Cealaltă jumătate a tragediei din 20 aprilie 1989

Despre catastrofa aviatică din data de 20 aprilie 1989 au curs râuri de cerneală şi cu siguranţă vor mai curge. Nici până în prezent nu se cunoaşte cu exactitate ce s-a întâmplat atunci, tot ce avem fiind presupuneri şi ipoteze. Certitudine este doar trecerea în nefiinţă a doi piloţi de vânătoare, locotenent-colonelul Doru DAVIDOVICI, pilotul-instructor, şi locotenentul-major Dumitru PETRA, pilotul-elev, şi distrugerea completă a unui avion supersonic de vânătoare cu dublă comandă.

Dacă locul dublei cu numărul de înmatriculare 6946 a fost luat de alt avion, de acelaşi tip şi versiune, locul celor doi piloţi militari, cel din băncile sălii de pregătire şi cel din vieţile celor ce i-au cunoscut, a rămas pe veci gol, imposibil a fi înlocuiţi cu alţii la fel ca ei. În urma lor au rămas legende, istorii, amintiri, urme nefizice păstrate cu sfinţenie în minţi şi suflete, şi scoase la lumină din când în când, atunci când ele, amintirile, încep să doară.

Acum, la 24 de ani de la momentul când zborul dublei 6946 s-a frânt, vom încerca să privim catastrofa aviatică ale cărei urme încă se mai văd, împlântate adânc în pământul din colţ de Bărăgan, dintr-un alt punct de vedere, rememorând şi reconstruind cei 27 de ani de viaţă şi scurta carieră a pilotului de vânătoare din cabina I, a omului conjunctural transformat pe nedrept în cealaltă jumătate a tragediei din 20 aprilie 1989.

 

Petrix

 PETRIX

 

Dumitru PETRA, pe numele său de aerodrom „Petrix, s-a născut la data de 11 octombrie 1962 în comuna Ibăneşti, din apropierea oraşului Reghin, judeţul Mureş. Provenea dintr-o familie modestă, de oameni simpli, dar simţul datoriei şi disciplina cazonă îi curgeau în vene. A absolvit Liceul din Târgu-Mures în anul 1980, iar între timp, atras de mirajul zborului, a dat curs acelei chemări şi a urmat în paralel cursurile şcolii de zbor de pe aerodromul Târgu-Mureş, executând peste 300 ore de zbor pe planor.

Fascinat de experienţă, a vrut mai mult, aşa că a dat examen de admitere la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Aviaţie „Aurel Vlaicu de la Boboc în anul 1981, fiind declarat admis la ofiţeri de aviaţie civilă. Caracterizat de ambiţie şi dorinţa de a se număra printre cei mai buni, a făcut demersurile necesare pentru a trece la aviaţia militară, dorindu-şi foarte mult să zboare supersonice. A reuşit şi acest lucru, astfel că, în anul 1985, a absolvit şcoala militară de la Boboc, numărându-se printre fericiţii posesori ai brevetului de pilot militar. A urmat trecerea pe avionul MiG-21, executată la Bacău, şi repartizarea pe aerodromul din Câmpia Bărăganului, locul unde ar fi trebuit să zboare o viaţă de om, de pilot militar. O viaţă a zburat, doar că una curmată brusc, mult, mult prea devreme.

Căsătorit în anul 1985 cu Gabriela, peste doi ani i se va naşte un fiu, botezat Viorel, după bunicul nou-născutului. La el, la Vio, am făcut apel pentru a reconstitui paşii prin viaţă ai acestui erou al aerului pe nedrept păstrat atâta vreme într-un con de umbră, iar Vio a răspuns prezent şi a dat dovadă de o mare deschidere, încercând împreună să schiţăm un portret al evenimentelor ce au dus la tragedia de acum 24 de ani, dar construind în acelaşi timp şi o paralelă între fiu şi tată, legaţi atât prin sânge, cât şi prin multe alte calităţi moştenite de către Vio, paralelă considerat a fi edificatoare şi necesară.

