Cu mâinile pe comenzi (decolare spre legendă)

Anul 2010 a fost un an negru pentru Forţele Aeriene Române. Pe 5 iulie a fost pierdut un avion An-2T în cea mai mare catastrofă din istoria modernă a Aviaţiei Militare Române, când pe câmpul de zbor de la Tuzla îşi găseau sfârşitul 12 militari, aviatori şi marinari, iar alţi doi aveau să scape cu viaţă ca prin urechile acului. Parcă nefiind de-ajuns, peste nici patru luni, statisticile aveau să înregistreze o altă catastrofă: un avion supersonic de vânătoare cu dublă comandă MiG-21 LanceR B se prăbuşeşte în apropiere de aerodromul militar Câmpia Turzii, iar echipajul nu catapultează. Comunitatea celor cu albastru pe epoleţi şi în suflete avea să afle cu groază numele celor doi piloţi:

                                                                                                          MOTTO

„Când îţi alegi colegii dintre fiare,
Strângând din dinţi, cu dinţii clănţănind,
Când MORI CÂTE PUŢIN CU FIECARE,
Ca să învii din nou, din nou zburând…”

                                  Doru Davidovici – Caii

 Sunt lucruri în viaţă pe care nu ţi le explică nimeni, lucruri pe care nu ai de unde sau de la cine să le înveţi, şi chiar de-ai avea, nu ai putea să le înţelegi rostul decât trăindu-le.

Moartea este unul dintre ele. Pierderea celor dragi, a oamenilor care contează pentru tine până la durere şi dincolo, poate fi înţeleasă doar prin conştientizarea lipsei acelor persoane, dar cum moartea este parte integrantă a vieţii, înţelegerea completă a conceptului, a fenomenului în sine, are loc numai în momentul când fiecare dintre noi o trăieşte, atunci când – vorba poetului – învaţăm a muri…

Doi piloţi de vânătoare au înţeles ultimul adevăr al vieţii, trăindu-l la manşa unui avion supersonic cu dublă comandă tip MiG-21 LanceR, întro calmă zi de toamnă a plaiurilor transilvănene. Decolaţi în crucea zilei, căpitan-comandorii Laurenţiu „Kiru” Chiriţă şi Sorin „Biker” Avram n-aveau să mai revină din înălţimi pentru a simţi betonul pistei sub roţi, frângându-şi aripile odată cu stingerea zborului dublei 329…

 Kiru şi Bikeru, Bikeru şi Kiru – doi oameni, doi piloţi, două vieţi…

 Kiru era cunoscut şi iubit de toţi cei pe care îi înfioară şi electrizează zgomotul de motor turboreactor, fie ei militari sau civili. Un om cum rar întâlneşti, Kiru iubea aviaţia militară cu toată fiinţa lui, iar acest lucru se putea ghici uşor; o iubea atât de mult încât a vrut să împărtăşească tuturor, inclusiv celor de la sol, celor care trăiesc cu ochii la cer, ceva din feeria zborului militar întrun mod ce spunea multe despre el ca om: Kiru era pasionat de fotografie…

Îmi aduc aminte cu plăcere de nerăbdarea cu care pândeam – cu peste 10 ani în urmă – numerele din revista „Top Gun”, în care Kiru ne delecta cu frumoase mostre de aviaţie militară surprinsă în imagini rare, capturate chiar de acolo, de sus, din zbor. Cred că el a fost unul dintre primii piloţi militari care au simţit imboldul interior şi au avut curajul de-a îndepărta cortina acelei lumi pentru ca mai ales noi, nepiloţii, să ne apropiem cu ochiul minţii de zborul la vânătoare, oamenii care-l fac să existe şi păsările lor de foc.

Brusca plecare a lui dintre noi lasă un gol enorm în inimile celor care au avut şansa, privilegiul şi onoarea de-al cunoaşte, de-ai urmări zborul şi de-ai admira arta. Pentru că el, Kiru, a fost un simbol, la fel ca şi Doru, la fel ca şi Foozie; simboluri care au scos aviaţia militară din obscuritatea secretului ce guvernează în mod tradiţional lumea oamenilor în kaki şi au ridicat-o în lumină, făcându-ne-o accesibilă astfel şi inspirând generaţii de tineri care, simţind chemarea transmisă de către ei, au răspuns vocii lăuntrice şi au ales lungul drum către profesia de pilot militar.

