Alarma – episodul 2

Iubesc cu toată fiinţa decolările în forţaj total şi nu cred să existe pilot militar care să nu simtă la fel. Flacăra lungă, enormă, groasă şi compactă, aproape lichidă, ieşită din ajutaj, galben-roşiatică, uneori cu terminaţii albastre, flacără fluidă născută din măruntaiele motorului turboreactor, minune a tehnicii fără de care vitezele nu ar fi ceea ce sunt. Forţă pură, menită a te propulsa spre cer cu zgomot asurzitor, ca pentru a-ţi vesti despărţirea de pământ şi îmbrăţişarea înaltului. Tu, pilotul, eşti prins în inima unui ghem de senzaţii, cuprins şi înglobat întro furtună de simţiri, somatice şi psihice, pe care le absorbi precum inspiri cu nesaţ aerul din buteliile de oxigen. Acceleraţia creşte şi te apasă în scaun, vibraţiile şi tremurul avionului trec în tine, găsindu-şi acolo loc de acumulare, fără să te părăsească nici după aterizare, după ce motorul a fost tăiat la guri, rămânând în tine şi invadându-ţi visele din nopţile lungi de iarnă când eşti departe de el, de avion şi zborul mijlocit de el, pentru a-ţi crea şi a-ţi compune dorinţa aceea atât de inefabilă de reîntoarcere în mijlocul acelui ghem de trăiri, pentru a le gusta iarăşi din plin, cu toată fiinţa. Pentru că asta-i frumuseţea zborului militar pe reactoare, senzaţiile pe care le încerci când spinteci albastrul legat de şi conectat la o rachetă cu aripi, când despici masele de aer cu viteza gândului, adulmecându-ţi inamicul ce de multe ori este chiar în tine.

Cele două supersonice au ridicat boturile şi au zvâcnit înainte, la cheremul miilor de kilograme-forţă de împingere. Balizele ce străjuiau pista rămâneau din ce în ce mai repede în urma noastră, transformate de viteza în creştere din puncte luminoase în dâre de lumină ce ne ghidau desprinderea. Cu manşa în burtă, n-am avut mult de aşteptat până la ridicarea roţii de bot, manevră pe care eu o executam brusc, întrun fel caracteristic, pârlind betonul pistei cu şuvoiul de lavă incandescentă ieşit din ajutaj. Urcam abrupt, sprijinit în coada de cometă ce-mi sublinia traiectoria ca o trenă de lumină, escamotând rapid trenul. Trepidajul indus de escamotare, de mecanismele hidraulice în acţiune, bufnitura surdă ce vestea închiderea trapelor locaşelor trenului principal, secvenţă automată urmată de stingerea becurilor semnalizatoare de pe bord, pentru ca apoi urcarea să devină mai lină pe măsură ce viteza stratului limită creştea, îmbrăcând corpul avionului meu ca o peliculă protectoare. MiG-ul meu urca îmbrăcat de aerul umed, aspirându-l în prize de admisie hulpave, tocându-l mărunt în palete de rotoare fabricate din metal special ce se roteau cu mii de rotaţii pe minut, combinându-l cu petrol de aviaţie injectat cu presiune în camere de ardere ce rezistau unor temperaturi enorme, arzându-l şi scuipându-l afară cu viteze inimaginabile, totul pentru a obţine viteza, element vital apariţiei şi susţinerii zborului.

Am escamotat flapsul şi am trecut pe canalul dirijării. Imediat ce-a auzit indicativul meu, navigatorul ne-a ordonat rămânerea în plafon – zbor pe direcţie la 1000 de metri. Practic, navigam întro mare de întuneric lichid, nori de vapori luminaţi spasmodic de lămpile anticoliziune, coloraţi difuz  în roşu, verde şi alb. Am hotărât să nu escamotez farurile, lucru observat şi copiat de către coechipier. Zburam învolburând masele de nori, iluminându-le interiorul întrun alb-gălbui apos şi murdar, tăindu-ne largi brazde în inima plafonului ce ne părea a fi nesfârşit, spulberându-le negura cu jeturile de lumină condensată ale farurilor acţionate de selsine. Navigam întro lumină sinistră, ireală, eu cu ochii în bord, Moşescu cu ochii lipiţi dureros de mine, eu atent să nu ne rătăcim, el atent să nu intrăm în coliziune. Lumina sângerie a bordului murdărea cabina, îmi păta casca de zbor şi costumul de suprasarcină, încerca să iasă prin cupola acoperită de stropi neliniştiţi de apă, pentru a se izbi de lumina ireală născută din inimile farurile noastre. Simţeam tremurul potolit al manşei în podul palmei, trepidaj ce-mi dădea de veste că plafonul nu-i alcătuit din balauri, cu toate că mai traversam şi porţiuni unde manşa zvâcnea fără veste, nu prea puternic, dar destul ca pentru a-mi reaminti că sunt imersat complet în necunoscutul plafonului. Param influenţele acestor zone de turbulenţă fără probleme, trăgând din când în când cu coada ochiului la Moşescu, ce păstra o distanţă prudentă, distanţă ce-i permitea să evite o eventuală coliziune, dar destul de aproape încât să mă observe în detaliu. Îl simţeam muncind pentru a se menţine în coasta mea, la acelaşi nivel şi cu aceeaşi viteză, atent să nu mă depăşească. Zbura bine, cu toate că-i puteam ghici nervozitatea dată de zborul în plafon şi de natura lui mai colerică. Majoritatea erau aşa, temători de grele, cu mine excepţie de la regulă.

