Un an fără Foozie

Timpul zboară pe nesimţite, iar viaţa merge înainte, uneori doar în virtutea inerţiei…

Pentru ……… …………………….., cartea cu oameni, avioane şi încă ceva, ce sub soarele Bărăganului seamănă a viaţă trăită şi spusă”.

Asta-mi scria Foozie acum şase ani şi jumătate pe exemplarul meu din „Semne de cer senin”, dedicaţie scrisă în grabă, pe capota maşinii, chiar în ziua în care ne-am văzut pentru prima oară – vorbeam la telefon de ceva vreme – la Feteşti, la el acasă. Cuvinte frumoase, pentru care nu a stat mult pe gânduri, au venit natural, dintrun izvor ce nu-l vedeai, dar îl puteai ghici, simţindu-i-l în privire şi în vorbă. Cuvinte scrise la despărţire, o despărţire temporară, deoarece anii care-au urmat n-au făcut decât să ne apropie, trăindu-ne unul celuilalt bucuriile, dar şi atât de multele clipe negre.

I-am fost martor de decolări în forţaj total, la MK şi la Borcea, coleg de undiţă pe magica apă a Borcei, amic de băute, grătare şi mese servite acasă la el şi în deplasare, în ţară, în misiunile pe care le-am executat împreună, şi, mai ales, partener de conversaţii care, deşi atingeau subiecte din cele mai variate, convergeau, nu după multă vreme, în acelaşi punct în jurul căruia gravitau vieţile noastre: AVIAŢIA.

Nu mai pot adăuga nimic nou despre ce era aviaţia şi zborul pentru el. Toţi cei care l-au cunoscut ştiu asta. Aşa că toţi cei care l-au cunoscut pot intui ce-a fost în el atunci când a trebuit să lase manşa.

Uneori, când lucruri de neînchipuit mai ieri ni se întâmplă, spunem că viaţa nu-i dreaptă cu noi. Aşa am spus toţi şi despre Foozie atunci când a aflat ce rău i se dezvoltă în corp, ameninţându-i existenţa. Probabil aşa a spus şi el. Întrebările „Cum?”, „De ce el?”, „Din ce cauză?” ne-au ars minţile vreme îndelungată, la fel cum l-au chinuit şi pe el multă vreme, până în momentul acceptării. Acceptarea propriei neputinţe de-a schimba ordinea lucrurilor, de a interveni în desfăşurarea implacabilă a evenimentelor (micro)cosmice cărora unii le agaţă eticheta de „destin”…

„Destinul” i-a poruncit să lase manşa exact în ziua când lumea creştină îl conducea pe ultimul drum pe Papa Ioan Paul al II-lea – 2 aprilie 2005. Atunci el, Foozie, pilotul militar, instructorul de zbor în toate condiţiile meteo, atât ziua cât şi noaptea, a executat ultimul zbor cu avionul supersonic de vânătoare-bombardament MiG-21 LanceR. Aş fi vrut să-i fi fost aproape atunci, în acele momente de viaţă de pilot de vânătoare încărcate de-o amară tristeţe, când el, pilotul, aterizează pentru ultima oară, iar cu ultimele murmure ale motorului, când liniştea se aşează peste aerodrom, ceva moare în sufletul lui, scânteia se stinge, acea scânteie ce trezeşte la viaţă simţuri ce pe pământ dorm, amorţite în latenţă. Scânteia de care vă spun este în fiecare din noi, doar că în ei, piloţii, ea se transformă întrun foc ce le cuprinde întreaga fiinţă, transformându-i întrun alt gen de oameni, şi dându-le puterea de-a „arde comete în nopţi întunecate”… Oare ei ştiu că, de fapt, ei înşişi sunt acele comete?…

Nu voi şti niciodată ce-a fost în inima şi sufletul lui în acele momente, când omul-avion a redevenit om, pilotând supersonice doar în irealul tărâm al viselor. Nu l-am întrebat niciodată, şi nici el nu a deschis vreodată acest subiect. L-a îngropat adânc în el, adânc, acolo unde ceilalţi nu pot ajunge.

