îmi răspunse răspicat, graseind puternic zeroul din 8102. Se urcă pe scară şi veni lângă mine, privind bordul, parcă ignorându-mă.

De unde vii?”, mă întrebă, şi-i simţii privirea baleindu-mă curioasă.

De la… Deveselu!”, i-am răspuns privindu-l în ochi. N-am ştiut ce altceva să-i spun pe moment…

Oho!…”, râse şi-şi răsuci colţurile mustăţii stufoase cu degetele mâinii drepte, „Un oltean în Bărrrăgan! Nu pot să zic că n-am mai văzut, dar tot mă amuză!

Mai aveţi olteni pe-aici?”, încercai disperat să-i atenţia de la mine. Nu de altceva, dar ameninţam să intru în pană de explicaţii…

Mai avem, nu ne plângem!”, îmi făcu el cu ochiul. Îmi întinse mâna peste rama cabinei, „Eu sînt Foozie! Adică Dumitrrru Berrrbunschi, locotenent şi lopătarrr patrrru!

Aurel Dumitrescu, adică Poetu’!”, îi strânsei mâna ceremonios, totul asezonat cu un zâmbet larg. Şi tâmp, fără îndoială.

De ce-ai venit la Bărrrăganu’, Poete? Ce-ţi făcurrră oltenii?!”, mă întrebă cu ochii sclipind a ironie camaraderească.

Nu-mi făcură nimic, doar că aşa sunt eu, mai… poet!”, i-am replicat ridicând inocent din umeri. „Şi, în plus, auzii că pe-aci sunt mai mulţi poeţi pe metru pătrat decât pe la noi prin Oltenia!”, fu rândul meu să-i fac cu ochiul.

Foozie zâmbi şi tonul i se schimbă. „Da, aşa e, îl avem pe Dorrru!” Îi pronunţa întrun fel anume numele, iar felul special nu era dat de vorbirea lui graseiată, ci se putea ghici ca izvorând dintrun adânc respect.

Şi pe tine nu te numeri?

Eu?! Eh, doar cochetărrrie, nimic imporrrtant!”, privi el în jos.

Eşti prea modest, Foozie. Ţi-am citit articolele din Viaţa Militară şi mi-au plăcut. Scrii bine şi cred că vei ajunge departe!

Mai am multe vagoane de carrrtofi să mânc până-l voi ajunge pe Dorrru!”, zise el domol, privind sfios spre portierele hangarului. „Asta dacă-l voi ajunge vrrreodată, că sincerrr nu crrred că e posibil…

Se foi pe scară evitându-mi privirea, fiind preocupat parcă de ceva ce se întâmpla afară din hangar. Se întoarse spre mine cu un zâmbet larg.

Poete, hai să-l cunoşti pe Dorrru!

Am făcut ochii mari şi m-am ridicat în picioare ca acţionat de un resort, ţinându-mă de rama parbrizului cu ambele mâini. Foozie coborâse, aşa că l-am urmat rapid, sărind expert şi iute ca o veveriţă din cabină, coborând elegant scara asigurată de el şi sub privirile lui evaluatoare. Măcar testul ăsta-l trecusem, să vedem ce va mai urma…

L-am văzut pe Doru venind de la guri, mergând calm cu mersul lui săltat pe lângă un locotenent tinerel. Îi explica gesticulând molatec, ducându-şi casca de zbor sub braţul stâng. Noi am ieşit din hangar în întâmpinarea lor în timp ce dubla 9566 trecea tractată la vodilă. M-am oprit la o distanţă respectuoasă şi am luat poziţia de drepţi. Foozie l-a salutat regulamentar, Doru i-a zâmbit cald şi i-a întins mâna.

Foozie, azi vrei să zbori cu mine? Lu’ Ciuru’ se pare că i-a ajuns!”, zise Doru arătând spre tinerelul cu figura rotundă a cărui mână tocmai i-o strângea Foozie.

Cum să nu mai vreau să zbor cu dumneavoastră, domn’ colonel?!”, se dezvinovăţi „indignat” Ciuru’. „Lăsaţi-l pe Foozie, că el zboară cu Nea Mărin!”, îi rânji el cu toată dantura.

Da’ ce, Ciurrrule, ai pus cumva monopol pe domnu’ colonel?! Las că discutăm noi asta mai târrrziu…”, se zburli Foozie la el. Apoi se întoarse spre mine. Domn’ colonel, perrrmiteţi-mi să vă prrrezint un poet de la Deveselu, din inima Olteniei!”, făcu el ceremonios spre mine.

