Caii

Influenţa lui Doru asupra mea a fost foarte puternică. Practic, am crescut citind cărţile lui şi revista „Modelism”, iar baza cunoştinţelor despre aviaţia militară astfel mi-am format-o. Întregul edificiu, construit de-a lungul anilor, pe această bază a fost ridicat, o bază solidă ce mi-a permis să mă dezvolt, să-mi educ curiozitatea-mi nativă şi astfel să-mi doresc să aflu cât mai multe despre această lume fascinantă, lumea zborului militar. Am scris acest articol pornind de la trăirile mele în timpul lecturării cărţii „Caii de la Voroneţ”, prima scriere de mare întindere a lui Doru, trăiri pur şi simplu dezlănţuite de citirea rândurilor acelei cărţi, pe care – dacă n-aţi citit-o – v-o recomand cu căldură!

Cu toate că a fost cartea de debut a lui Doru, am citit „Caii de la Voroneţ” acum câteva zile, ultima dintre cele 12 lucrări publicate de el. A fost cel mai greu de găsit, deoarece legenda spune că a fost publicată întrun număr de numai 60 de bucăţi.

Spre deosebire de multe dintre celelalte, pe care le-am citit cu multă vreme în urmă când încă nu descoperisem aviaţia militară în alcătuirea ei intimă, „Caii de la Voroneţ” a reprezentat o lectură ieşită din comun datorită caracteristicilor ei, dar asemănătoare din punct de vedere al efectului, efect ce s-a menţinut acelaşi indiferent de distanţa în timp dintre primele citite şi cea de-acum. Mai precis, am lecturat „Caii de la Voroneţ” cu mintea de acum, diferită radical ce cea de-atunci, de acum 10 ani, când l-am descoperit pe Doru printre cărţile vânzătorilor de pe treptele Universităţii. Mintea de acum aparţine unui om care-a progresat enorm pe calea înţelegerii lumii zborului militar, din păcate doar de la sol, ce-i drept. Am avut învăţători preţioşi care mi-au înţeles pasiunea, au văzut flacăre ce ardea în mine şi au ştiut să-mi canalizeze energia spre scopuri ce abia acum, după atâţia ani de studiu, încep să prindă contur şi să se cristalizeze. Lor le sunt şi le voi fi recunoscător toată viaţa, pentru că fără ei încă aş mai fi privit aviaţia militară de după gardul unităţii.

De câţiva ani buni nu mai citisem nimic de Doru, recitisem doar pasaje fugare din cărţile lui pe care le am în bibliotecă. Citind „Caii de la Voroneţ”, am fost mişcat de faptul că am putut înţelege complet ce a scris Doru, acum am putut desluşi cu mult mai multă claritate mesajul său. Imaginile chemate de cuvintele imprimate pe hârtia cărţii apărute în 1974 au prins formă cu repeziciune, în detaliu şi fără puncte albe. Am savurat atmosfera anilor de aur ai Aviaţiei Militare Române ca pe-o delicatesă, pe care-o consumi rar şi pe care nu te grabeşti s-o termini. Am inspirat lacom aerul de aerodrom militar ce emana din scrierea lui, am trăit cu ochiul minţii frânturile de viaţă de aerodrom pe care Doru le creiona cu atâta măiestrie.

Imaginaţia mea s-a înflăcărat şi a decolat, alimentată de cele citite. Am văzut, ca dintrun zbor lent, aerodromul – Cocargeaua, Bărăganu’, Feteşti, Borcea. Multe denumiri pentru acelaşi lucru: aerodromul militar de la cotul Dunării, din nesfârşita Câmpie a Bărăganului cel bătut de vânturi. Un loc aspru, unde numai cei puternici rămân drepţi, un loc ce, dintrun batalion disciplinar, a fost transformat de oameni de aur cu inimi de diamant întrun loc legendar, cu faimă de Cetate indestructibilă, o veritabilă citadelă a oamenilor cu albastru pe epolet. Iar dacă înainte să fii repatizat la Borcea era motiv de mâhnire şi de rapoarte de mutare pe alt aerodrom, după ceva vreme situaţia se va schimba radical, iar apartenenţa la cuibul de vulturi din aerodromul vecin cu Danubiul milenar va fi motiv de mândrie şi blazon de apărat. Pentru că unii oameni sfinţesc locurile şi astfel se nasc legendele…

