Visul

Doi ani scurşi pe nesimţite, doi ani fără Foozie… Încă mi-e dor de el şi încă-mi lipşeşte. Încă-l mai aştept să mă sune şi să-i mai aud iarăşi vocea, vocea lui atât de plăcută, voce pe care dac-aş auzi-o, aş tresări şi din moarte…

Pe Foozie l-am visat la puţină vreme după înmormântare.

Eram întro sală mare, spaţioasă, cu multe rânduri de scaune capitonate, iar în minte-mi gravita un gând potrivit căruia ne aflam acolo deoarece lui Foozie trebuia să-i fie acordat un premiu important. Era o festivitate dedicată lui.

În sală nu mai era nimeni, decât noi doi. Sau poate că mai era, dar nu am perceput pe nimeni în afară de el. Foozie era îmbrăcat în combinezonul lui de zbor. Era bine şi-mi zâmbea. Pe figură îi flutura zâmbetul lui poznaş, de copil care tocmai a făcut o boacănă. Îl ştiam bine, deoarece îl văzusem de mai multe ori în decursul anilor.

Între mine şi el erau mai multe rânduri de scaune. El părea a fi între ele, cumva captiv în mijlocul lor, fiind separaţi de această multitudine de scaune capitonate. Foozie mă privea zâmbind stingher, apoi s-a întins spre mine spre a-mi strânge mâna. Şi eu am făcut la fel, dar mâinile noastre nu se întâlneau… Aflându-se în mijlocul acelor scaune care ne despărţeau, parcă prizonier acolo, între ele, Foozie s-a întins şi mai mult spre mine, sprijinindu-se cu mâna stângă de spătarul unuia, dar, înainte ca mâinile noastre să se întâlnească, visul s-a destrămat, iar eu m-am trezit brusc…

Ştiu sigur că era în mijlocul săptămânii şi trebuia să plec la serviciu, dar atunci, în acea dimineaţă, după acel vis, m-am trezit zâmbind şi cuprins de o ciudată şi neobişnuită stare de bine. Nu ştiu câtor oameni li se întâmplă să se trezească zâmbind dintrun vis, dar eu nu-mi aduc aminte de o altă astfel de situaţie. Era prezentă şi o undă de regret în mine, la gândul că nu am reuşit să ne strângem mâinile, dar în minte îmi stăruia imaginea lui, chipul lui luminat de acel zâmbet poznaş, iar el, zâmbetul acela, mă făcea să mă simt atât de bine…

Atunci, în acele momente, trezit din acel vis, am ştiut că, acolo unde era el, Foozie era bine…

Tot restul acelei zile am meditat la acel vis. Încet, am realizat că sala în care ne aflam era sala de festivităţi de la Statul Major al Forţelor Aeriene, în care fusesem cu el atunci când a fost trecut în rezervă de către generalul Laurenţiu Maftei. Poate că, în acel vis, Foozie a vrut să-mi mulţumească pentru că am fost aproape de el în acel ritual de trecere pentru un militar, pentru un pilot de vânătoare, când dezbracă haina militară pentru a reveni printre cei din mijlocul cărora s-a ridicat.

De atunci, nu l-am mai visat niciodată, cu toate că nu trece zi fără ca gândul să nu-mi zboare la el… 

***

Întrun vis trecut-au doi ani de când Foozie ne-a părăsit. Doi ani care parcă au trecut cu viteză supersonică. Doi ani de chin şi de amar, în care viaţa a continuat poticnit înainte…

M-am reîntors la mormântul din buza cimitirului, acolo unde nu există o delimitare clară între pământul morţilor şi ogorul celor vii, acolo unde vântul şopteşte neîncetat, tânguindu-şi ruga păgână tuturor celor ce se opresc să-l asculte, acolo, în colţ de Bărăgan.

Mormântul străjuit de-o pală, albastră precum cerul şi brăzdată de cele trei culori ale tricolorului, poza lui încrustată în carnea rece a crucii, cuvintele săpate cu migală în ea,

Tu, pilotul, pleci în cerul păsărilor, nu simţi când şi cum te transformi miraculos în alt om. Omul-avion care spintecă albastrul. Viaţă de pilot de vânătoare.

Am trăit, am respirat, am murit şi m-am întors…” 

vântul nebun ce fura flacăra lumânărilor, noi, cei prezenţi acolo, zăpada geruită, frigul ce condensa cuvintele, lacrimile ce înţepau ochii, oprindu-se la porţile lor, dar curgând libere înlăuntru…

Toate acestea şi multe altele, spuse şi nespuse, nevăzute, dar simţite, alcătuiau un tablou trist, pictat de regretul izvorât din plângerea unei vieţi prea timpuriu curmate…

Iar în mintea mea, peste toate cele ce compuneau acea zi a aducerii aminte, se reverbera vocea lui, inconfundabila lui voce, de care şi acum îmi e dor şi-mi va fi până în ultimele clipe ale existenţei mele: 

Dacă este o certitudine faptul că viaţa unui om contează în măsura în care parte din ea s-a imprimat în viaţa celorlalţi, pentru unii mai mult, pentru alţii mai puţin, atunci este important ca ea, viaţa, să nu se imprime ca suferinţă. Să se regăsească în fiecare câte puţin, suprapusă peste viaţa lui ca o binefăcătoare rază de lumină.” 

Asta a fost Foozie pentru mine, raza mea de lumină binefăcătoare…

Fotografii de Alex Trandafir

Foto de Alin Ionescu

  Îmi plec capul cu respect, camarade, oriunde ai fi tu…

 Poetu’

09 februarie 2011

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Visul

  1. DACA ESTE O CERTITUDINE FAPTUL CA FOOZIE TRAIESTE PRIN FIECARE AMINTIRE, ATUNCI… SA LASAM AMINTIRILE USCATE, SA NU LE UDAM CU LACRIMI!!!
    IAR DACA LE UDAM, SA FITI SIGUR CA ESTE PENTRU CA SUFLETUL SAU ARE NEVOIE DE APA! EXACT ACCEA CARE IZVORASTE DIN SUFLETE, PRIN OCHII CARE I-AU PRIVIT ZAMBETUL!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s