Doru ridică din sprâncene a mirare şi se îndreptă spre mine, întinzându-mi mâna. Am făcut la fel, vizibil emoţionat. Nu prea ştiam ce să fac şi ce să zic, eram copleşit. Îl priveam cum se apropie de mine şi-mi simţeam toată faţa luând foc, inclusiv urechile. Nu-mi puteam desprinde ochii de la figura lui. Îl priveam fascinat. Ochii lui erau… Mintea mi-a zburat la tabloul lui Nea Ion Ţarălungă şi mi s-a înfiripat în minte un gând cum că avea dreptate – exact aşa sunt ochii lui!

Când mai aveam puţin până să se atingă mâinile noastre, am simţit o bătaie pe umăr, inima mi-a îngheţat şi am auzit un glas care…

 ***

…Tinereţe, nu ziceai matale că cobori la Feteşti?!…

Am ridicat brusc capul, năucit, şi am privit spre dreapta mea. Naşu’ stătea în picioare lângă mine, afişând un zâmbet larg, abia vizibil sub mustaţa stufoasă şi neîngrijită.

Am realizat că am adormit cu capul sprijinit de fereastră, întins pe măsuţa micuţă din faţa mea. Naşu’ a trecut, m-a văzut că dorm şi a intrat în compartiment să mă trezească. L-am înjurat în gând că nu m-a lăsat să-i strâng mâna lui Doru şi i-am mulţumit cu voce tare pentru că m-a trezit. Trenul deja intra în gară şi încetinea a oprire, aşa că mi-am strâns încă buimac calabalâcul şi l-am urmat pe ceferist pe culoar. După o ultimă privire în compartiment, pentru a verifica dacă n-am lăsat nimic pe-acolo, m-am îndreptat spre uşă. Doi oameni au coborât în faţa mea, iar eu m-am oprit, trăgând adânc aer în piept, ca pentru a alunga aburii somnului şi ceaţa de pe ochi.

Am ridicat ochii şi am văzut că plafonul se spărsese, iar decorul era pătat de zone colorate în galben de un soare vesel ce-şi arăta faţa rotundă prin spărturile ce se lărgeau, norii disipându-se şi promiţând o zi frumoasă.

Ce vis frumos, mi-am şoptit doar pentru mine. Apoi mi-am văzut legătura ce mă aştepta cuminte pe peronul gării, i-am văzut zâmbetul larg ce i-a luminat chipul la vederea mea, iar din acel moment ziua a căpătat gust…

 *** 

Bucureşti – 5 mai 2011

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de aerodrom și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Vizita – episodul 3

  1. Violeta Ionescu zice:

    Ce vis frumos, într-adevăr! Puteam să jur că e adevărat. Poete, ai talent de scriitor, asta e sigur. Cât privește ceea ce spui și felul cum o spui, cred că-ți dai seama ce servicii faci aviației române, înrămând în cuvinte portretul unor monștri sacri pe care lumea, din păcate, pare să-i fi uitat deja. Îmi place îmbinarea aceasta dintre scris și zbor (aproape că e același lucru…).
    Multumiri încă o dată pentru tot,
    Violeta

  2. Poetu' zice:

    Vă mulţumesc pentru aprecieri, stimată doamnă!
    Prin demersul meu, nu-mi doresc decât să inspir şi alţi oameni, depozitari ca şi mine ai poveştilor de aerodrom cu oameni şi avioane, şi să-i determin SĂ SCRIE şi să le împartă cu noi toţi, cei care iubim AVIAŢIA, fie ea militară, civilă sau sportivă! Sunt sigur că mai sunt şi alţii, mulţi alţii, cei la fel ca mine, care au trăit pe aerodromuri militare şi au fost martori ai unor evenimente ce merită a fi scoase din forul interior şi arătate lumii, ca bunuri de preţ ce sunt. Aceasta-i menirea acestui colţişor de depănat poveşti, aceea de a împiedica uitarea, de a recompune o realitate subiectivă bazată pe personaje, elemente şi evenimente reale – întro anumită măsură – şi, nu în ultimul rând, de a oferi autorului o anumită limpezire sufletească, o multdorită linişte de care pare a se apropia cu fiecare rând scris.

  3. ANDREEA zice:

    extraordinar de urat

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s