Am putut vedea MiG-urile 21, multe, liniile de avioane supersonice de culoarea duralului, noi-nouţe, curate şi sclipind în soare, cu stele roşii cu cocarda în mijloc pictate pe derive, aripi şi fuselaje, aliniate cu precizie militară pe bretelă şi la buzunarul de la Sud. Unele husate, protejate de elemente cu huse noi, curate, ce li se potriveau ca o mănuşă. Toate aşteptau cuminţi trezirea lor la viaţă, aşteptau oamenii să le aprindă focul din inima motoarelor şi să se avânte spre cer, locul unde doar ele îi puteau duce.

Am văzut oamenii, oamenii de aerodom. Şi ei mulţi, îmbrăcaţi în salopete şi combinezoane, unii cu căşti de piele pe cap, roind printre avioane, pe bretală, printre hangarele betonate, la parcul auto, la hangarul de mentenanţă, hangar pe care scria mare „PORTANŢA E O FLOARE CE ÎNFLOREŞTE DIN VITEZĂ”, adevăr vechi de când aviaţia şi care va dăinui cât ea. Mişunau peste tot, unii pe jos sau în diverse maşini, în timp ce marea lor majoritate pe biciclete, conduşi de îndatoririle zilnice, de a căror îndeplinire depindea buna funcţionare a străjerului din sudul ţării. Iar printre ei, uşor de recunoscut chiar şi din survolul meu, de sus, piloţii. Strânşi în jurul celulei de alarmă, aşteptând plecarea la zbor. Şi ei erau atât de mulţi, cât pentru trei escadrile de avioane de vânătoare, câte număra pe-atunci Regimentul 86 Aviaţie Vânătoare, Vânătoare-Bombardament. Oameni tineri, puternici, adevăraţi luptători ai înălţimilor, înţelegând clar menirea lor de-aşi apăra ţara şi gata să se sacrifice pentru asta, fără romantisme ieftine şi sloganuri sforăitoare, impuse de vremurile în care trăiau şi de conducerea cea politică prezentă în toţi şi în toate, ci doar în tunet de forţaj. Pentru că aşa pier piloţii militari, înmormântaţi în azurul cerului, în dural şi în urlet de motor turboreactor…

Am văzut, în virajul meu larg peste aerodrom, colonia, minioraşul unde trăiesc oamenii aerodromului Borcea. Blocuri joase, aliniate matematic, înnecate în vegetaţie. Un loc unde liniştea este tulburată doar de tunetele forţajelor totale, un loc izolat, departe de aglomeraţia oraşelor, dar propice construirii şi întreţinerii unei structuri vitale bunei desfăşurări a activităţii unui aerodrom militar: comunitatea. Pentru că da, la asta cred că s-au gândit arhitecţii vieţii pe un aerodrom militar când au proiectat o colonie, practic un cartier numai al piloţilor şi tehnicilor şi al tuturor celor ce-şi desfăşoară activitatea pe aerodrom. Acolo legăturile se stabilesc uşor şi rezistă, deoarece viaţa nu-i uşoară, iar pentru a supravieţui trebuie să cooperezi, trebuie să-l ajuţi pe cel de lângă tine, iar cel de lângă tine trebuie să te ajute. Trăind tot timpul împreună, ajungi să-ţi cunoşti mai bine vecinul şi – implicit, în cazul de faţă – camaradul, îi cunoşti familia şi tabieturile, îl afli în cele mai mici detalii, iar asta înseamnă un lucru important: respect şi încredere. Iar orice relaţie – de orice fel ar fi ea – fără cele două elemente nu poate funcţiona, mai ales relaţia întâlnită în lumea zborului militar, cea dintre tehnic şi pilot.