 

Vio Petra

 

CU MILITĂRIA ÎN SÂNGE

 

Judecând după fotografii, asemănarea lui Vio cu tatăl lui este izbitoare. I-am spus asta, el a râs, apoi i-am cerut să spună câteva cuvinte despre el.

Sunt născut la 28 iunie 1987 în Buzău, unde încă mai locuiesc, am lucrat ca alpinist utilitar, agent de intervenţie şi gardă de corp.

La ridicarea mea din sprânceană, spiritul lui războinic ne este explicat cu lux de amănunte. Observ uşor condiţionările vieţii cazone din exprimarea pe care el o foloseşte.

Da (mă priveşte zâmbind), am crescut într-un mediu militar! Familia mea este alcătuită din militari şi foşti militari, începând cu străbunicul meu, Oniga Vasile, pilot în cel de-Al Doilea Război Mondial, continuând cu bunicul meu, Oniga Viorel, comandor, pilot militar şi Şef Catedră Învăţământ la Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Aeriene de la Boboc, apoi tatăl meu, Petra Dumitru, pilot de vânătoare pe avionul MiG-21, decedat la 20 aprilie 1989, mama mea, Petra Gabriela, plutonier adjutant, în momentul de faţă detaşată la Boboc, şi unchiul meu, Oniga Emil, fost maistru militar, în prezent plecat în străinătate. Deci, uniforma militară este foarte importantă pentru mine, am un foarte mare respect pentru ea. Cu toate că nu le-am călcat pe urme, am ales meserii oarecum asemănătoare, cu grad ridicat de periculozitate şi generatoare de multă adrenalină, care m-au menţinut în priză şi m-au testat continuu. În rest, nu ştiu ce am moştenit de la el, în afară de caracteristicile fizice, uşor de observat…! (râde) Eu l-am cunoscut pe tatăl meu prin prisma familiei, pentru că direct n-am avut cum, deoarece el a murit când eu aveam un an şi zece luni… Ştiu că era foarte ambiţios, asta mi s-a spus de către toţi cei ce l-au cunoscut.

Da, cu siguranţă, ambiţia este moştenită de la Petrix, dorinţa de depăşire a limitelor proprii şi de a trăi pe muchie de cuţit, pentru că şi acolo sus, şi aici jos, poţi trăi în braţele pericolului, iar Vio este unul dintre cei pentru care adrenalina este drogul de zi cu zi, uşor de aflat de către cei ce zboară, precum zbura tatăl lui. Întrebat ce simte legat de aviaţie, de profesia de pilot militar, Vio a făcut o pauză, privind în jos şi căutând a-şi ordona cuvintele. Şi-a aprins o ţigară cu gesturi rutinate de experienţă şi a inspirat un fum lung, trăgând de timp.

Ştiu cât se poate de sigur că tatălui meu îi plăcea enorm să zboare, el executând peste 300 de ore de zbor pe planor înainte de a îmbrăca haina militară şi a ajunge pilot de vânătoare. A ţinut foarte mult să zboare MiG-ul 21, era pur şi simplu setat pe ideea asta, dorea să fie cel mai bun dintre cei mai buni, iar pe vremea aceea pe MiG-21 zbura numai elita, crema piloţilor. El acolo a vrut să ajungă, printre ei, şi a ajuns, ceea ce spune multe despre el, despre ce a însemnat zborul pe supersonic pentru el, despre ce a însemnat aviaţia militară pentru el. Ce simt eu legat de aviaţia militară? Acum este doar dezamăgire…

Mă priveşte serios, atent la reacţia mea.