Ca o palidă consolare pentru mine, i-am fost alături atunci când a fost trecut în rezervă. Îl şi văd lângă mine, ca ieri, afişând zâmbetul lui poznaş, de copil ce tocmai a făcut o boacănă, foindu-se pe scaunul din ultimul rând al unei săli din Statul Major al Forţelor Aeriene, plină de oameni cu albastru pe epolet. Ştiam şi se vedea că are emoţii. Când a fost strigat, s-a ridicat, şi, după ce mi-a aruncat o ultimă privire şi un ultim zâmbet poznaş, s-a îndreptat cu mersul lui elastic, caracteristic, spre generalul Laurenţiu Maftei, cel care, după ce-a rostit câteva cuvinte despre el, a pus punct carierei de militar activ, de pilot de vânătoare, a comandorului Dumitru „Foozie” Berbunschi cu o strângere de mână, în aplauzele oamenilor în albastru, ce s-au ridicat în picioare. „Poete”, mi-a zis imediat după, „nici măcar militar nu mai sunt…” Atunci am ştiut că a murit pentru a doua oară…

  A dus cu crunta-i boală un război feroce, de uzură, când, la un moment dat, a părut să iasă învingător. Se simţea destul de bine, mergea în misiuni, avea o revistă de condus – revista Statului Major al Forţelor Aeriene, „Cer Senin” – şi o făcea cu rezultate foarte bune. Era lângă zbor, avioane şi piloţi, tot ca un coechipier, doar că zborul lui se materializa în lumea literelor, având condeiul drept manşă.

Odată am zburat şi eu, odată… Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte”. Ăsta era motto-ul multor dintre scrierile lui Foozie din acea perioadă, în special cele publicate în paginile „Observatorului Militar”, acolo unde avea un colţ al lui, o coloană colorată în albastru, colţul lui de cer din lumea cuvântului scris. Amărăciunea, dorul după zbor, după înalt, după dragul lui cal de foc, MiG-ul 21, erau uşor de ghicit.

Le puteai citi în priviri, în cuvinte scris şi rostite, în glas.

Foozie avea o voce inconfundabilă. Avea un fel anume de-aţi pătrunde în suflet, reverberându-se în tine, umplându-te de ecouri, în timp ce cuvintele lui, ales meşteşugite mare parte din timp, chiar şi în situaţii când nu se impunea şi cu oameni care nu meritau, îşi făceau sălaş în inima ta, rămânând acolo pentru multă vreme. Chiar şi înainte să-l cunosc obişnuiam să spun despre el că „Berbunschi scrie dumnezeieşte”. Apoi am realizat că nu numai scrisul îl ridica dintre noi, punându-l undeva deasupra noastră…

  Undeva, deasupra noastră, s-a ridicat întro zi anume, când zborul vieţii i s-a frânt, doborât de pe cerul vieţuirii în lume de focul unui ucigaş rece şi răzbunător, ce nu şi-a acceptat înfrângerea şi a contraatacat nimicitor. Lungă şi grea i-a fost suferinţa şi dârză bătălia, inegală şi cu sorţi de izbândă ce nu i-au fost alături.

A plecat fără să-i pot spune adio, dar sufletul meu este împăcat pentru că a ştiut ce vroiam eu să ştie.

 ***

 Foozie a fost un om care-a iubit viaţa cu toată fiinţa lui, atât de mult încât a avut curajul s-o trăiască la maxim în cel mai advers mediu pentru om de pe această planetă, atmosfera, râzându-i în faţă morţii cu fiecare decolare şi tonou executate.

Nimic din ce este omenesc nu i-a fost necunoscut, dar a fost mult mai mult decât un simplu muritor.

Asta o spun eu, rămas în urmă să depun mărturie despre el, acum, la un an de la plecarea lui de lângă noi.

Foto de Iulian Voicu

Un an fără Foozie…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Un an fără Foozie

  1. … si vocea aceea, si vorbele de dincolo de vorbe… totul spunea ce inseamna sa fii OM!

  2. Micul Bivol zice:

    Mie imi scria „Cu respect, pentru …… …….. Zbor scurt din viata lunga…bun de purtat in buzunarul de la piept…in partea stanga”..in rest nu pot comenta nimic !!!!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s