Vizita – episodul 2

După ce a coborât tacticos din cabină, cu inima bătându-mi nebuneşte, l-am ascultat informându-l pe Dorel cu privire la situaţia meteo din zona aerodromului şi din zonele de lucru, bucurându-mă şi eu de bucuria lor: vor zbura cât vor şi unde vor, pentru că frontul se duce spre sud-est. Doru vorbea calm, gesticulând molatec, în timp ce Dorel îl asculta cu mâinile la spate, aprobând din cap şi privind din când în când spre formaţie.

Aţi înţeles, piţigoi?! Hai, la avioane!

Cu acest ordin adunarea a luat sfârşit, iar cele două grupuri s-au spart. Piloţii au luat-o înspre celulă, la sala de echipare, în timp ce tehnicii s-au răspândit care-ncotro. Doru a mai rămas puţin cu Dorel, discutând amândoi cu voce joasă. Aveau aproape aceeaşi statură şi conformaţie fizică, amândoi zvelţi şi bine făcuţi. Păreau a fi fraţi, mai mult decât fraţi de manşă.

După ce au plecat şi ei spre celulă şi spaţiul s-a mai curăţat de şefi, am ieşit din ascunzătoarea mea improvizată şi am pornit pe bretelă spre Nord. Peisajul era suprarealist: imaginaţi-vă o şosea lungă de vreo trei kilometri, cu zeci şi zeci de avioane parcate pe stânga, o mulţime de mijloace tehnice auto şi zeci şi zeci de oameni mişunând pe lângă ele. Totul flancat de verdele ţipător al ierbii pistei naturale în dreapta şi al hangarelor betonate în stânga. Totul supravegheat de ochii din zebră, turnul de control al aerodromurilor militare, clădirea vitrată cu două etaje, de-acolo de unde toată pista se poate vedea ca-n palmă şi până hăt, departe.

Contrastul cromatic te izbea în ochi, iar senzaţia pe care ţi-o inspira acest taboul era dincolo de cuvinte… Liniile de avioane separate pe escadrile, alinierea lor la milimetru cu o precizie infiorătoare, spinările lor multistratificate, boturile verzi înarmate cu suliţele tuburilor Pitot, literele roşii cu margine albă ale numerelor de bord, cocardele tricolore, apoi namilele de bombardiere bimotoare, cu ale lor derive înalte, la baza cărora se distingeau îndreptate spre cer tunurile duble ale turelelor din coadă, fuselajele masive şi boturile lor vitrate, enormităţi pe lângă care MiG-urile păreau a fi nişte simple acroşaje pentru ele, toate compuneau un tablou care-ţi tăia răsuflarea. Te făcea să te simţi minuscul, te electriza şi-ţi creştea pulsul, cu inima pompând cadenţat combustibilul de care mulţi suntem dependenţi: adrenalina. Forţa emanată de avioanele din metal lustruit era feroce, puterea distructivă ce stătea acum cuminte la sol, întrun repaos şi el ameninţător, era destul pentru a te duce cu gândul la importanţa covârşitoare a cestei arme şi la motivele pentru care ea a avut această fulminantă dezvoltare de-a lungul anilor, o dezvoltare fără egal comparativ cu celelalte arme.

Mergeam inspirând cu nesaţ aerul specific, aerul de aerodrom militar, aşteptând cu nerăbdare ştartul, ieşirea la zbor a teribilelor păsări de dural. Am privit în stânga mea şi am întâlnit privirea întrebătoare a santinelei de lângă cele două avioane din alarmă. Am salutat militarul cu o mişcare scurtă din cap, privindu-l cu o mină serioasă. Caporalul mi-a răspuns luând poziţia de drepţi cu arma la umăr. L-am abandonat repede şi privirea mi s-a mutat pe cele două MiG-uri 21 din alarmă, 9701 şi 9614. Cu APA lângă ele, mă priveau sfidătoare, afişându-şi rachetele de sub planuri, acoperite cu huse de protecţie. M-aş fi apropiat pentru o inspecţie vizuală meticuloasă, dar n-am vrut să dau prilejul unor chestionări, aşa că mi-am văzut de drum.

Între timp, 9566 fusese pregătită pentru o nouă ieşire, iar acum turbina începuse să fluiere din ce în ce mai ascuţit. M-am întors să arunc o privire, continuând să merg caraghios, cu spatele, şi i-am văzut pe tehnici închizând cupolele şi luând scările de la avion. Motorul a început să ragă hotărât, APA a fost decuplată de la dublă, iar calele au zburat de la roţi. După câteva fluturări de control din suprafeţele de comandă, tehnicul le-a arătat paleta de culoare verde, iar dubla şi-a început rulajul, virând scurt spre dreapta. Înainte de-a intra la pistă, s-a oprit pentru controlul final, cu tehnicul băgându-şi nasul în locaşele jambelor, verificând dacă sunt scurgeri de lichid hidraulic sau alte nereguli, mişcându-se ca un crab pe sub burta dublei. N-a găsit nimic – degetul mare ridicat, OK, liber la pistă! Levierul de frânare a fost eliberat, dubla a săltat, pornind hotărâtă spre pistă, unde a virat stânga şi s-a axat, călcând cu roata de bot dunga cea galbenă şi întreruptă ce simboliza firul director. Parcă auzeam în urechi raportul, „411, frână, flaps 25, permiteţi decolarea în forţaj total!” – „Aprob decolarea cu totalul, 411!”, maneta de gaze băgată în plin, forţaj total, flacăra lungă ieşită din ajutaj, dubla lăsată pe bot, ţinută din frâne să n-o ia la vale, motorul Tumansky urlând la putere maximă cu biciul undei sonore a forţajului pleznindu-mă peste timpane, încă puţin, levier de frânare eliberat şi manşa în burtă, 9566 începe să alerge pe pistă din ce în ce mai repede, ridică roata de bot, flacăra portocaliu-incandescentă a forţajul linge plăcile de beton ale pistei, gata!, desprindere, urcare, 20 de metri, 30 de metri, 50 de metri, tren escamotat, 100 de metri, spargere în sus, 200 de metri, flaps escamotat, urcare, urcare, urcare…