Să nu mă înţelegi greşit, privesc aviaţia militară cu mândrie, pentru că avem poate unii dintre cei mai buni piloţi militari din lume, cei mai adaptabili, oameni cu zborul în sânge. Dar să zbori nişte coşciuge zburătoare, mai vechi ca bunicu’, trebuie să ai un curaj nebun şi, sincer îţi spun, nu mi-aş dori acum să fiu pilot militar… Poate doar pe Spartan, poate. În rest, ce se întâmplă acum mi se pare…

Lasă fraza neterminată, privindu-mă cu o grimasă de durere. Ştiu şi înţeleg, nu mai trebuie să explice nimic. Curiozitatea îmi dă ghes şi schimb registrul, întrebându-l cum reacţionează la auzul motorului turboreactor, ce senzaţii îl încearcă. Răspunsul nu întârzie să vină.

Ho-ho!, cred că este unul dintre cele mai ciudate sentimente pe care le am! N-o să-ţi vină să crezi, dar mi se pune un nod în gât, mi se face pielea ca de găină, fiori reci pe spate…! Este ceva între extaz, curiozitate şi… ceva ce nu pot explica.. E tare ciudat…!

Mă priveşte zâmbind uşor, şi ştiu ce-i în sufletul lui, ştiu cum e când nu poţi explica un lucru ce este adânc înrădăcinat în tine şi care sfidează chiar şi raţiunea ta, nu a altora. Da, îl înţeleg perfect, pentru că înţelegerea este dincolo de cuvinte.

 

Doru Davidovici

 

PRINTRE MITURI, LEGENDE ŞI REALITATE DURĂ

 

Durerea unui fiu care şi-a pierdut tatăl, mort de moarte năpraznică, este grea, aproape materială, chiar şi după 24 de ani de când răul s-a produs. Vio este dur, se ascunde bine sub platoşa forjată în anii petrecuţi fără glasul sfătos al părintelui răpit de lângă el într-o zi de miez de primăvară.

Ce ştiu eu despre 20 aprilie 1989…?! Hmm…. vrei să ştii chiar şi mituri?! (mă priveşte râzând potolit) Ce ştiu eu… nu-i prea mult, pentru că nu ni s-au spus prea multe despre ce s-a întâmplat… În fine,  ce ştiu eu este că atunci, pe 20 aprilie, era ultimul lui zbor în dublă comandă, era controlul înainte de ieşirea la simplă comandă, şi, din ce-am înţeles, iniţial trebuia să execute ieşirea asta cu Luca Dorel, dar, la fel, tot din ce-am înţeles, fiind unul dintre cei mai buni piloţi-elevi, Davidovici a ţinut să zboare cu el. Ştiu că în ziua aia pe aerodrom a venit şi pictorul Ion Ţarălungă, iar cum Davidovici era foarte bun prieten cu el, după ce-a decolat, a intrat direct în acrobaţie, pentru a-l saluta pe Ion Ţarălungă, care venise cu aparatul foto. De fapt, sunt poze făcute în ziua aia în care apare şi el cu aparatul de gât.

Aprob din cap şi-l las să-şi continue povestirea.

La un moment dat, s-a pierdut legătura radio şi s-au prăbuşit. Din ce cauze, nu se ştie nici în momentul de faţă. Sunt o groază de mituri şi legende, o grămadă de scenarii şi ipoteze referitor la ce s-a întâmplat. Unul ar fi că ar fi intrat în remuurile altui avion, o altă dublă, lângă care ajunseseră să zboare pe latura mare a turului de pistă, paralel cu ei. Mai precis, cele două duble se întorceau din misiune şi au intrat amândouă în tur de pistă, fără să fie eşalonate. Davidovici ar fi dat întâietate celor din cealaltă dublă, să intre ei la aterizare, iar după asta ar fi executat un viraj pentru eşalonare în distanţă, moment în care au intrat în siajul celor din faţă, iar gazele arse aspirate de motorul dublei ar fi dus la oprirea lui şi la ce-a urmat după… Cam asta mi-au povestit mie unii şi alţii, am auzit şi alte chestii, unele mai fanteziste ca altele, dar adevărul nu-l ştiu.