Multe s-au întîmplat de când l-am descoperit pe Doru şi multe am învăţat în această decadă. Acum ştiu cine este 8103, ştiu cum arăta el şi ştiu – din păcate – şi cum a sfârşit, tăiat pe Deveselu prin 2005-2006… Acum ştiu ce este aceea o catapultare, ştiu ce se petrece şi pot înţelege fenomenele ce intervin în acest proces. Abia acum, după atâta vreme, am putut înţelege complet limba în care scria Doru, pentru că şi eu vorbesc limba piloţilor militari, iar noţiunile enunţate nu-mi mai sunt noi sau necunoscute. Acum nu mai sunt un străin al aerodromurilor militare, acum cunosc lumea zborului militar, îi cunosc regulile scrise şi cele nescrise, îi cunosc strania frumuseţe şi o înţeleg, precum înţeleg şi sacrificiile şi privaţiunile acceptate de pilotul militar în lungul drum al devenirii sale. Cunosc greutatea unei decizii şi ştiu valoarea secundei, chiar dacă viaţa mea se consumă după alte coordonate, mai… terestre. În aviaţie, timpul este stăpân absolut peste toate, iar zborul i se subordonează fără drept de apel, cadenţat şi structurat cu precizie cosmică, divizat cu minuţiozitate nu în secunde, ci în milisecunde, deoarece în aviaţie secunda este kilometrul automobilistului. Desigur, exagerăm, dar nu cu mult, deoarece viteze de ordinul sutelor de metri pe secundă sunt ceva la ordinea zilei.

Am fost la izvoarele zborului, am gustat din ele, dar voi rămâne pe veci un străin de el, dar nu şi de lumea lui, lume pe care-o iubesc, o înţeleg şi o preţuiesc ca pe darul cu care te naşti şi care-ţi imprimă cursul vieţii. Zborul este în mine, iar eu sunt zborul, pentru că fiecare viaţă este un zbor; ne naştem cu aripi, chiar dacă ele nu se văd. Depinde numai de noi să le întindem cu hotărâre şi să zburăm cât mai sus putem, chiar dacă tot în pământ ne vom întoarce, mai devreme sau mai târziu. Pământul-mamă este loc al începuturilor şi al fiecărui sfârşit, în timp ce zborul ne este parcursul în viaţă, în lunga noastră încercare de-a ne atinge steaua pe care am ales-o când am căpătat conştiinţă de sine şi am privit pentru prima oară spre cer, punându-ne o dorinţă, dorinţa de-a realiza ceva în această existenţă. În acel moment, am ales, ne-am ales ţinta zborului, greutatea şi frumuseţea lui, şi suntem datori nouă înşine să atingeam acea ţintă, oricât de grele ar fi condiţiile meteo şi oricât de slabă vizibilitatea.

Se spune că suntem alcătuiţi din pulbere de stele – stelele zboară, se mişcă prin imensitatea cosmosului, deci zborul este în noi. Ne curge în vene precum lichidele vitale, iar pentru unii dintre noi, puţini şi speciali, el prinde viaţă şi capătă formă, devenind profesie, crez, destin. Ei sunt piloţii, oamenii înălţimilor, cei ce pot îmbrăţişa norii, cei ce pot cuprinde depărtările.

 Asta ne-a învăţat Doru: că zborul este artă, arta de-a trăi frumos şi de-a muri cu demnitate.

 Poetu’                                                                                                                                                        02.07.2011

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Caii

  1. Anonim zice:

    a fost un domn intre oameni

  2. ANI zice:

    daca tot e asa rara Caii de la Voronet,cred ca ar fi o ideie buna ca unul din detinatori sa o scaneze si sa o putem citi si noi in format electronic.

  3. Albastru de Voroneț zice:

    …aici te-ai întrecut pe tine însuți,Poete! Nu s-au inventat, încă,cuvintele cu care să-mi pot exprima Mulțumirea,așa că cel mai nimerit este să …tac!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s