Acum toţi ochii aerodromului coboară pe pământ şi revin la treburile uzuale. Ai mei la fel. Am ajuns în bălăriile din afara bretelei privind decolarea dublei 9566, aşa că revin pe pilot automat, luându-mi picioarele la spinare către Nord. De fapt, nici nu ştiu unde merg, doar vreau să fiu pe lângă ele, vreau să mă îmbăt de duralul lor lustruit şi aureolat de nimb de stratosferă. Vreau să le ating, ca pentru a mă convinge că sunt reale, acolo, atât de multe şi de ferchezuite, cu tehnici ţanţoşi pe lângă ele, mândri ca nişte cocoşi.

Mă dau la o parte şi revin pe iarbă, făcându-le loc să treacă pe lângă mine, tractate la vodilă de camioane Gaz, Ural sau cum le-o zice, ce contrastează prin alura lor învechită cu duralul lustruit şi formele „savant arcuite” ale MiG-ului. În cabină, un tehnic mustăcios mă priveşte uimit cum îi zâmbesc şi-i fac semn cu degetul mare ridicat – OK! Zâmbeşte şi el pe sub mustaţă şi-mi face semn cu mâna stângă, pentru că dreapta ţine cupola în echilibru.

Merg prin iarba udă şi nu-mi pasă, nu bag seamă la răcoarea care se ridică din bocancii uzi, dându-mi fiori pe şira spinării. De multe ori mi-a fost frig pe aerodrom, vântul acela specific spaţiilor deschise, accentuat de imensitatea Bărăganului, intrându-mi în oasele mele fragile de orăşean adoptat, cu rădăcini la sat demult uitate. Acum n-am ce face decât să măresc cadenţa paşilor.

Simplele 4801, 8001, 8003, 8006 „Papagalul”, 8008, 8009, 8010, 8011, 8015, 8101, 8104, 8105, 8106, 8108, 9808, 9702, 9703, 9704, 9705, 9612, 9615, 9806, 9808, 9810, 9811, dublele 1216, 3517 „Racheta Albă”, 4703, 4708, 6946, 9511, 9526, faimoasa 327, doar câteva dintre ele, reţinute în marşul meu către Nord. Multe avioane argintii, atât de multe, aliniate plan la plan, prezentându-mi onorul tăcute, acum dehusate şi strălucind în toată splendoarea lor.

Zăbovesc mai mult în faţa Hong-urilor, avioane ce-mi erau relativ necunoscute – bombardierele bimotoare au ceva sinistru în ele. Poate-i de la botul vitrat, element ce mă trimite cu gândul la vechile bombardiere cu motoare clasice şi la tacticile lor inumane de nimicire a ţintelor prin metoda „carpet bombing”. Sau la botul vitrat al Boeing-ului B-29 „Enola Gay”, care ştim prea bine ce-a realizat… Oricum, dimensiunile, forma şi elementele lor constructive contrastează izbitor cu celelalte avioane de pe Borcea. Escadrila 38 Cercetare este o structură unică nu numai în organigrama Regimentului 86, ci în toată Aviaţia Militară Română. Cu toate că mi-aş fi dorit mult să văd monstrul la lucru, n-aveam noroc: azi escadrila nu zbura, ci implementau un buletin emis de fabricant, aşa că nu era rost de zbor…

Hangarul de întreţinere mă chema, mă îmbia cu portierele lui deschise, cu forfota de mecanici în salopete pătate de lichid hidraulic şi vaselină. Mă întrebam oare ce pacient aveau ei acolo, de cine se ocupau acum, aşa că m-am apropiat, la început sfios, apoi mi-am revenit, mi-am adus aminte şi am căutat în mine tupeul necesar în această situaţie şi am intrat. Înăuntru, un grup de tehnici roia pe lângă două MiG-uri 21, o dublă şi o simplă, în timp ce alte două simple erau urcate pe cricuri, una dintre ele fără fuselajul posterior, urcat pe un cărucior special ce era acum parcat lângă perete şi. M-am apropiat de simplă şi m-am oprit privind cu atenţie. Doi tehnici lucrau căţăraţi pe o scară-platformă la derivă, cu mâinile băgate până la coate în locaşurile dezgolite de capacele lor.

Dacă permiteţi să arunc o privire?”, am tunat cu o voce autoritară şi cu inima cât un purice. Cei doi au tresărit şi s-au întors spre mine, iar cel mai în vârstă şi-a şters fruntea cu mâneca. Amândoi mă măsurau din priviri.

TO BE CONTINUED…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de aerodrom și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Vizita – episodul 2

  1. Anonim zice:

    faimoasa 327 inca zboara la Borcea

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s