Tace un timp, fumând cu gesturi calme, apoi continuă povestirea ruptă din adâncul sufletului, de parcă ar fi auzit întrebarea mea rostită în gând.

Tatăl meu a fost înmormântat la trei sau patru zile după producerea catastrofei în „Cimitirul Eroilor” din Buzău. Apoi, a început greul. Noi, eu şi cu mama, ca şi familie supravieţuitoare, n-am primit compensaţii materiale după trecerea lui în nefiinţă în catastrofă aviatică, cum se întâmplă în zilele noastre, cam după 1995, cam aşa. Noi ne-am chinuit cu o pensie mizerabilă, Armata nu ne-a băgat în seamă, ceea ce e nedrept şi dureros în acelaşi timp. Ni s-a spus că el, atunci când a căzut, avea grad mic şi puţină experienţă de zbor, de parcă asta ar conta…. Nu ar trebui să existe diferenţe, că unul avea mai multă experienţă şi un grad mai mare faţă de altul, nu, este nedrept aşa. Toţi lasă în urmă o familie, copii mici care cresc fără tată, unde este diferenţa aici…?

Îl privesc şi-i simt revolta, durerea. Doare durerea lui…

Au fost alţii care au căzut şi Armata a plătit pentru tot, inclusiv construcţia mormântului, pe când în cazul tatălui meu, noi ne-am descurcat cum am putut… Astea sunt lucruri care dor şi care ar trebui să fie ştiute de toţi, să nu se creadă că dacă am pierdut un părinte în misiune, căzut la datorie, am câştigat ceva pe partea cealaltă, pentru atunci, în vremurile alea, nu era ca acum… Să nu se creadă că am fost privilegiaţi în vreun fel pentru că nu, n-am avut niciun sprijin din partea instituţiei pentru care tatăl meu şi-a dat viaţa… Nu, noi n-am dus-o minunat după, totul a fost o luptă, o luptă grea, mama n-a fost activată automat ca militar, ofiţer sau subofiţer, cum se întâmplă în zilele noastre. Nu, mama mea a fost angajată ca femeie de serviciu, crede-mă! (îl privesc stupefiat) Femeie de serviciu a fost pentru o bună bucată de timp, apoi la popotă ca ospătăriţă, pentru ca după ani şi ani să ajungă ceea ce este astăzi, plutonier adjutant de logistică. A fost un chin şi a suferit mult şi multe şi n-a avut vreun sprijin din partea cuiva… Şi nu, nu s-a recăsătorit niciodată…

Las ochii în jos şi tac, urmându-l în muţenie. Cuvintele sunt de prisos, bune a fi strivite sub talpa bocancului precum restul fumegând de ţigară…

 

 dubla

 

DECÂT CU CAPUL PLECAT, MAI BINE LIBER CA UN VULTUR

 

Vio, urăşti aviaţia militară pentru că ţi-a răpit tatăl?

Nu. Aşa a fost să fie, aşa s-a întâmplat. Asta a fost meseria pe care tatăl meu şi-a ales-o. Putea să fie paraşutist, putea să fie orice altceva, putea să moară în alt mod, dar aşa a fost să fie. Nu pot să urăsc o instituţie pentru ce s-a întâmplat. Ar fi absurd. Nu urăsc pe nimeni pentru felul în care a trecut tatăl meu în nefiinţă.

Îi privesc figura senină şi ştiu că spune adevărul, chiar dacă amarul a toate câte s-au întâmplat este în el, acolo, ascuns în adâncimi.

