Când toate căile converg…

Ce se întâmplă cu o soţie de pilot militar după ce pleacă brusc dintre noi, urmându-şi soţul decolat pentru ultima oară? Dacă el este acum în Escadrila din Ceruri, atunci ea nu ar trebui să ajungă tot acolo, pentru a-i fi aproape?

 ***

 Ce mai poţi spune atunci când gândurile îngheaţă în tine la auzul unor veşti teribile, veşti ce te împietresc şi-ţi sapă cute adânci nu doar pe faţă, ci şi în suflet…

Două soţii de piloţi militari au dispărut azi dintre noi, fulgerător, fără să-şi ia adio de la cei dragi, brusc, ca o decolare neterminată sau finalizată catastrofal. Claudia Chiriţă şi Iulia Popa, două soţii de piloţi militari eroi, plecaţi dintre cei vii la manşa supersonicului MiG-21 LanceR, au dispărut răpuse de o coliziune rutieră absurdă, vieţi curmate fără să aibă nicio vină, decât aceea de a se afla pe o traiectorie ce le-a dus întrun punct unde totul s-a terminat, brutal şi nedrept.

Ce destine tragice, ce înlănţuire ciudată de evenimente a avut această şocantă finalitate! Ce fel de mecanism cosmic a putut plănui şi pune în scenă o astfel de tragedie, cu repercursiuni atât de dureroase şi de adânci?

Doi tineri au rămas şi fără mamă după ce şi-au pierdut tatăl în urma cu opt ani, când la data de 25 septembrie 2003, căpitan-comandorul Sorin Popa, tatăl lor, rămânea până în ultima clipă în cabina LanceR-ului cu numărul de bord 6025, întro încercare disperată de recăpătare a controlului. Nu a mai avut timp şi nici înălţime, murind cu avionul-frate în îmbrăţişarea pământului-mamă… Ironie a sorţii sau poate chemare lăuntrică mistuitoare, aptă a dărâma orice fel de barieră, fiul soţilor Popa este cadet la Academia Forţelor Aeriene de la Braşov, anul I, urmând a îmbrăţişa profesia ce a dus la plecarea tatălui său de lângă el, atât de tragică şi de prematură. Tulburător… e atât de puţin spus…

În mai puţin de un nouă luni, un copil de opt ani şi-a pierdut şi tatăl, căpitan-comandorul Laurenţiu „Kiru” Chiriţă, decedat pe data de 1 noiembrie 2010 la manşa dublei de LanceR cu numărul de bord 329 împreună cu un alt camarad, căpitan-comandorul Sorin Avram, şi mama, azi, 14 iulie 2011, întrun teribil accident rutier. Sufleţel greu încercat, rămas acum în grija bunicilor, orfan de ambii părinţi…

Poate că, totuşi, căile cerului se aseamănă cu cele terestre, întrun fel anume. De fapt, cel puţin prin faptul că toate duc undeva. Nu există cale care să nu ducă nicăieri. Poate că nu toate duc acolo unde vrem noi, poate că nu toate au un capăt fericit, dar toate duc undeva, chiar şi către capătul drumului nostru în această viaţă.

Un drum terestru le-a fost capăt de viaţă Claudiei şi Iuliei.

Un drum aerian le-a fost final de vieţuire lui Laurenţiu şi lui Sorin.

Toţi făcând parte din familia aripilor militare româneşti, toţi trăind în micuţa lume de aerodrom militar, acum împuţinată pe zi ce trece, de vreme şi vremuri şi plecări fără întoarceri…

Îmi place să cred că acum ei sunt reuniţi, acolo sus, undeva, în Escadrila din Ceruri. Ea, Escadrila din Ceruri, nu este numai a piloţilor, ci a tuturor celor ce le-au făcut zborul posibil, a celor ce le-au vegheat şi ghidat desprinderile, fie ei oameni ai aerodromului cu albastru pe epolet, fie ei membri ai familiei. Pentru că fără sprijinul, înţelegerea şi sacrificiile acceptate şi înfăptuite de către familie, pilotul militar n-ar avea echilibrul, liniştea sufletească şi calmul interior necesare îndeplinirii misiunilor de zbor. Fără conlucrarea tuturor acestor factori, fără mişcarea ordonată şi cadenţată a tuturor acestor rotiţe din angrenajul nevăzut ce materializează zborul, aripile de dural ale pilotului militar nu l-ar putea menţine în aer, iar întregul edificiu reprezentat de el, de fiecare pilot militar în parte, s-ar nărui precum un castel de nisip sub ploaie…