Atunci când am fost sunat de un pilot „bătrân”, coleg de promoţie cu Dorel Luca şi camarad cu Kiru pe Borcea, şi i-am auzit durerea din vocea înnecată în lacrimi, atunci, în acel moment, am realizat încă puţin din valoarea imaginii lui Kiru în cei care l-au cunoscut… Pentru că vocea pilotului de vânătoare veteran, om cu părul alb care a lăsat demult manşa din mână, părea a fi vocea unui tată care şi-a pierdut fiul…

Pe Bikeru l-am văzut ultima oară anul trecut, la DVDay-ul exerciţiului româno-american „Strike Lance 2009”, când a fost co-directorul exerciţiului găzduit de aerodromul de la Luna. Cu o alură care-ţi inspira încredere şi privire pătrunzătoare, Bikeru a vorbit frumos şi hotărât celor prezenţi în acea memorabilă zi. Imaginea lui demnă, de pilot de vânătoare al Forţelor Aeriene Române necomplexat de prezenţa „supraoamenilor” americani şi de tehnologia lor „nepământeană”, mi-a rămas în minte şi mi-a însoţit fiecare gând ce-mi zbura către „LăncieRii de la Luna”. Mă simţeam bine şi mă liniştea gândul că avem şi acolo, pe aerodromul norilor, oameni ca el, piloţi de vânătoare în completa accepţiune a termenului, gata să angajeze lupte cu orice adversar, fie el chiar şi cu 30 de ani mai avansat tehnologic.

Ca o sumbră premoniţie (necunoscute sunt căile minţii umane…), cu o seară înainte de catastrofă, navigând prin labirintul de biţi al calculatorului personal, am dat peste un folder cu fotografii făcute în acea zi de către un amic din Cluj. Ultima fotografie pe care am deschis-o a fost cea a Bikerului, vorbindu-le celor prezenţi. A doua zi, după aflarea îngrozitoarei veşti, de fiecare dată când închideam ochii, revedeam acea fotografie… Figura Bikerului – acel chip calm, cu trăsături puternice, parcă cioplite în piatră – încă îmi mai stăruie în minte, şi parcă nici acum nu-mi vine a crede…

Greu încercaţi camarazii noştri de la Câmpia Turzii… Pe Ghicanu l-au pierdut în 2006, pe Sorin Popa în 2003, în timp ce Micloş, Niţă, Petrescu au catapultat, iar ei sunt doar cei din ultimii ani…

Şi dealurile Transilvaniei, la fel ca şi Câmpia Bărăganului şi tot trupul ţării, poartă răni adânci, cu urme de dural topit, cauciuc ars, plexiglas lichefiat şi resolidificat, lichide speciale şi… sânge… Răni ce nu se vor şterge, chiar de vom ara locurile respective sau vom construi pe ele, pentru că astfel de răni nu aparţin pământului, ci cerului, iar rănile cerului nu se văd, ci se simt, pentru că, în fapt, cerul şi sufletul de pilot sunt alcătuite din acelaşi material…

Şi pământul sfânt transilvănean a îmbrăţişat mulţi eroi ai aerului, mulţi fii ai ţării, mulţi piloţi de vânătoare. Dar şi el, pământul ştie, precum ştim şi noi, că zborul militar va continua să salute cu tunet de forţaj ţara de la nord de arcul carpatin. Pentru că asta-i o coordonată a acestei selecte meserii, aceea de pilot de vânătoare: continuitatea, lupta constantă, refuzul abandonului; pentru că el, pilotul militar, după ce-şi va încredinţa camarazii pământului ce i-a zămislit, după ce-şi va şterge lacrimile, îşi va îndrepta spatele şi tot spre cer va căuta, ca spre o iluzorie „acasă”, unde a fost şi vrea să se întoarcă, iar şi iar…

Căci ZBORUL este veşnic – doar zburătorii sunt efemeri… 

***

 Kiru şi Bikeru ne-au părăsit, trebuind să plece, răspunzând la chemarea dublei 329, pe care nu s-au îndurat s-o lase singură. Ei vor rămâne în noi, acolo, undeva, în colţişorul nostru secret, acolo unde ne ţinem icoanele. Nu-i vom uita, pentru că astfel de oameni nu se uită, iar pentru a-i uita ar trebui să fim oameni de nimic…

Iar când s-au desprins ei în tunet de forţaj total de pista de la Luna, fără să ştie că aceea-i ultima lor decolare şi fără să-şi ia adio de la noi, cei pe care i-au lăsat în urmă, Kiru şi Bikeru ne-au încredinţat spre păstrare imaginile lor, ei decolând pentru a intra în lumea legendelor de aerodrom, iar în acea lume ei vor exista cât va exista aviaţia militară, iar păstrătorii legendelor – noi toţi, cei care iubim zborul militar – vom spune tuturor celor ce vor vrea să afle că doi bravi piloţi de vânătoare transilvăneni, Kiru şi Bikeru, şi-au frânt aripile întro calmă zi de toamnă, murind ca doi adevăraţi piloţi de vânătoare, cu mâinile pe comenzi…

Fotografii de Bogdan Pop

 Zbor lin, Kirule!

 Zbor lin, Bikere!

Zbor lin, camarazi!

 Cu adânc respect,                                                                                                                            Poetu’

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s