Ştii, vreau să-ţi mai spun un lucru. În situaţia de faţă sunt mulţi, sunt mulţi eroi uitaţi, sunt mulţi transformaţi în „cealaltă jumătate” cum zici tu, sunt mulţi copii ai căror părinţi au căzut şi au fost uitaţi, şi am cunoscut pe cineva care corespunde acestui tipar şi probabil că voi mai cunoaşte. Şi poveştile lor ar trebui aflate de cei pentru care taţii lor şi-au dat viaţa, căzând la manşă. Ăsta-i doar un caz, dar mai sunt…

Mă priveşte aprobând încet din cap, cu un zâmbet abia schiţat şi cu luminiţe sclipindu-i în apa ochilor. Discutând cu fiul lui, realizez că pilotul de vânătoare supersonist Dumitru PETRA este foarte viu, el trăieşte prin fiul lui, nu este şi nici nu va fi uitat, iar spiritul lui de luptător care i-a însufleţit trupul timp de 27 de ani petrecuţi pe acest pământ luptă mai departe, având acum misiunea de-a însufleţi inima ce bate în pieptul tânăr al lui Vio PETRA, cel pentru care vorbele tatălui său, transformate în epitaf dăltuit în piatra rece a mormântului vegheat de o pală de culoarea cerului, sunt demult un crez pentru care merită să lupte în viaţă:

 

„decât cu capul plecat,

mai bine liber ca un vultur

 

dumitru Petra

 

Dumitru PETRA

(11.10.1962 – 20.04.1989)

 

 

Alin C. Ionescu şi Vio D. Petra

Bucureşti, 20 aprilie 2013

-preluare de pe situl http://www.aripi-argintii.ro-

About these ads
This entry was posted in Evocări and tagged , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

14 Responses to Cealaltă jumătate a tragediei din 20 aprilie 1989

  1. Seth says:

    Va felicit pentru demersul dumneavoastra. Din pacate ziua 20 aprilie e legata de moartea lui Davidovici, de altfel un om deosebit, si mai putin de cea a lui a lui Petrache (Petrix). Imi pare tare rau de ce i-a rezervat destinul. Merita mult mai mult. Noi am facut schimb de regimente, el era deja casatorit la Buzau, eu voiam sa ma stabilesc in Ardeal… Am fost impreuna de 2-3 ori la g-ral Balaur, la G-ral Rus. Pe asta l-am induplecat. Ne-am mutat fiecare la noul regiment in ianuarie-februarie 1989. Apoi s-a intamplat … Sa se odihneasca in pace. Am petrecut o gramada de clipe frumoase impreuna, mai ales la Bacau…

  2. Anonim says:

    Mitica mi-a fost coleg! Un pilot bun,….BUN! Doru Davidovici avea nevoie de public care sa-l aplaude! De asta au intrat in pamant! Dumnezeu sa-i ierte….in egala masura!

  3. luciastroila says:

    Dureros. Nu o să dau like, nu pentru că nu.mi place cum aţi povestit ci pentru ca am rămas cu un sentiment de revoltă şi neputinţă citind. Asta e ţara nedreptăţilor, ţara în care fiecare duce în spate o durere mai mare sau mai mică, durere sâcâitoare ce nu trece indiferent cât timp ar trece. Cei care nu au astfel de dureri sunt veşnic în conducerea ţării. A partidului unic iniţial, după aceea în parlament, pretutindeni unde pot să trăiască în continuare bine. Vă multumesc pentru postare. Sunt lucruri ce merită şi trebuie făcute cunoscute.

  4. Eugen Delacotusca says:

    Multe ar fi de spus ,am trait clipe grele in acele momete ,disparitia AVIATORULUI a insemnat o mare tragedie si o mare durere in suflet . Nu cred ca multi realizeaza ce se poate intampla cad auzi (A MURIT DORU ) ce simti , ce gol in suflet se formeaza si ce durere mai ales ca te intalnesti la pregatirea zborului si astepti sa te revezi la terminare ,o concluzie ,ovorba ,o parere ,de data asta nu a mai fost sa fie asa . Ce afost atunci ? sant intrebari care nu si-au gasit raspunsul nici acum . Aplecat DORU AVIATORU (nu ii placea sa-si spuna PILOT ci AVIATOR ) si avenit DOREL LUCA un as un egal si chiar mai mult ,dar DORU aplecat in elita ,ESCADRILA CDERULUI ,alaturi de FABIAN ,ciorcila si multi altii , DUMNEZEU SA-I ODIHNEASCA IN PACE !