Dintotdeauna mi-a plăcut să zbor în plafon, să decolez în dimineţi cu vreme neplăcută zborului, să execut misiuni în grele. Nu am experimentat niciodată senzaţii false, nu m-am simţit niciodată claustrat zburând fără vizibilitate, fie ea zi sau noapte. Întotdeauna am fost animat de o senzaţie de excitaţie nervoasă, zburând cu toate simţurile la pândă, dar destins în acelaşi timp. Stăpân pe mine, stăpân pe avion, stăpân pe zborul în sine. Eu eram abonat la sonda meteo în zilele când se executa zbor în grele şi nu mă refuza nimeni când îmi ceream din priviri locul în cabina din faţa a dublei desemnate să execute zborul de cercetare a condiţiilor meteorologice din raioanele de zbor. Toţi ştiau că zburam cu plăcere în zilele alea şi mă lăsau să-mi fac damblaua, făcând eu toată treaba. 

 Acum, zborului în grele i se adăuga şi adrenalina decolării la alarmă, cu povara acroşajelor reale ce ne atârnau sub planuri, demoni de metal ce aşteptau fremătând electronic să-i eliberăm pentru a nimici ţintele, doborându-le de pe cer în flăcări, fără milă sau ezitare. Se simţea altfel zborul cu acroşaje de luptă, manşa se simţea diferit sau poate era doar efectul psihologic. Avionul avea o altfel de greutate, luneca altfel prin aer, stabilitatea era diferită, zborul în sine-mi părea a fi diferit, de parcă avionul ar fi ştiut că are câteva sute de kilograme de moarte sub planuri.

Secundele păreau a se lăbărţa, întinzându-se ca o gumă de mestecat lipită de bocanc. Săgetam prin inima întunericului alcătuit din picături fine de apă cu 750 de kilometri pe oră, arzând gaz şi înghiţind nori sparţi în fâşii lungi de conul de transformare a undelor. Pândeam vocea navigatorului, aşteptându-i corecţiile de cap magnetic, dar nu se auzea nimic. Înseamnă că fie ne dirija la întâlnirea cu o ţintă greoaie, fie ne introdusese întro manevră de învăluire. Orice-ar fi, simţeam electricitatea nerăbdării crescând în mine, alimentată de adrenalina ce-mi circula prin vene. Nu mai e mult…

Ordinul de cuplare a radarului şi de activare a armamentului de bord ne-a pleznit sec în urechi. Am executat toate manevrele robotic, cu mintea arzându-mi, înnecată în întrebări. Acum îmi şi imaginam rachetele, ca nişte câini de vânătoare ţinuţi în lesă, adulmecând mirosul înnebunitor al prăzii, salivând şi urlându-şi cruda ameninţare. Două erau ghidate în infraroşu, iar două cu ghidaj radar. Mai multe opţiuni, mai multe modalităţi de-a ucide. Pe lângă toate rămânea tunul de bord GŞ-23L, cu unitatea lui de foc de 200 de proiectile, pe care obişnuiam să le înfig întrun cerc marcat cu var în poligon, victorie facilă şi lipsită de glorie. Acum… ţinta lor ar putea fi altceva, de data asta ceva viu şi care poate fugi şi, nu în ultimul rând, riposta…

Ni s-a ordonat urcarea la 4000 de metri. Cu manşa trasă hotărât, cât să-i ridice botul, urcam în pantă de 40 de grade la giroorizont şi 100 de metri pe secundă citiţi de pe cadranul fosforescent al variometrului. Acum, pe ecranul rotund al radiolocatorului, printre ionizările date de plafon, clipea verde o ditamai ţinta: da, era ceva de dimensiuni mari. Să fie un bombardier? Să fie avion de transport? Traiectul avut îl ducea fix peste Buzău. Asta înseamnă că mai era cel puţin o altă celulă decolată, probabil băieţii de la Ianca aşteptându-ne pe noi să vadă cum ne vom descurca. De ce nu i-or fi băgat pe ei la interceptare primii? Eh, poate pentru că noi zburam supersonice?!… Am rânjit sub masca de oxigen la acest gând. Da, eram prima linie de apărare, noi, supersoniştii. Noi intram primii în luptă şi noi trebuia să ieşim ultimii, fie sub scut, fie pe scut. De fapt, scutul eram noi…

Spintecam nori din ce în ce mai turbulenţi când am ieşit deasupra plafonului, undeva, aproape de 3500. Am ridicat ochii de pe bord şi am înlemnit…

TO BE CONTINUED…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Zbor și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Alarma – episodul 2

  1. Anonim zice:

    traiesc fiecare rand scris

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s