Vizita – episodul 1

Trenul accelerat îşi torcea liniştit melodia-i monotonă.    

Priveam absent pe geamul brăzdat de picături de ploaie, cu gândul la ţinta călătoriei mele. Eram îngrijorat, din ce în ce mai îmbufnat la gândul că tocmai când am găsit şi eu timp să ajung la o zi de zbor pe Borcea, zeii s-au gândit să reverse potopul ăsta asupra sudului şi sud-estului României…   

Peisajul defila cu repeziciune, în timp ce furnicăturile mele din stomac creşteau în intensitate. Am încercat să le alung, luând alt fir al gândurilor. Îmi rodeam buzele privind la norii grei şi cenuşii ce înotau leneşi întrun plafon compact de cumuluşi umflaţi de apă. Cât puteam cuprinde cu privirea, aceeaşi mare de nori uzi. La dracu’…

 ***

 M-am trezit brusc în faţa porţii de la intrarea în aerodrom. Un vultur metalic mare zăcea răstignit pe barele de fier ale porţii culisante, barându-mi trecerea. Ploaia se oprise ca prin minune, iar un cer cu spărturi zâmbea a vreme bună, în timp ce un vânticel sufla hotărât parcă să gonească restul de nori undeva, departe. Îmi agăţam cu disperare speranţele de un element al naturii care-mi părea a fi aliat în această dimineaţă răcoroasă şi parfumată a zbor: vântul de Bărăgan.     

Am privit în jur – ceva nu părea a fi în ordine. Era cam multă linişte şi nu am văzut pe nimeni care să vină la mine şi să mă întrebe ce caut acolo. În stânga, în clădirea ofiţerului de serviciu pe punct-control, era linişte. 

M-am hotărât brusc, am prins curaj şi am ocolit poarta cea mare, intrând prin portiţa personalului. M-am uitat pe geam – nimeni. Am trecut mai departe, mergând ţeapăn şi aşteptându-mă să fiu strigat şi oprit cu asprime. Deja în gând începusem să-mi compun textul…        

Dar nu m-a oprit nimeni, aşa că am mărit cadenţa paşilor. În dreapta, clădirea comandamentului m-a întâmpinat sobră, în timp ce MiG-ul 21 F-13 cu numărul de bord 801 îmi dădeam onorul, salutându-mă cu suliţa tubului Pitot. Avea un aer prospăt, fără urme lăsate de iernile sălbatice ale Bărăganului, şi stătea semeţ pe jambele înalte încălţate cu cauciucuri ce păreau a fi noi şi recent umflate. Îmi părea a zâmbi zilei ăsteia ce-şi ştergea încet mohoreala şi mie, aşa că i-am întors zâmbetul, lucru ce m-a binedispus şi mi-a dat încredere că poate ziua asta nu va fi chiar ratată. Oricum, ce naiba!, eram la Borcea, iar asta trebuia să-mi fie de ajuns!

Mi-am continuat marşul, privind din când în când înapoi, la 801, şi în jurul meu. Observam uimit cum că toate clădirile păreau a fi noi sau cel puţin bine întreţinute, fără urme de abandon sau înconjurate de iarbă până la brâu. Am scuturat din cap, încercând să alung senzaţia ce mă apăsa de când am pus piciorul în unitate, şi m-am concentrat asupra drumului. Imediat ce-am trecut calea ferată, am început să zăresc oameni, fiecare preocupaţi de treburile lor, mergând spre locuri numai de ei ştiute. Din spate m-au depăşit câţiva pedalând pe biciclete şi gândul mi-a zburat la bicicleta bunicului meu – erau de acelaşi model cu a lui! Asta înseamnă că erau incredibil de… vechi! Sau poate semănau foarte bine, nu ştiu, pentru că astea aveau vopseaua nouă şi nu păreau a fi ruginite de vreme. În orice caz, asta mi-a fost senzaţia. O senzaţie ciudată ce părea a creşte în mine în ciuda împotrivirii mele, o senzaţie cum că sunt întrun alt loc, unde n-am mai fost niciodată. Chiar şi mirosurile ce mă asaltau păreau a fi diferite, întrun anume fel. Îmi venea să-mi trag una să mă trezesc, aşa că am alungat aceste gânduri, învinovăţind lunga absenţă de la activităţile de zbor de pe un aerodrom militar pentru ameţeala mea… Mi-am văzut de drum, căscând ochii pentru a înregistra mai bine, hotărât a nu lăsa nimic să-mi spulbere plăcerea de-a fi întrun asemenea loc, plin de legende, hotărât a nu mai chestiona nimic, de teamă ca răspunsurile să nu mă tulbure prea mult.      

În faţă, drumul cotea la stânga, iar în depărtare puteam vedea hangarele betonate, ghemuite sub verdele ud al ierbii, zebra pitită între ele şi o lungă linie de avioane de culoarea argintului. Din dreapta, din faţa mea, porţile parcului auto vărsau o coloană de maşini tehnice, ce porneau zgomotos, cu motoarele turate scuipând coloane de fum albăstrui, luând cap-compas pista, avioanele cele argintii şi zborul. Am chiuit în sinea mea la gândul că azi se va zbura. Poate că proverbialul meu ghinion nu-i cu mine azi! 

Până am ajuns eu în dreptul parcului auto, toate maşinile ieşiseră, iar vreo doi soldaţi închideau porţile. Mă priveau uimiţi, aşa că am dat din cap a salut. Mi-au răspuns şi şi-au văzut de treabă. Chiar nu mai simţeam nicio teamă acum. Zâmbeam şi priveam peticele de bleu ce se ghiceau deasupra plafonului găurit ca o strecurătoare, plafon ce alerga spre sud, către Dunăre şi vecinii noştri bulgari.  