  5. Eugen Delacotusca says:

    Imi pare foarte rau dar despre PETRICA care din acea zi trecea la simplu nu am prea multe de spus intrucat era proaspat venit de la BACAU in schimb am ramas oripilat la citirea materialului .DOAMNE nu imi vine sa cred ce a urmat CE RUSINE LA ADRESA ARMATEI ROMANE !!!!Aveti toata compasiunea mea dar ,,,, in acest hatis este tare greu tot ce pot sa va spun este sa fiti sanatosi pentru a avea putere de munca si poate razbate-ti prin toate hatisurile birocratice existente

  6. Anonim says:

    Petrică a avut un DESTIN TRAGIC. A intrat în şcoala de la Bobocu la civilă şi a terminat la militară-aceasta a fost “prima poartă”. A fost repartizat la subsonice, la Ianca şi a trecut la supersonice, la …….-aceasta a fost a “doua poartă”. A făcut schimb de repartiţii cu un coleg şi a ajuns la Borcea-aceasta a fost a “treia poartă”.A fost planificat în acea zi la zbor cu Luca Dorel şi a făcut dubla cu D.D.-aceasta a fost a patra şi “ultima poartă”-cele 4 puncte cardinale ale existenţei umane şi aviatice…La toate acestea putem adăuga şi manuscrisele pictorului Ion Ţarălungă în care rememorează acea fatidică zi, în care, la un moment dat afirmă ceva cu totul surprinzător -în acea zi, la un moment dat, l-a văzut pe D.D. foarte nervos…….dar, cel mai bine este să aveţi răbdarea şi puterea de a citi aceste manuscrise-au fost postate parcă pe aviaţia magazin. …….Şi marele AS al aviaţiei de vânătoare româneşti din al II-lea război mondial, UNICUL ŞI INEGALABILUL ALEXANDRU ŞERBĂNESCU a fost foarte nervos înainte de acel zbor la americani…..
    În încheiere, urez familiei lui Petrică multă sănătate şi tot ce vă doriţi.
    P.S.- am fost colegi de promoţie şi am fost la înmormântarea din aprilie 1989-am fost acolo, la capela unde era depus primul nostru coleg decolat la Escadrila din ceruri….

  7. Poetu' says:

    Frumos spus… şi dureros, în acelaşi timp…
    Vă mulţumesc!

  8. Anonim says:

    „mănânc și plâng”…și pâng…!

  9. Anonim says:

    Dumnezeu sa-l odihneasca!RESPECT.

  10. Roberta Berbunschi says:

    Bravo, Poetule!!! Articol “Excelent”. Respectele mele pentru memoria lui Petra si admiratie pentru fiul lui, Vio.

  11. the wind says:

    da.uneori,cuvintele sunt cu adevărat de prisos.tăcerile spun mult mai mult.

  12. Vio Petra says:

    Multumesc in numele meu si al familiei mele pentru toate urarile de bine pe care le intorc cu drag!
    Cu stima, Vio Petra.

  13. stefan veza says:

    Da,din pacate,acum e o poveste,una cu final tragic,in care eroul principal moare si toti raman stupefiati ca nu stiu si de ce…Admir stapanirea de sine a fiului lasat in urma,ma revolt de greutatile pe care le-au avut de suportat,de parca tatal sau ar fi fost oaia neagra a aviatiei militare romanesti,atunci,in acea fatidica zi de 20 aprilie 1989.Respect pentru amintirea lui,respect pentru amintirea aviatiei militare romanesti…

Spune-mi ce părere ai!

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s