Atunci când privim un pilot militar şi-i aflăm realizările, un gând bun ar trebui să meargă şi către soţii, către familii, către cele şi cei ce suferă în tăcere nopţi dormite în singurătate sau trăite în aşteptarea frisonantă din timpul activităţilor de zbor, pentru ca deschiderea uşii de la intrare să le repună zâmbetul pe buze. Şi ele, soţiile, merită aureola de erou cu care se acoperă uneori numele vreunui pilot militar, fie el săpat în piatra rece de mormânt, fie caligrafiat cu migală pe diploma ce-i recunoaşte meritele excepţionale.

 ***

 Adio, Claudia!

Adio, Iulia!

 Nu vă vom uita şi vă vom simţi lipsa, iar când îi veţi întâlni pe soţii voştri, spuneţi-le că ei încă sunt vii în sufletele noastre şi vor continua să fie vii cât timp inimile noastre vor mai bate, pentru că ele, inimile noastre, bat şi pentru voi, cei plecaţi mult prea devreme şi mult prea dureros…

Cu adânc respect,       Poetu’                                                                                                                                                                14 iulie 2011

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Când toate căile converg…

  1. Anonim zice:

    Poetule
    Esti foarte talentat, chiar daca citeodata povestiole sunt triste, dar urmaresc cu nerabdare noile publicatii.
    Eddy

  2. Anonim zice:

    Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti impreuna acolo sus…

  3. neacsu tudor ionut (anghel) zice:

    da poetu ai dreptate saraca lorena nu mai putea de dorul lui sorin. dumnezeu sai odihneasca in pace si sa le fie tarana usoara.

  4. Anonim zice:

    Dumnezeu sa-i odihneasca, sa-si vegheze copiii, de acolo de sus.

  5. Cand am auzit stirea la TV l-am blestemat pe crainic, pentru ca mi s-a parut inuman sa dea o astfel de stire si sa nu planga. Vorbea la fel de impersonal ca si atunci cand ar fi anuntat ora exacta.
    In schimb, pentru noi, astia care vibram afland vestile, rele sau bune, din aviatie …
    Dumnezeu sa le ierte, sa-i ierte!

  6. … si totusi… toate caile duc Acolo! ma gandeam acum ca … asa cum noi, oamenii simpli, ai acestui pamant din care am fost facuti, ne ducem tot in pamant la incheierea socotelilor cu viata, ei, oamenii cerului, ajung tot acolo. Nu pe pamant, ci in cer. Ei par a fi facuti din bucati de nori, nu din lut si apa. Greu de inteles pentru unii, dureros de realist pentru cei ce reusesc sa ii inteleaga pe cei ce reusesc sa urce acolo. Si chiar daca Dumnezeu decide uneori sa ramana sus, iar Ele – sotiile acestor eroi – raman sa le sape mormintele cu lopetile sufletelor, El stie ca niciodata nu vor
    ceda!!!!

  7. viorel zice:

    Pe oamenii buni Dumnezeu ii ia la el.
    Oare e un semn divin?
    Asta ca sa nu imi repet intrebarea” DE CE PE EI si nu pe altii?”
    Ma rog pentru ei ca macar acolo sa aiba grija de ei si sa-i ajute sa-si vegheze copilul!
    CLAUDIA-NU TE POT UITA TOATA VIATA !

  8. Anonim zice:

    Multumim pentru aceste „Povesti de aerodrom”. Multumim pentru „Când toate căile converg…”. Chiar daca nu mai sunt printre noi, intotdeauna vor fi in sufletul meu: Kiru , Bikeru, Claudia , Iulia . Sa le odihneasca Dumnezeu sufletele . Eu ii voi iubi si respecta pentru totdeauna .

  9. Albastru de Voroneț zice:

    …nu poveștile lui Poetu’ sunt triste,ci viața e,cu suișul și coborâturile ei!…el,doar ne poartă cu priceperea și sensibilitatea-i fără margini,din lumea Zborului și a înălțimilor fără egal!…în lumea dură,prea dură…prea rece… a cuvintelor ce dăltuiesc și u l t i m u l dintre zboruri,construindu-i din cuvinte fiecăruia,propriul monument!…

    …Mulțumiri la înălțimea cuvintelor tale dăltuite,Poe’te!

    P.S.Aștept cu multă nerăbdare ediția în limba engleză,știi!…

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s