Am făcut la dreapta prin spatele hangarelor şi am continuat întins spre celula de alarmă. Vedeam tehnicii roind în jurul avioanelor, dehusându-le şi pregătindu-le. În stânga căii de acces la pistă, derivele înalte ale Hong-urilor se vedeau aliniate. M-am trezit gândind că n-am văzut niciodată un asemenea monstru în zbor şi n-am auzit muzica motoarelor VK-1. Hmm, tare mult mi-ar plăcea…                          

Mergeam tălâmb, călcând în băltoace şi noroi, neputându-mi lua ochii de la linia perfectă de  MiG-uri 21. Atmosfera era curată acum, spălată de ploaia prelungă, iar culorile păreau a fi accentuate. Argintiul perfect uniform al fuselajelor părea a fi incandescent, suprapus peste verdele crud al câmpului, punctat de roşul sângeriu al cocardelor ce contrasta puternic în aerul îmbibat de umezeală. Eram fascinat şi priveam cu aviditatea omului care ştie că nu vede aşa ceva în fiecare zi. Puţin îmi păsa de faptul că bocancii mei erau plini de noroi şi îmi intrase apă în ei – nu simţeam absolut nimic, văzul fiind pe primul loc, încercând cu disperare să fotografiez mental acest tablou de o frumuseţe rară pentru mine.           

Mai întâi am văzut fulgerat silueta, ca o nălucă de un argintiu mai închis la culoare, apoi i-am auzit sunetul, ce-a ajuns şerpuit până la mine, trecând peste câmpul cel verde şi printre avioanele parcate plan lângă plan pe bretelă. A ieşit repede din câmpul meu vizual îngustat de cele două hangare betonate, dar am putut ghici scoaterea paraşutei de frânare, fuga potolită pe pista udă, apoi largarea ei şi stânga-mprejur pentru rulajul către Sud. Ştiam că era sonda meteo şi m-am felicitat în gând pentru că am prins momentul.  

Am ajuns în faţa celulei şi m-am oprit. Nu ştiam ce să fac. Am privit în stânga şi i-am văzut. Erau adunaţi, împărţiţi în două grupuri, piloţi şi tehnici, mulţi, atât de mulţi încât mi-a tresărit inima. Întreg regimentul era adunat acolo, trei escadrile de MiG-21, toţi erau în formaţie şi aşteptau raportul celor din sondă. Comandantul le vorbea, gesticulând amplu. Dorel Luca – un bărbat zvelt, bine făcut, tuns scurt, cu o figură aspră, parcă cioplită în piatră, ferm şi hotărât în mişcări. Emana siguranţă şi stăpânire de sine. Ochii tuturor erau la el. Atrăgea ca un magnet, capta aproape involuntar atenţia şi te făcea să rămâi atent şi să asculţi ce avea de spus. Îl priveam şi gândeam că poate fi dat ca definiţie de comandant, de lider militar – un adevărat exemplu de pilot militar de vânătoare, inegalabil de mânaci şi genial ca şi comportament în aer, bagaj de cunoştinţe de specialitate enorm, dorinţă fantastică de a învăţa şi ambiţie de a şti cât mai multe, nu în ultimă instanţă curiozitate de a testa limitele şi imbold interior de a le depăşi. Omul care a revoluţionat pilotajul avionului supersonic MiG-21 – l-a transformat în artă! – era în câmpul meu vizual, şi mă simţeam de parcă mi-ar vorbi şi mie, de parcă ochii lui mă cuprindeau, întrun fel, şi pe mine. 

Celula părea a fi pustie. M-am tras întro parte, înspre hangar, şi mi-am găsit o baltă cu apă mai curată în încercarea de a-mi spăla bocancii. Ochii mei tot la ei erau, aşa că n-am reuşit mare lucru decât să-i mozolesc puţin. Am desăvârşit opera pe iarbă, unde i-am şters bine, pătând verdele crud cu maroniul pământului. Acum că bocancii arătau – cât de cât – a bocanci, m-am mutat întrun locşor mai ferit privirilor, de unde puteam observa fără să atrag atenţia. Eram destul de aproape de ei, iar pe mulţi i-am recunoscut. Narciz Oprea, David, Mielu, Platon Strejea, Mărin Jeloaica, nea Florică Truţă, Burhală, Comşa, Dulman, Vasile Şerbănescu, Petre Lazăr, Chirilă Paneş şi sunt mulţi, mult mai mulţi de atât, mai mulţi decât pot recunoaşte ochii mei, piloţi militari adevăraţi, cu tot ce presupune noţiunea, oameni de aur pentru care aerodromul le este casă, pentru care profesia le este religie, iar cazurile speciale de la MiG-ul 21 rugăciune înainte culcare…       

Dubla 327 s-a apropiat încet, la pas, rulând pe jambele înalte până în spatele lui Dorel. Câţiva tehnici s-au repezit să pună scările, executând tot ce se face atunci când un supersonic cu aripă delta opreşte şi taie motorul după zbor. Pe scările asigurate de tehnici au coborât doi piloţi, cel din faţă mai repede, iar cel din spate zăbovind cu calm. Fane Bulgaru’ era pilotul ce-a coborât mai repede pentru a-şi ocupa locul în formaţie, în timp ce ochii mei înregistrau un chip şi-o siluetă pe care mintea mea refuza s-o accepte: pilotul din cabina a doua era Doru!

 TO BE CONTINUED…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de aerodrom și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s